Ultima radio, ultima chemio.
Ieri am vorbit cu doctorița. Efectele acute vor mai dura încă două săptămâni....restul efectelor pot apărea oricând dar în general cine trece cu bine prima perioadă e avantajat.
Peste vreo 10 zile ne întâlnim să vedem cum mai merge treaba.
Peste de vreo 4 săptămâni când se mai dez-inflamează locul se face o TAC de control.
Peste 6 săptămâni mă operează.
Întâlnirea dintre chirurgi, oncologi și radiologi a fost ieri și de mine s-a discutat.... nu mă bucur... nu va fi o operație simplă. Deloc. Nici pentru mine nici pentru ei.
O mare doză din succesul întregii operațiuni e norocul. Mi-a confirmat-o și doctorița.....mda, bine !
Va trebui să vă sincronizați pe frecvența mea, cât mai mulți..... chiar și cititorul meu din Croația....de data asta trebuie să meargă bine !
Mâine se termină și anul, n-am avut timp să mă gândesc la nimic ...dar un bilanț așa în gând în timp ce mă uitam pe fereastră tot l-am făcut.
E adevărat, a început prost anul ăsta, și a continuat din ce în ce mai prost..era mai mai să se rupă la un moment dat....dar și-a revenit, a tușit puțin, și-a dres vocea, s-a scuturat de praf, și-a aranjat papionul și acum spre final și-a pus și joben. A făcut câteva mici magii...așa cum ar fi trebuit să facă de la-nceput...dar e bine și-așa....nu mă plâng...se putea mai rău, mult mai rău.
Și .... așadar... în ciuda a tot ce a fost.. și în ciuda faptului că probabil vom sta acasă.....în ciuda faptului că nu e zăpadă (ba e un soare călduț de primăvară) ....și că în 2011 mă vor opera și că încă mai am puțin de urcat și strada e așa cum e...și.... și...nu contează... eu mâine noapte voi ciocni!!! Și voi fi bucuroasă ! Și mă voi gândi o secundă și la voi!
Blogul ăsta până la urmă mi-a fost util.... e ca un jurnal, dar public.... mă ajută să țin minte anumite lucruri, să păstrez legătura cu câțiva prieteni și să mă descarc din când în când povestindu-vă cum merg lucrurile.
Să aveți un an nou exact așa cum vi-l doriți !
giovedì 30 dicembre 2010
martedì 28 dicembre 2010
Azi l-am dus pe Nan la radioterapie. Cred că i-a plăcut... era pregătit să aștepte mult, și-a luat o carte mare și grea și tot sublinia cu un marker verde în ea. M-am uitat și eu și eram chiar interesată, scria despre compoziția sângelui, despre aciditate, pH, hematii, leucocite și alte chestii din astea folositoare.
Dar n-a durat mult că m-au chemat imediat.
În tren n-a mai subliniat că era mai interesant peisajul. (lângă noi stăteau două negruțe care tot spărgeau la baloane de gumă și mai aveam și perdea la geamul nostru, albă, foarte frumoasă)
Pe stradă, aproape de stația lui 170 am văzut un nene căzut pe trotuar. Nu știam ce-i cu el dar când ne-am apropiat mai binene-am dumirit, sforăia româneste!
N-a fost foarte frig azi, acum sunt 3 grade afară, dar eu de-abia așteptam să ajungem. Eram cam obosită.
Dar Nan nu, nu era deloc obosit. A ieșit și-a fugit lejer două ture de cartier.... ehm...cam 6km.
Mâine e penultima zi. Iuhuu!
Biletele la Wizz costa cam 25euro...dar oare la Bv va fi frig în ianuarie?
Dar n-a durat mult că m-au chemat imediat.
În tren n-a mai subliniat că era mai interesant peisajul. (lângă noi stăteau două negruțe care tot spărgeau la baloane de gumă și mai aveam și perdea la geamul nostru, albă, foarte frumoasă)
Pe stradă, aproape de stația lui 170 am văzut un nene căzut pe trotuar. Nu știam ce-i cu el dar când ne-am apropiat mai binene-am dumirit, sforăia româneste!
N-a fost foarte frig azi, acum sunt 3 grade afară, dar eu de-abia așteptam să ajungem. Eram cam obosită.
Dar Nan nu, nu era deloc obosit. A ieșit și-a fugit lejer două ture de cartier.... ehm...cam 6km.
Mâine e penultima zi. Iuhuu!
Biletele la Wizz costa cam 25euro...dar oare la Bv va fi frig în ianuarie?
lunedì 27 dicembre 2010
Radio - Ultimele 3 zile
Azi am avut ultima încărcare cu fluor la chemio .Ultima. Joi mă mai duc doar ca să-mi scoată acul, cutia și gata.
La radio deasemenea. Joi e ultima ședință!
Cum mă simt? Mă simt obosită și mi-e somn. Și mi-au dat tot felul de geluri și creme pentru iritațiile locale.
Nu știu dacă ajută dar le voi folosi, am și aloe pe balcon, gelul de aloe e cel mai puternic în caz de arsuri și răni.
Cumva cumva o să treacă, e suportabil dar e deranjant.
Chiar și după ce termin cu iradiațiile, efectele rămân o perioadă...ca la arsuri.
Dar sunt oricum mulțumită, mă așteptam la mult mai rău.
Crăciunul a trecut liniștit pentru toți, eu am fost fericită că era și Nan aici, Nan a fost fericit că a văzut meciul, Steve a fost fericit că n-a avut mulți clienți.
Nu prea am chef de scris, sper ca de joi să fiu mai vioaie.
La radio deasemenea. Joi e ultima ședință!
Cum mă simt? Mă simt obosită și mi-e somn. Și mi-au dat tot felul de geluri și creme pentru iritațiile locale.
Nu știu dacă ajută dar le voi folosi, am și aloe pe balcon, gelul de aloe e cel mai puternic în caz de arsuri și răni.
Cumva cumva o să treacă, e suportabil dar e deranjant.
Chiar și după ce termin cu iradiațiile, efectele rămân o perioadă...ca la arsuri.
Dar sunt oricum mulțumită, mă așteptam la mult mai rău.
Crăciunul a trecut liniștit pentru toți, eu am fost fericită că era și Nan aici, Nan a fost fericit că a văzut meciul, Steve a fost fericit că n-a avut mulți clienți.
Nu prea am chef de scris, sper ca de joi să fiu mai vioaie.
venerdì 24 dicembre 2010
CRACIUN FERICIT !
In ciuda ploii, care toarnă neîncetat de azi dimineață, pentru mine e Craciun !
NU lipsește nimic, braduțul clipește liniștit în sufragerie, sarmalele sunt aproape gata, cozonacul îl aduce Nan, efectele neplăcute radio-chemio sunt puține, peste două ore mă duc la aeroport și deja sunt bucuroasă. Și am mai și primit multe multe cadouri.
Pentru mine e bine așa e chiar nesperat de bine.
Ce va fi....voi vedea, deocamdată e Craciun !
Nu pot să nu vă doresc să fiți sănătoși și să vă bucurați de ceea ce aveți .
Restul urărilor le las deoparte deocamdată, totul e important și fiecare dintre noi își urcă muntele lui.
În funcție de nivelul la care se află își dorește anumite lucruri care să-i facă ascensiunea mai ușoară.
Iar eu acum, din punctul în care mă aflu, asta vă doresc: s-aveți sănătate să puteți urca și din când în când să vă opriți , să vă uitați înapoi și să vedeți cât de sus sunteți, cât de greu a fost și cât de multe lucruri importante ați reuțit să aveți.
Crăciun fericit tuturor !
NU lipsește nimic, braduțul clipește liniștit în sufragerie, sarmalele sunt aproape gata, cozonacul îl aduce Nan, efectele neplăcute radio-chemio sunt puține, peste două ore mă duc la aeroport și deja sunt bucuroasă. Și am mai și primit multe multe cadouri.
Pentru mine e bine așa e chiar nesperat de bine.
Ce va fi....voi vedea, deocamdată e Craciun !
Nu pot să nu vă doresc să fiți sănătoși și să vă bucurați de ceea ce aveți .
Restul urărilor le las deoparte deocamdată, totul e important și fiecare dintre noi își urcă muntele lui.
În funcție de nivelul la care se află își dorește anumite lucruri care să-i facă ascensiunea mai ușoară.
Iar eu acum, din punctul în care mă aflu, asta vă doresc: s-aveți sănătate să puteți urca și din când în când să vă opriți , să vă uitați înapoi și să vedeți cât de sus sunteți, cât de greu a fost și cât de multe lucruri importante ați reuțit să aveți.
Crăciun fericit tuturor !
mercoledì 22 dicembre 2010
Pare că zilele trec fără să se-ntâmple nimic dar se-ntâmplă, mereu se-ntâmplă.
Ieri de ex. m-am tuns. Prea scurt dar .... aștept expertul săptămâna viitoare pentru schimbarea culorii.
Tot ieri am terminat cartea lui Marai "la donna giusta (femeia potrivită)". O super carte.
Tot ieri am stat puțin de povești cu prietena mea Li despre Craciun și despre copii și despre destine.
Nu pentru că ar exista un raspuns la toate ci doar așa...pentru plăcerea de-a mai sta de povești.
În timp ce mă pregăteam de culcare mă gândeam la ce mi-a spus ea "Craciunul trebuie să-l ai în suflet că dacă nu degeaba faci mâncare, cadouri și beculețe colorate".
Așa e... și vineri vine Nan !!! Așa bucuroasă suuuunt!! Vine și stă aici cu mine toate sărbătorile.... și eu azi, n-o să ghiciți ce am cumpărat ...hehe..varză! varză murată și poimâine fac sarmale!!
Sarmale și lasagna... crăciun internațional.
Mâine mă duc de dimineață la radio și pe urmă fac și ultimele cumpărături, vineri n-o să am prea mult timp.
Dar săptămâna viitoare e ultima. Ul-ti-ma!
Și de anul viitor sper să am timp să scriu și câteva concluzii nu numai fapte. Macar din când în când.
Ieri de ex. m-am tuns. Prea scurt dar .... aștept expertul săptămâna viitoare pentru schimbarea culorii.
Tot ieri am terminat cartea lui Marai "la donna giusta (femeia potrivită)". O super carte.
Tot ieri am stat puțin de povești cu prietena mea Li despre Craciun și despre copii și despre destine.
Nu pentru că ar exista un raspuns la toate ci doar așa...pentru plăcerea de-a mai sta de povești.
În timp ce mă pregăteam de culcare mă gândeam la ce mi-a spus ea "Craciunul trebuie să-l ai în suflet că dacă nu degeaba faci mâncare, cadouri și beculețe colorate".
Așa e... și vineri vine Nan !!! Așa bucuroasă suuuunt!! Vine și stă aici cu mine toate sărbătorile.... și eu azi, n-o să ghiciți ce am cumpărat ...hehe..varză! varză murată și poimâine fac sarmale!!
Sarmale și lasagna... crăciun internațional.
Mâine mă duc de dimineață la radio și pe urmă fac și ultimele cumpărături, vineri n-o să am prea mult timp.
Dar săptămâna viitoare e ultima. Ul-ti-ma!
Și de anul viitor sper să am timp să scriu și câteva concluzii nu numai fapte. Macar din când în când.
lunedì 20 dicembre 2010
Săptămâna 5
San_Filippo_Neri
Vechea secție de oncologie era in pavilionul A.
Era întradevăr veche și semăna cu judeteanul dar avea:
- săli mari și înalte ( ~4m), cu ferestre enorme și luminoase
- coridoare largi de puteau umbla grupuri de 3 persoane una lângă alta
- băi vechi dar multe și curate
- o mulțime de cabinete utile și inutile
- 25 de paturi
- Personalitate
Noua secție, se află in pavilionul D, super nou super modern dar cu:
- săli mici cu tavan fals și jos că DănutzStefyi îl atinge cu mâna, ferestre mici (noroc cu neoanele)
- coridoare înghesuite unde trebuie să zici intruna "pardon"
- băile încă nu le-am văzut
- 5 CINCI paturi
- stil comercial
Cei 20 pacienți care nu mai sunt internați vin în Day Hospital.
Consecințele sunt catastrofale. Pacienți mulți și personal puțin.
Când am ajuns azi, sala de așteptare era plină și supraîncălzită. Lumea stătea ca-n gară cu paltoanele în brațe și pe scaune din alea gen spate-in-spate înghesuită ca la cinema.
Unii stăteau în picioare.(știau ei ceva)
După ce am anunțat că am venit m-a chemat la consultație (a mers totul repede, cca 15min in total). După consultație am mereu de așteptat vreo 10-20 min până mă cheamă în sală să-mi schimbe cutia. M-am așezat pe un scaun. În stânga o cucoană mi-a făcut loc să stau mai comod, în față o altă cucoană mi-a zâmbit, lângă ea tot în față o alta mânca un kindercereale. Avea două șervețele unul uscat și unul umed că ciocolata aia era topită rău așa era de cald acolo.
M-am uitat pe geam, inorat. După 2min. iar m-am uitat în față la cucuone pentru că afară nu se vedea nimic. Cucoanele iar mi-au zâmbit. M-am uitat la ghete. Nimic.
Mi-am scos telefonul dar nu puteam să mă joc că aveam rucsacul și haina în brațe. iar m-am uitat la babe iar ne-am zâmbit stânjenite . Una a oftat. NU cea cu ciocolata, cealaltă.
Și prin urmare m-am ridicat !
Cealaltă sală de așteptare era de 5 ori mai mare.
În timp ce mi-au schimbat cutia am comentat puțin situația cu asistenta.
Nemulțumită si ea. Pacienții sunt prrea mulți și mai repede nu se poate lucra.
S-au oferit să lucreze și după masa în schimburi dar nu sunt bani și nici personal.
Veronesi, ministrul sănătății, a zis că numărul pacienților bolnavi de cancer continuă să crească, se va ajunge ca una din doua persoane să fie bolnavă. Și-atunci??
NU sunt bani pentru sănătate, spitalele se inchid sau se restrâng. Se lucrează tot mai mult în DH.
Mă consider un bolnav norocos. Nu sunt bătrână, organismul meu reacționează încă bine și-mi pot administra în mod decent viața de zi cu zi. Nu am copii mici, nu am o carieră de apărat, nu am un serviicu de păstrat cu dinții. Am cui să cer la orice oră un sfat medicaal competent. Nu umblu singură de la o ușă la alta pentru trimiteri, analize, rezultate și altele. (sunt întradevăr multe de făcut și asta înafară de faptul că zilnic e sedința de radioterapie). Nu-mi fac griji că dacă plătesc medicamentele nu-mi ajung banii pentru întreținere.
Am un motiv serios de trăit (ieri m-am uitat la pozele lui Nan în halat alb la lab. de anatomie și m-am gândit că sunt chiar mândră de el. și mă bucur că puțin acolo am contribuit și eu la halatul lui )
Am și câțiva prieteni și câțiva oameni care mă iubesc întradevăr și pe care mă pot baza.
Nu e puțin, nu e deloc puțin.
DH pentru un pacient oncologic nu e întotdeauna ușor de susținut.
La radio se merge zilnic, analizele se fac săptămânal, la farmacie sunt cozi, nu tot ce vrei se găsește întrun sg loc, de chemio nici nu mai vorbesc.
Și cancer fac și cei care au familie, copii, cumpărături de făcut, gătit, spălat, călcat, etc etc
În Italia lumea se plânge așa....în Ro cum o fi?
Vechea secție de oncologie era in pavilionul A.
Era întradevăr veche și semăna cu judeteanul dar avea:
- săli mari și înalte ( ~4m), cu ferestre enorme și luminoase
- coridoare largi de puteau umbla grupuri de 3 persoane una lângă alta
- băi vechi dar multe și curate
- o mulțime de cabinete utile și inutile
- 25 de paturi
- Personalitate
Noua secție, se află in pavilionul D, super nou super modern dar cu:
- săli mici cu tavan fals și jos că DănutzStefyi îl atinge cu mâna, ferestre mici (noroc cu neoanele)
- coridoare înghesuite unde trebuie să zici intruna "pardon"
- băile încă nu le-am văzut
- 5 CINCI paturi
- stil comercial
Cei 20 pacienți care nu mai sunt internați vin în Day Hospital.
Consecințele sunt catastrofale. Pacienți mulți și personal puțin.
Când am ajuns azi, sala de așteptare era plină și supraîncălzită. Lumea stătea ca-n gară cu paltoanele în brațe și pe scaune din alea gen spate-in-spate înghesuită ca la cinema.
Unii stăteau în picioare.(știau ei ceva)
După ce am anunțat că am venit m-a chemat la consultație (a mers totul repede, cca 15min in total). După consultație am mereu de așteptat vreo 10-20 min până mă cheamă în sală să-mi schimbe cutia. M-am așezat pe un scaun. În stânga o cucoană mi-a făcut loc să stau mai comod, în față o altă cucoană mi-a zâmbit, lângă ea tot în față o alta mânca un kindercereale. Avea două șervețele unul uscat și unul umed că ciocolata aia era topită rău așa era de cald acolo.
M-am uitat pe geam, inorat. După 2min. iar m-am uitat în față la cucuone pentru că afară nu se vedea nimic. Cucoanele iar mi-au zâmbit. M-am uitat la ghete. Nimic.
Mi-am scos telefonul dar nu puteam să mă joc că aveam rucsacul și haina în brațe. iar m-am uitat la babe iar ne-am zâmbit stânjenite . Una a oftat. NU cea cu ciocolata, cealaltă.
Și prin urmare m-am ridicat !
Cealaltă sală de așteptare era de 5 ori mai mare.
În timp ce mi-au schimbat cutia am comentat puțin situația cu asistenta.
Nemulțumită si ea. Pacienții sunt prrea mulți și mai repede nu se poate lucra.
S-au oferit să lucreze și după masa în schimburi dar nu sunt bani și nici personal.
Veronesi, ministrul sănătății, a zis că numărul pacienților bolnavi de cancer continuă să crească, se va ajunge ca una din doua persoane să fie bolnavă. Și-atunci??
NU sunt bani pentru sănătate, spitalele se inchid sau se restrâng. Se lucrează tot mai mult în DH.
Mă consider un bolnav norocos. Nu sunt bătrână, organismul meu reacționează încă bine și-mi pot administra în mod decent viața de zi cu zi. Nu am copii mici, nu am o carieră de apărat, nu am un serviicu de păstrat cu dinții. Am cui să cer la orice oră un sfat medicaal competent. Nu umblu singură de la o ușă la alta pentru trimiteri, analize, rezultate și altele. (sunt întradevăr multe de făcut și asta înafară de faptul că zilnic e sedința de radioterapie). Nu-mi fac griji că dacă plătesc medicamentele nu-mi ajung banii pentru întreținere.
Am un motiv serios de trăit (ieri m-am uitat la pozele lui Nan în halat alb la lab. de anatomie și m-am gândit că sunt chiar mândră de el. și mă bucur că puțin acolo am contribuit și eu la halatul lui )
Am și câțiva prieteni și câțiva oameni care mă iubesc întradevăr și pe care mă pot baza.
Nu e puțin, nu e deloc puțin.
DH pentru un pacient oncologic nu e întotdeauna ușor de susținut.
La radio se merge zilnic, analizele se fac săptămânal, la farmacie sunt cozi, nu tot ce vrei se găsește întrun sg loc, de chemio nici nu mai vorbesc.
Și cancer fac și cei care au familie, copii, cumpărături de făcut, gătit, spălat, călcat, etc etc
În Italia lumea se plânge așa....în Ro cum o fi?
domenica 19 dicembre 2010
lg 505
Of, nu mai sunt chiar așa de entuziasmată de noul meu telefon :˝-( Nu nu !
E fain, mă pot juca și sudoku în timp ce aștept la radio unde nu funcționează nici un aparat electronic, are 3G adică pot folosi rețeaua DiGi (dacă vedeți un număr cu mulți de 13 să știți că eu vă sun ) are touchscreen, fotocamera cu ochi de sticlă și cu 5miișimii de pixeli, are chair și GPS dar încă nu mi-a trebuit. Are și wi-fi dar trebuie să ma duc la McD...ce mai! e super-mega-șef.
Dar . Are bateria slabaaaaa... îl încarc la 2-3 zile și asta nu mai e fain ...telul meu cel vechi îl încarc doar când îmi aduc aminte și am curaj să ies cu el și dacă văd că mai are doar o liniuță acolo la baterie...ăsta nuuu, din cele trei liniuțe care înseamnă full, lipsa uneia e semn că peste o oră e ko. Of...și ce mult îmi plăcea !
Să nu vi-l cumpărați, uite-așa îi fac io o publicitate negativă de să-i meargă vestea.
E vorba de GT505 de la LG.
Și în seara asta fac risotto ai carciofi și carciofi fritti unde carciofi înseamnă anghinare...am curățat o oră la ea ca să mai uit de sarmale.
E fain, mă pot juca și sudoku în timp ce aștept la radio unde nu funcționează nici un aparat electronic, are 3G adică pot folosi rețeaua DiGi (dacă vedeți un număr cu mulți de 13 să știți că eu vă sun ) are touchscreen, fotocamera cu ochi de sticlă și cu 5miișimii de pixeli, are chair și GPS dar încă nu mi-a trebuit. Are și wi-fi dar trebuie să ma duc la McD...ce mai! e super-mega-șef.
Dar . Are bateria slabaaaaa... îl încarc la 2-3 zile și asta nu mai e fain ...telul meu cel vechi îl încarc doar când îmi aduc aminte și am curaj să ies cu el și dacă văd că mai are doar o liniuță acolo la baterie...ăsta nuuu, din cele trei liniuțe care înseamnă full, lipsa uneia e semn că peste o oră e ko. Of...și ce mult îmi plăcea !
Să nu vi-l cumpărați, uite-așa îi fac io o publicitate negativă de să-i meargă vestea.
E vorba de GT505 de la LG.
Și în seara asta fac risotto ai carciofi și carciofi fritti unde carciofi înseamnă anghinare...am curățat o oră la ea ca să mai uit de sarmale.
sabato 18 dicembre 2010
Melancolii
Azi dimineață mi-au adus cassettiera pe care-am comandat-o ieri la mobila.
Baieții care-au venit s-o monteze (doar mânerele restul era deja înșurubată) erau români. Mi-a venit să-i întreb ceva...dar... ce? de unde sunteți, de când lucrați aici? ...n-aveam chef.
S-au mirat puțin că eu la 9 dimineața deja umblu prin casă (chiar și mătur) cu aparatul foto la gât dar na... n-au zis nimic. Foarte bine.
Are patru sertare, venge', mi-e foarte utilă și se potrivește perfect cu tăblia patului (primită cadou și adusă de prin Maroc, sculptată așa cam naif dar faină, merge)
Steve a avut expoziție și a chiar vândut o acuarelă. doar de dimineață, după amiază a împodobit brăduțul cel din ghiveci în timp ce eu plângeam în cadă.
Mă mai apucă așa câte-o criză de depresie...cred că de prea mult bine.
Azi plângeam pentru că n-am avut eu brad când eram mică și mama nu mi-a citit niciodată povești și nici nu m-a îmbrățișat înainte de culcare și..snif snif... acum e prea târziu.
Și a fost prea târziu și să mă duc la mercatino di Natale care s-a deschis aici la o stație de mine. S-a deschis deja de vreo 10 zile dar tot vreau să mă duc seara și ba plouă ba e frig ba sunt obosită...ba plâng în cadă și când îmi trece e prea târziu.
Dar avem brăduț...nu e chiar brad brad (cel care mi-a plăcut mie costa 280 de euroi, măjur! și nici nu era cel mai frumos) dar măcar nu e artificial. E frumușel ce mai ....
Cam atât pe azi. Ah...am terminat cartea Irinei Szasz "CuMinte la Dalai Lama" dar nu știu ce să zic... nu e chiar de aruncat ba chiar aș ține-o pe noptieră să mai citesc din ea din când în când.
N-a fost însă ceea ce trebuia să fie. În ciuda titlului, DLama, interviul pe care Irina i l-a luat, apare doar spre finalul cărții în câteva pagini. Un interviu fără nimic deosebit, întrebări clasice răspunsuri pe măsură.
Cartea nu e nici roman nici carte de călătorii nici sagistică...nu știu ce e.
Ea scrie întrun stil atât de ermetic și de sucit că poate ar fi ieșit mai bine un volum de poezii.
Are o românească impecabilă dar... prea impecabilă.
Dincolo de carte, ea, Irina, ca femeie cred că mi-ar plăcea foarte mult dar cartea după umila mea părere e .... forțată, ciudată, n-am înțeles ce a vrut să spună și unde vroia sa ajungă.
Pfff... eu sigur vreau să ajung în pat, mi s-a făcut un soooomn, da' un somn de nu mai văd nici literele.
Mâine revin :-˝)
Baieții care-au venit s-o monteze (doar mânerele restul era deja înșurubată) erau români. Mi-a venit să-i întreb ceva...dar... ce? de unde sunteți, de când lucrați aici? ...n-aveam chef.
S-au mirat puțin că eu la 9 dimineața deja umblu prin casă (chiar și mătur) cu aparatul foto la gât dar na... n-au zis nimic. Foarte bine.
Are patru sertare, venge', mi-e foarte utilă și se potrivește perfect cu tăblia patului (primită cadou și adusă de prin Maroc, sculptată așa cam naif dar faină, merge)
Steve a avut expoziție și a chiar vândut o acuarelă. doar de dimineață, după amiază a împodobit brăduțul cel din ghiveci în timp ce eu plângeam în cadă.
Mă mai apucă așa câte-o criză de depresie...cred că de prea mult bine.
Azi plângeam pentru că n-am avut eu brad când eram mică și mama nu mi-a citit niciodată povești și nici nu m-a îmbrățișat înainte de culcare și..snif snif... acum e prea târziu.
Și a fost prea târziu și să mă duc la mercatino di Natale care s-a deschis aici la o stație de mine. S-a deschis deja de vreo 10 zile dar tot vreau să mă duc seara și ba plouă ba e frig ba sunt obosită...ba plâng în cadă și când îmi trece e prea târziu.
Dar avem brăduț...nu e chiar brad brad (cel care mi-a plăcut mie costa 280 de euroi, măjur! și nici nu era cel mai frumos) dar măcar nu e artificial. E frumușel ce mai ....
Cam atât pe azi. Ah...am terminat cartea Irinei Szasz "CuMinte la Dalai Lama" dar nu știu ce să zic... nu e chiar de aruncat ba chiar aș ține-o pe noptieră să mai citesc din ea din când în când.
N-a fost însă ceea ce trebuia să fie. În ciuda titlului, DLama, interviul pe care Irina i l-a luat, apare doar spre finalul cărții în câteva pagini. Un interviu fără nimic deosebit, întrebări clasice răspunsuri pe măsură.
Cartea nu e nici roman nici carte de călătorii nici sagistică...nu știu ce e.
Ea scrie întrun stil atât de ermetic și de sucit că poate ar fi ieșit mai bine un volum de poezii.
Are o românească impecabilă dar... prea impecabilă.
Dincolo de carte, ea, Irina, ca femeie cred că mi-ar plăcea foarte mult dar cartea după umila mea părere e .... forțată, ciudată, n-am înțeles ce a vrut să spună și unde vroia sa ajungă.
Pfff... eu sigur vreau să ajung în pat, mi s-a făcut un soooomn, da' un somn de nu mai văd nici literele.
Mâine revin :-˝)
venerdì 17 dicembre 2010
Prima zăpadă romană (nu românească)
Azi când am ieșit de la Eurospin am văzut trei fulgi pe parbriz. Wooow, ne-am uitat la ei până s-au topit (pe loc!). Mergând spre casă am vazut mai mulți, zburătăciți de vânt în toate părțile.
În timp ce puneam carnea la cuptor pe geam era un adevărat peisaj de iarnă. Fulgi mărunți dar deși ca o cortină și în grădinița din fața casei sunt câțiva brazi înalți și foarte frumoși. Ningea peste ei.
Era așa de frumos !
Când a fost gata carnea și am început să mâncăm ningea tot mai rar și vântul bătea tot mai tare.
Odată cu prânzul s-a oprit și ninsoarea, dar nu așa oricum...s-a oprit cu tunete!
Trăznete și fulgere s-au ales de zăpada aia frumoasă și a început o răpăială și s-a inorat așa de tare că a trebuit să aprind lumina. Plouă și-acum și plouă chiar tare și e trecut de 20.
Cu mulți ani în urmă, când Nan era la grădinița engleză de pe Aurora, în perioada asta se făceau serbările de Crăciun. În anul acela lui Nan i-a căzut rolul lui Irod (cred) rege.
Ei bine mi-aduc aminte cât a trebuit Nan să sufere din cauză că eu am fost mereu o o friguroasă...
Întotdeauna când ieșieam din casă îl îmbrăcam bine bine "că afară e frig". Când ajungeam unde trebuia să ajungem și când îi scoteam căciula, Nan era așa de traspirat că i se făcea părul creț. Pe spate era mereu cald ca o sobă iar pe sub maieu era UD. Aveam mereu tricouri de schimb în rucsac și batiste ca să-i mai "împrospătez coafura". Nu m-am învățat niciodată minte, nu-mi venea niciodată să-l scot îmbrăcat de primăvară când afară erau minus zece grade. El în schimb a învățat să îndure .
Până intro zi însă! Și din ziua aia se-mbracă cum crede el. După mine e mereu dezbrăcat și gata să răcească. După el e ok, așa trebuie, nu mi-e frig. (dar eu nu mai am curaj să-i dau sfaturi)
La serbarea de-atunci Nan trebuia să îmbrace un fel de pelerină lungă roșie cu tot felul de litere și stele pe ea (am lucrat o săptămână la ea cu Ma colegul meu desenator de la Apă, am tăiat am scos la imprimantă, am colorat și-am lipit cu atâta abnegație și devotament cum numai pentru un rege poți lucra!)
Când am ajuns eu la grădiniță deja erau acolo majoritatea părinților, bunicilor, rudelor și prietenilor care vin de obicei la serbările copiilor. Ce mai, era plin plin plin !!
La grădiniță acolo îl ducea "mamaie", ea era șefa (ce noroc am avut eu cu femeia asta!! nici nu știu dacă i-am mulțumit vreodata cum trebuie. Să trăiești "mamaie" și să fii sănătoasă!) eu mergeam doar la serbări, nici nu prea cunoșteam educatoarele.
De plin ce era, dacă vă aduceți aminte pe la serbările astea, se făcea o căldură în sală de toată lumea stătea cu cojoacele în brațe. Și tot era insuportabil de cald.
Regele, ca orice rege care trebuie respectat, stătea pe un fel de masă. Adică el era așezat pe un scăunel în chip de tron, și scăunelul era cocoțat pe masă.
Deci și mai sus deci și mai cald !
Nan era născut pentru un astfel de rol. Nu glumesc.
Stătea serios, adică zâmbea puțin dar foarte puțin și nu vorbea aproape deloc, privea totul de-acolo de sus cu coroana lui pe cap. Coroană de rege, nu de hârtie, căptușită pe dinăuntru cu o stofă roșie sintetică. Făcută anume ca să transpiri.
Nici mie nu mi-a zâmbit"în original'...adică na, mi-a zâmbit ca și cum mi-ar fi făcut un semn scurt de salut.
Părinții care treceau pe lângă el zâmbeau ...așa cum se face la serbări ...dar Nan era așa de intrat în rol încât lui,lui Nan, nu-i zâmbeau gen "îți stă bine cu pelerina aia copilaș" nu...îi zâmbeau umpik surprinși ca și cum "oh, tu chiar ai putea fi rege întro zi"
Da ! (sau cel puțin asta era percepția mea....probabil, dar zic probabil, nu întru totul obiectivă)
Era o serbare obișnuită trebuie să spun, nu venea televiziunea, nu veneau invitați dinafară, nu venea nici măcar directoarea grădiniței, eram acolo între noi, deci putea să-nceapă serbarea aia de mult dar tot mai era câte-o mămică disperată care trebuia să-i mai aranjeze ceva copilului , să-i mai dea niște sfaturi și să-l mai pună să spună o dată poezia (rolul de fapt, că era o piesă)
M-am dus și eu lângă Nan și am vazut cum îi curgea o picătură de sudoare de sub coroană. Pfff... am vrut să i-o scot că io nu prea țin așa la reguli. Eu nu, dar Nan da, dintotdeauna...pfff ce plicticos!
N-a vrut să-și scoată coroana, i-am explicat în mod serios că nu va fi luat gestul lui ca o abdicare de la tron, e doar o pauză de rol ...dar...n-a vrut.
Era rege frate! Din cap până-n picioare! Și suferea stoic pentru rolul lui.
Nu și-a scos coroana, nu s-a ridicat de pe scaun și nu s-a mișcat, a zâmbit doar așa puțin și iar s-a făcut serios când a început educatoarea să facă șșșș...... și toți s-au așezat în sfârșit la locurile lor.
Părinți și actori!
A început piesa. Din când în când acțiunea se desfășura în fața regelui, regele interveanea și-și spunea cu voce tare rolul, un alt actor zicea și el ceva și dacă se poticnea puțin regele din spate, de pe scăunel, îi șoptea ce urmează și actorul se-nsenina și turuia mai departe, au și cântat și au zis chiar ceva și în engleză.
A fost o serbare reușită.
Dar când i-am scos în sfârșit coroana regelui de pe cap,era atât de creț și de ud că părea dat cu jumătate de cutie de Stylehair-gel. De tricou și de pullover nu mai zic.
Cine-l cunoaște pe Nan știe că suportă bine căldura și foamea. Setea nu. Niciodată.
Cred că a băut o jumătate de litru de apă fară să respire.
Dar a meritat. A fost rege. Si asta nu se-ntâmplăîn fiecare zi.
Serbarea s-a terminat atât de frumos că mi-aduc aminte și-acum o grămadă de amănunte: s-au stins toate luminile și în încăpere au rămas doar luminițele de la brad și cele de la lumânarile noastre. Aveam toți câte una în mână.
În locul lui Nan s-a așezat o fetiță care fără plug și fără in-of, a cântat numai cu vocea ei splendidă "Silence night" și "Trei păstori"
A fost incredibilă și ne-a emoționat pe toți . Și afară era zăpada uite-așa de mare !
A fost frumos frumos.
Oare cum o chema pe fetiță și unde-o fi acum ?
În timp ce puneam carnea la cuptor pe geam era un adevărat peisaj de iarnă. Fulgi mărunți dar deși ca o cortină și în grădinița din fața casei sunt câțiva brazi înalți și foarte frumoși. Ningea peste ei.
Era așa de frumos !
Când a fost gata carnea și am început să mâncăm ningea tot mai rar și vântul bătea tot mai tare.
Odată cu prânzul s-a oprit și ninsoarea, dar nu așa oricum...s-a oprit cu tunete!
Trăznete și fulgere s-au ales de zăpada aia frumoasă și a început o răpăială și s-a inorat așa de tare că a trebuit să aprind lumina. Plouă și-acum și plouă chiar tare și e trecut de 20.
Cu mulți ani în urmă, când Nan era la grădinița engleză de pe Aurora, în perioada asta se făceau serbările de Crăciun. În anul acela lui Nan i-a căzut rolul lui Irod (cred) rege.
Ei bine mi-aduc aminte cât a trebuit Nan să sufere din cauză că eu am fost mereu o o friguroasă...
Întotdeauna când ieșieam din casă îl îmbrăcam bine bine "că afară e frig". Când ajungeam unde trebuia să ajungem și când îi scoteam căciula, Nan era așa de traspirat că i se făcea părul creț. Pe spate era mereu cald ca o sobă iar pe sub maieu era UD. Aveam mereu tricouri de schimb în rucsac și batiste ca să-i mai "împrospătez coafura". Nu m-am învățat niciodată minte, nu-mi venea niciodată să-l scot îmbrăcat de primăvară când afară erau minus zece grade. El în schimb a învățat să îndure .
Până intro zi însă! Și din ziua aia se-mbracă cum crede el. După mine e mereu dezbrăcat și gata să răcească. După el e ok, așa trebuie, nu mi-e frig. (dar eu nu mai am curaj să-i dau sfaturi)
La serbarea de-atunci Nan trebuia să îmbrace un fel de pelerină lungă roșie cu tot felul de litere și stele pe ea (am lucrat o săptămână la ea cu Ma colegul meu desenator de la Apă, am tăiat am scos la imprimantă, am colorat și-am lipit cu atâta abnegație și devotament cum numai pentru un rege poți lucra!)
Când am ajuns eu la grădiniță deja erau acolo majoritatea părinților, bunicilor, rudelor și prietenilor care vin de obicei la serbările copiilor. Ce mai, era plin plin plin !!
La grădiniță acolo îl ducea "mamaie", ea era șefa (ce noroc am avut eu cu femeia asta!! nici nu știu dacă i-am mulțumit vreodata cum trebuie. Să trăiești "mamaie" și să fii sănătoasă!) eu mergeam doar la serbări, nici nu prea cunoșteam educatoarele.
De plin ce era, dacă vă aduceți aminte pe la serbările astea, se făcea o căldură în sală de toată lumea stătea cu cojoacele în brațe. Și tot era insuportabil de cald.
Regele, ca orice rege care trebuie respectat, stătea pe un fel de masă. Adică el era așezat pe un scăunel în chip de tron, și scăunelul era cocoțat pe masă.
Deci și mai sus deci și mai cald !
Nan era născut pentru un astfel de rol. Nu glumesc.
Stătea serios, adică zâmbea puțin dar foarte puțin și nu vorbea aproape deloc, privea totul de-acolo de sus cu coroana lui pe cap. Coroană de rege, nu de hârtie, căptușită pe dinăuntru cu o stofă roșie sintetică. Făcută anume ca să transpiri.
Nici mie nu mi-a zâmbit"în original'...adică na, mi-a zâmbit ca și cum mi-ar fi făcut un semn scurt de salut.
Părinții care treceau pe lângă el zâmbeau ...așa cum se face la serbări ...dar Nan era așa de intrat în rol încât lui,lui Nan, nu-i zâmbeau gen "îți stă bine cu pelerina aia copilaș" nu...îi zâmbeau umpik surprinși ca și cum "oh, tu chiar ai putea fi rege întro zi"
Da ! (sau cel puțin asta era percepția mea....probabil, dar zic probabil, nu întru totul obiectivă)
Era o serbare obișnuită trebuie să spun, nu venea televiziunea, nu veneau invitați dinafară, nu venea nici măcar directoarea grădiniței, eram acolo între noi, deci putea să-nceapă serbarea aia de mult dar tot mai era câte-o mămică disperată care trebuia să-i mai aranjeze ceva copilului , să-i mai dea niște sfaturi și să-l mai pună să spună o dată poezia (rolul de fapt, că era o piesă)
M-am dus și eu lângă Nan și am vazut cum îi curgea o picătură de sudoare de sub coroană. Pfff... am vrut să i-o scot că io nu prea țin așa la reguli. Eu nu, dar Nan da, dintotdeauna...pfff ce plicticos!
N-a vrut să-și scoată coroana, i-am explicat în mod serios că nu va fi luat gestul lui ca o abdicare de la tron, e doar o pauză de rol ...dar...n-a vrut.
Era rege frate! Din cap până-n picioare! Și suferea stoic pentru rolul lui.
Nu și-a scos coroana, nu s-a ridicat de pe scaun și nu s-a mișcat, a zâmbit doar așa puțin și iar s-a făcut serios când a început educatoarea să facă șșșș...... și toți s-au așezat în sfârșit la locurile lor.
Părinți și actori!
A început piesa. Din când în când acțiunea se desfășura în fața regelui, regele interveanea și-și spunea cu voce tare rolul, un alt actor zicea și el ceva și dacă se poticnea puțin regele din spate, de pe scăunel, îi șoptea ce urmează și actorul se-nsenina și turuia mai departe, au și cântat și au zis chiar ceva și în engleză.
A fost o serbare reușită.
Dar când i-am scos în sfârșit coroana regelui de pe cap,era atât de creț și de ud că părea dat cu jumătate de cutie de Stylehair-gel. De tricou și de pullover nu mai zic.
Cine-l cunoaște pe Nan știe că suportă bine căldura și foamea. Setea nu. Niciodată.
Cred că a băut o jumătate de litru de apă fară să respire.
Dar a meritat. A fost rege. Si asta nu se-ntâmplăîn fiecare zi.
Serbarea s-a terminat atât de frumos că mi-aduc aminte și-acum o grămadă de amănunte: s-au stins toate luminile și în încăpere au rămas doar luminițele de la brad și cele de la lumânarile noastre. Aveam toți câte una în mână.
În locul lui Nan s-a așezat o fetiță care fără plug și fără in-of, a cântat numai cu vocea ei splendidă "Silence night" și "Trei păstori"
A fost incredibilă și ne-a emoționat pe toți . Și afară era zăpada uite-așa de mare !
A fost frumos frumos.
Oare cum o chema pe fetiță și unde-o fi acum ?
giovedì 16 dicembre 2010
înainte și după radio
Înainte de a merge la radio lumea e așa: soare, copii, mașini, frig, cornetti, bună ziuaaa, copaci, păsărele, roșu aprins, pâine, aer curat, portocale, căldură, cer, senin, iarnă, așa e viața.
După radio încă vreo oră rămâne tot așa.
După vreo oră se schimbă și devine așa : soarele ăsta mereu îmi intră în ochi, copiii sunt mereu gălăgioși, prea multe mașini, mult prea frig, cornurile n-au nici-un gust, bunaziua. , roșu stins, urăsc iarna, dar voi ce găsiți așa de frumos în viața asta, cum de reușiți să vă bucurați de ea?
A doua zi e iar "înainte de radio"
Mi-am dat seama doar azi dar durează deja de mult.
Nu sunt chiar nervoasă dar așa deodată încep să-mi pierd răbdarea și de-abia aștept s-ajung acasă.
Practic nu simt cine știe ce dureri sau ce efecte insuportabile doar că îmi pierd cheful.
Uff...nu se mai termină odata !?
Un bărbat îi povestea altuia astăzi la bar în timp ce-și beau cafeaua (repede, în picioare):
- Păi daaa, și azidimineață ne-am certat. E nebună, e complet nebună..am tot sperat să cadă berlusconi că așa poate se mai termina cu Grande fratello, uomini e donne și alte prostii din astea de care e plină televiziunea de dimineața până seara.
Imaginează-ți ! fiică-mea - care face 13 ani peste o lună - se machiază. Bine, toate fac la fel deci dacă nu se omologhează e jale, cred că n-o mai primesc la școală. Azi dimineață însă a fost prea de tot, nevastă-mea fugea prin toată casa căutând "una benda". Dada, aia pentru ochi. aia oculistică.
Crezi că fiică-mea avea nevoie de bandajul ăla? Păi ce-i drept se machiază zilnic și de-atâta machiaj i-a venit o frumoasă conjunctivită, așa-i trebuie poate învață ceva din asta...dar nu despre asta e vorba, nu.... ci despre faptul că nevastămea căuta chestia aia ca să i-o pună pe ochi !!! Că nu poate merge așa la scoala!! Așa nemachiată !! Sandro, îți dai seama că mi-am ieșit din țâțâni, cum adică..?? am innebunit toți? nu poate merge la școală nemachiată? și vrea să meargă cu un bandaj? Păi sunteți de legat nu de psiholog, vă trebuie o echipă întreagă că unul singur e apă de ploaie la biscuiții voștri !!
- Tu să taci că nu-nțelegi nimic. Eu mă duc cu ea la școală, la dans, la ședințe, la cumpărături, numai eu. Că ție nu-ți pasă. Halal tată! Ești un falit, asta ești! Iar ea e un copil fără tată, ai nenorocit-o! Și după toate astea, dacă o duci și tu o dată pe săptămână la școală vii să critici și să dai sfaturi. Ce știi tu cum se simte ea la școală așa ?
- Cum așa? Adică nemachiată și cu un bandaj pe ochi?
Sandro dragă, așa m-am săturat... parcă vorbesc la ziduri! Măcar de-ar fi căzut guvernul ăsta, să se fi schimbat naibii ceva măcar în țara asta....... dar nici atât, of !
După radio încă vreo oră rămâne tot așa.
După vreo oră se schimbă și devine așa : soarele ăsta mereu îmi intră în ochi, copiii sunt mereu gălăgioși, prea multe mașini, mult prea frig, cornurile n-au nici-un gust, bunaziua. , roșu stins, urăsc iarna, dar voi ce găsiți așa de frumos în viața asta, cum de reușiți să vă bucurați de ea?
A doua zi e iar "înainte de radio"
Mi-am dat seama doar azi dar durează deja de mult.
Nu sunt chiar nervoasă dar așa deodată încep să-mi pierd răbdarea și de-abia aștept s-ajung acasă.
Practic nu simt cine știe ce dureri sau ce efecte insuportabile doar că îmi pierd cheful.
Uff...nu se mai termină odata !?
Un bărbat îi povestea altuia astăzi la bar în timp ce-și beau cafeaua (repede, în picioare):
- Păi daaa, și azidimineață ne-am certat. E nebună, e complet nebună..am tot sperat să cadă berlusconi că așa poate se mai termina cu Grande fratello, uomini e donne și alte prostii din astea de care e plină televiziunea de dimineața până seara.
Imaginează-ți ! fiică-mea - care face 13 ani peste o lună - se machiază. Bine, toate fac la fel deci dacă nu se omologhează e jale, cred că n-o mai primesc la școală. Azi dimineață însă a fost prea de tot, nevastă-mea fugea prin toată casa căutând "una benda". Dada, aia pentru ochi. aia oculistică.
Crezi că fiică-mea avea nevoie de bandajul ăla? Păi ce-i drept se machiază zilnic și de-atâta machiaj i-a venit o frumoasă conjunctivită, așa-i trebuie poate învață ceva din asta...dar nu despre asta e vorba, nu.... ci despre faptul că nevastămea căuta chestia aia ca să i-o pună pe ochi !!! Că nu poate merge așa la scoala!! Așa nemachiată !! Sandro, îți dai seama că mi-am ieșit din țâțâni, cum adică..?? am innebunit toți? nu poate merge la școală nemachiată? și vrea să meargă cu un bandaj? Păi sunteți de legat nu de psiholog, vă trebuie o echipă întreagă că unul singur e apă de ploaie la biscuiții voștri !!
- Tu să taci că nu-nțelegi nimic. Eu mă duc cu ea la școală, la dans, la ședințe, la cumpărături, numai eu. Că ție nu-ți pasă. Halal tată! Ești un falit, asta ești! Iar ea e un copil fără tată, ai nenorocit-o! Și după toate astea, dacă o duci și tu o dată pe săptămână la școală vii să critici și să dai sfaturi. Ce știi tu cum se simte ea la școală așa ?
- Cum așa? Adică nemachiată și cu un bandaj pe ochi?
Sandro dragă, așa m-am săturat... parcă vorbesc la ziduri! Măcar de-ar fi căzut guvernul ăsta, să se fi schimbat naibii ceva măcar în țara asta....... dar nici atât, of !
mercoledì 15 dicembre 2010
Să vină Crăciunul
Azi am desfacut primul panettone pe anul ăsta.
Cutie faină, de carton, roșie și lucioasă cu multe stafide desenate pe ea.
Gustul? N-aș putea să vă spun....cred că de cozonac dar na...
Când face mama cozonac se simte mirosul în tot blocul și de fapt înainte de Craciun nu e scară de bloc unde să nu se simtă parfumul cozonacului sau a sarmalelor. Și a bradului. Și mai e și vinul fiert și țuica fiartă și friptura la cuptor... mmm ce buuuuneee (mi-e foame...am luat escozul și nu pot mânca 1h)
Am făcut multe sărbători de Crăciun departe de Brașov dar ceea ce mi-a lipsit întotdeauna și cel mai mult, au fost aromele.
Toate orașele lumii sunt frumoase în decembrie, cu sau fără zăpadă....dar majoritatea au acelși mare minus: aromele, parfumul, mirosul.
Am vazut de-atâtea ori la Atlassib români care trimiteau bucuroși cutii din astea de cozonac... mereu îmi venea să le dau cu linia peste degete (nu tare eh ) pentru că .... eh, știți voi de ce.
Nu e familie în România care să nu facă cozonaci, brad, sarmale sau friptură (de vin și țuică nu mai zic) și nu e gospodină care să-ncerce să facă cozonac și să nu-i iasă ceva acolo. Și ceva-ul ăla e de zece ori mai bun decât bucata asta de pâine rotundă și sfărâmicioasă,care ține 3 luni și e toată sintetică, dar care e așa de frumos ambalată.
Și cozonacul de la Pâine e mai bun decât ăsta. Garantat.
Ok, am mai mâncat pe ici pe colo cozonac făcut la nu știu care patiserie italiană și care întradevăr era bun, Chiar foarte bun (costa o avere dar era bun) însă ciudat, ăsta rar l-am văzut ambalat. Ce e bun n-are nevoie de publicitate colorată.
Nu sunt eu mare patrioată dar parcă îmi pare rău când văd cum ne înghite occidentul ăsta.
Ambalaje, ambalaje ambalaje, asta cumpărăm.
Ca să fim și noi ca ei! Pfff...... ce mare șmecherie!!
Am fost la radio, nimic nou, doar că aș fi vrut să fac câteva cumpărături. Nu le-am făcut! Lume multă peste tot, și de fapt nu asta era dar... mă simteam obosită.... cadourile se cumpără când sântem voioși..sau așa ar trebui.
Am primit totuși un brăduț, mititel și cu rădăcină. Se poate replanta anul viitor.
Și vecina din fața mea (cu care împart un hol mic la intrare) a așezat pe măsuță Euphorbia (stella di natale)
Parcă parcă ....!
Parcă vine și-aici cu tot radio chimio și tot ce am mai adunat eu anul ăsta.
Dacă faceți sarmale să vă gândiți și la mine.
Ultima frază mi-a adus aminte de surpriza pe care mi-a făcut-o Gi anul ăsta de ziua mea.
Faptul că m-a sunat a fost deja o surpriză...dar a fost și originală și a fost până la capăt.
Mi-a zis așa :Să știi că am o sticlă de champanie în cămară și mă duc acum și o deschid. Și o s-o bem cu So în sănătatea ta. Nu glumesc !
M-am bucurat că gestul a fost frumos și sincer și știu că au băut puțin pentru mine.
Mulțumesc Gi, nu știu dacă ți-am spus ...și să știi că eu chiar m-am simțit mai bine de-atunci :)
Ok, acum pot să mănânc.
Cutie faină, de carton, roșie și lucioasă cu multe stafide desenate pe ea.
Gustul? N-aș putea să vă spun....cred că de cozonac dar na...
Când face mama cozonac se simte mirosul în tot blocul și de fapt înainte de Craciun nu e scară de bloc unde să nu se simtă parfumul cozonacului sau a sarmalelor. Și a bradului. Și mai e și vinul fiert și țuica fiartă și friptura la cuptor... mmm ce buuuuneee (mi-e foame...am luat escozul și nu pot mânca 1h)
Am făcut multe sărbători de Crăciun departe de Brașov dar ceea ce mi-a lipsit întotdeauna și cel mai mult, au fost aromele.
Toate orașele lumii sunt frumoase în decembrie, cu sau fără zăpadă....dar majoritatea au acelși mare minus: aromele, parfumul, mirosul.
Am vazut de-atâtea ori la Atlassib români care trimiteau bucuroși cutii din astea de cozonac... mereu îmi venea să le dau cu linia peste degete (nu tare eh ) pentru că .... eh, știți voi de ce.
Nu e familie în România care să nu facă cozonaci, brad, sarmale sau friptură (de vin și țuică nu mai zic) și nu e gospodină care să-ncerce să facă cozonac și să nu-i iasă ceva acolo. Și ceva-ul ăla e de zece ori mai bun decât bucata asta de pâine rotundă și sfărâmicioasă,care ține 3 luni și e toată sintetică, dar care e așa de frumos ambalată.
Și cozonacul de la Pâine e mai bun decât ăsta. Garantat.
Ok, am mai mâncat pe ici pe colo cozonac făcut la nu știu care patiserie italiană și care întradevăr era bun, Chiar foarte bun (costa o avere dar era bun) însă ciudat, ăsta rar l-am văzut ambalat. Ce e bun n-are nevoie de publicitate colorată.
Nu sunt eu mare patrioată dar parcă îmi pare rău când văd cum ne înghite occidentul ăsta.
Ambalaje, ambalaje ambalaje, asta cumpărăm.
Ca să fim și noi ca ei! Pfff...... ce mare șmecherie!!
Am fost la radio, nimic nou, doar că aș fi vrut să fac câteva cumpărături. Nu le-am făcut! Lume multă peste tot, și de fapt nu asta era dar... mă simteam obosită.... cadourile se cumpără când sântem voioși..sau așa ar trebui.
Am primit totuși un brăduț, mititel și cu rădăcină. Se poate replanta anul viitor.
Și vecina din fața mea (cu care împart un hol mic la intrare) a așezat pe măsuță Euphorbia (stella di natale)
Parcă parcă ....!
Parcă vine și-aici cu tot radio chimio și tot ce am mai adunat eu anul ăsta.
Dacă faceți sarmale să vă gândiți și la mine.
Ultima frază mi-a adus aminte de surpriza pe care mi-a făcut-o Gi anul ăsta de ziua mea.
Faptul că m-a sunat a fost deja o surpriză...dar a fost și originală și a fost până la capăt.
Mi-a zis așa :Să știi că am o sticlă de champanie în cămară și mă duc acum și o deschid. Și o s-o bem cu So în sănătatea ta. Nu glumesc !
M-am bucurat că gestul a fost frumos și sincer și știu că au băut puțin pentru mine.
Mulțumesc Gi, nu știu dacă ți-am spus ...și să știi că eu chiar m-am simțit mai bine de-atunci :)
Ok, acum pot să mănânc.
martedì 14 dicembre 2010
în mașină e mai ușor
De consemnat:
ne uităm la păsărelele astea. Incredibile!)
- Ieri Steve m-a dus la radio. Noaptea a dormit aici "că dacă se-ntâmplă ceva", s-a trezit la 7 a facut cafea și ceai, s-a dus acasă pentru duș, schimburi și mâncare la câine și la 10 era înapoi ca să mă ducă la radio. când m-a lăsat în fața porțiila 17 era obosit mort și-l durea și capul. Și astăzi m-a dus tot el și mâine tot el. E anxios și nu suportă să fie criticat dar... pot să zic ceva? ...(câteodata zic..) (morala: dacă puteți ajuta pe cineva faceți-o. Fără să vă gândiți dacă e prieten sau rudă sau dacă el ar face sau nu același lucru pentru voi. E mai bine să fii în rolul celui care ajută decât a celui care are nevoie de ajutor. Așa vad eu că stau lucrurile pe lumea asta.)
- Astăzi când ne-am întors autostrada era aglomerată. Tot traficul a fost dat peste cap la Roma. Motivul: 50 de adolescențiau luat "atitudine" (adică au incediat câteva mașini pe strada, și s-au dat umpik la polițiști...teribilism de copii proști) cu ocazia votului de încredere pe care Berlusconi l-a obținut oricum. Din nou! Oamenii ăia cred că mai au încă rate de plătit la mașinile alea dar Berlu a ieșit liniștit de la Montecitorio și s-a dus la Quirinale să-i zică ceva lui Giorgio.
- Așteptând în mașină am văzut două chestii interesante. Niște păsări (eu nici nu le-aș fi vazut) treceau în zbor pe deasupra mașinilor și Steve a zis : Palombelli! (așa se numesc) nu le-am mai vazut de câțiva ani. Zboară așa de jos doar când la Roma e foarte frig. Așa e, azi chiar că a fost frig. Dar frig nu glumă! 2 grade
- A doua chestie sunt tot niște păsări : storni (GRAURI) Dădeau un spectacol senzațional deasupra la EUR. Toată ziua stau pe câmp să caute mâncare iar seara când se-ntorc în oraș la culcare, zboară cu miile uite-așa:
- http://www.youtube.com/watch?v=KLJWu6RVCCA
ne uităm la păsărelele astea. Incredibile!)
lunedì 13 dicembre 2010
Săptămâna 4
Și uite-așa am stat eu toată duminică dimineața in pat.
M-am ridicat numai să-mi fac ceai și iar m-am întors la căldurică.
În casă nu-i așa de cald cum mi-ar plăcea mie iar afară a fost toată ziua frig și întunecos. N-a plouat.
Mai am uneori crampe,(rareori) si îmi simt partea de jos a abdomenului inflamată. Mâine ceva o să-mi spună.
Am început o nouă carte de-a lui Marai dar tot nu e ca prima pe care am citit-o.
De fapt, cred că el e același, eu m-am schimbat între timp.
Scrie ca Eliade: despre mari sentimente, mari pasiuni, bărbați de caracter și femei pline de demnitate. Scrie despre destine implacabile și despre iubiri mistuitoare.E interesantă povestea dar din când în când parcă-mi vine să urechez câte-un personaj și să-i spun că nu astea sunt problemele cu adevărat importante.
Dar na...e vorba de perioada dinainte de război, de burghezie și de lumea bună a budapestei.
Acum nu știu pe unde mai e burghezia și aristocrația că suntem toți la fel
........................................................................................................................................................
Am scris asta ieri dar în timp ce-mi făceam un ceai, stickul s-a deconectat și pe mine iar m-au luat niște crampe frumoase... așa că acum știți de ce...
Biine, azi e luni și deci m-am dus la consultații, de-abia așteptam să le vad pe doctorițe să le-ntreb vreo două... că prea m-am simțit rău.
Prima, oncologhesa, era supărată că hepatologhesa (aia la care m-am dus vineri și mi-a dat de făcut alte analize) i-a dat mult de scris.... că de ce n-a făcut aia o rețetă cum trebuie în loc să-i dea ei să copieze tot cearceaful ăla de analize (nici nu prea părea de acord cu analizele, că prea erau SF) și că de ce mi-a dat numai acido durso (?!) și că de ce să controlăm albumina o dată pe lună.
Na, ce mai...nu i-a plăcut.... dar nici mie...și în timp ce tot scria ea acolo pe calc (toți medicii scriu referatele lor pe calc și am vazut că aproape toți ar arunca liniștiți din când în când tastatura aia pe fereastră) am încercat să-i spun că eu sufăr...că am fost subocluză vineri (aici s-a încruntat) dar că sâmbătă am avut enterita (aici s-a înseninat, mă gândeam eu c-o să-i placă...) crampe, dureri, etc. A zis că e normal, ba chiar!! dada!! : ar fi fost ciudat să n-am astfel de simptome la ce cartelă clinică dețin.
Acuma da! sunt liniștită... wow!...dar parcă tot mă mai ia câte-o spaimă că na...dacă nu făceam enterită!
M-a controlat puțin dar nuuuu... ăsta e un abdomen bun, moale, e ok.
Mi-au schimbat cutia, mi-am luat și un panino (nu din ăla românesc) cât am stat acolo la onco și am coborât la radio.
Altă doctoriță, mai serioasă. Mai atentă.. și mai trecută așa de tinerețe, îmi place mai mult de ea.
A ascultat și ea tot pomelnicul, mi-a schimbat dieta, acum e aproape normală doar fără sucuri de fructe și verze murate și din astea.... ce mi-a mai zis?....ah, picăturile de fermenți (mai multe), lingurița de ulei înainte de masă și cam atât.
Vestea tristă e că trebuie să fac 28 și nu 25 de zile de terapie cum știam eu și una deja am sărit-o...deci....
Și am așteptat cam mult să-mi vină rândul azi la radio (noroc cu panino de sus) ... când am ajuns acasă era trecut de 17, eram așa obosită că am adormit vreo jumătate de oră.
Cam asta pe azi... mai am multe lucrușoare interesante de zis dar sper să am timp mâine...mă duc să-mi fac puțin orez. Cu ton! (se face singur)
M-am ridicat numai să-mi fac ceai și iar m-am întors la căldurică.
În casă nu-i așa de cald cum mi-ar plăcea mie iar afară a fost toată ziua frig și întunecos. N-a plouat.
Mai am uneori crampe,(rareori) si îmi simt partea de jos a abdomenului inflamată. Mâine ceva o să-mi spună.
Am început o nouă carte de-a lui Marai dar tot nu e ca prima pe care am citit-o.
De fapt, cred că el e același, eu m-am schimbat între timp.
Scrie ca Eliade: despre mari sentimente, mari pasiuni, bărbați de caracter și femei pline de demnitate. Scrie despre destine implacabile și despre iubiri mistuitoare.E interesantă povestea dar din când în când parcă-mi vine să urechez câte-un personaj și să-i spun că nu astea sunt problemele cu adevărat importante.
Dar na...e vorba de perioada dinainte de război, de burghezie și de lumea bună a budapestei.
Acum nu știu pe unde mai e burghezia și aristocrația că suntem toți la fel
Am scris asta ieri dar în timp ce-mi făceam un ceai, stickul s-a deconectat și pe mine iar m-au luat niște crampe frumoase... așa că acum știți de ce...
Biine, azi e luni și deci m-am dus la consultații, de-abia așteptam să le vad pe doctorițe să le-ntreb vreo două... că prea m-am simțit rău.
Prima, oncologhesa, era supărată că hepatologhesa (aia la care m-am dus vineri și mi-a dat de făcut alte analize) i-a dat mult de scris.... că de ce n-a făcut aia o rețetă cum trebuie în loc să-i dea ei să copieze tot cearceaful ăla de analize (nici nu prea părea de acord cu analizele, că prea erau SF) și că de ce mi-a dat numai acido durso (?!) și că de ce să controlăm albumina o dată pe lună.
Na, ce mai...nu i-a plăcut.... dar nici mie...și în timp ce tot scria ea acolo pe calc (toți medicii scriu referatele lor pe calc și am vazut că aproape toți ar arunca liniștiți din când în când tastatura aia pe fereastră) am încercat să-i spun că eu sufăr...că am fost subocluză vineri (aici s-a încruntat) dar că sâmbătă am avut enterita (aici s-a înseninat, mă gândeam eu c-o să-i placă...) crampe, dureri, etc. A zis că e normal, ba chiar!! dada!! : ar fi fost ciudat să n-am astfel de simptome la ce cartelă clinică dețin.
Acuma da! sunt liniștită... wow!...dar parcă tot mă mai ia câte-o spaimă că na...dacă nu făceam enterită!
M-a controlat puțin dar nuuuu... ăsta e un abdomen bun, moale, e ok.
Mi-au schimbat cutia, mi-am luat și un panino (nu din ăla românesc) cât am stat acolo la onco și am coborât la radio.
Altă doctoriță, mai serioasă. Mai atentă.. și mai trecută așa de tinerețe, îmi place mai mult de ea.
A ascultat și ea tot pomelnicul, mi-a schimbat dieta, acum e aproape normală doar fără sucuri de fructe și verze murate și din astea.... ce mi-a mai zis?....ah, picăturile de fermenți (mai multe), lingurița de ulei înainte de masă și cam atât.
Vestea tristă e că trebuie să fac 28 și nu 25 de zile de terapie cum știam eu și una deja am sărit-o...deci....
Și am așteptat cam mult să-mi vină rândul azi la radio (noroc cu panino de sus) ... când am ajuns acasă era trecut de 17, eram așa obosită că am adormit vreo jumătate de oră.
Cam asta pe azi... mai am multe lucrușoare interesante de zis dar sper să am timp mâine...mă duc să-mi fac puțin orez. Cu ton! (se face singur)
sabato 11 dicembre 2010
efecte mai puțin plăcute
Prea mă simțeam norocoasă.
Trei săptămâni de radio fără efecte neplăcute!
Și în cazul bolnavilor obișnuiți apar probleme intestinale de toate felurile, iar eu nu sunt chiar un bolnav obișnuit. Deloc.
Ieri de la vreo 17 am început să am crampe. În loc să mă duc de 10 ori pe zi la baie cum mă avertizaseră, la mine a fost invers. A treia zi de pauză. Intestin blocat și pericol de ocluzie.
Îl sun pe Steve că nu mai aveam ulei de vazelină (n-are niciun gust și nicio culoare dar e mai eficeint decat laxativele pe bază de zahăr, osmotice care atrag apa )
Vine și mi-l aduce dar aveam deja crampe dese și dureroase.
Două linguri, un paracetamol pentru dureri dar.... nimic.
Deja vedeam cum se apropie spitalul. Steve decide să doarmă aici în noaptea asta.
Normal că spre seară o dau pe plâns și pe imaginație horror printre ceaiuri de mușețel, linguri de supă și controlul abdomenului meu din 5 in 5 minute. Normal că nu vreau să văd pe nimeni și nici să aud, și că ce viață de mexda e asta și normal că și Steve e preoccupat și pune aceleași înterbări de o sută de mii de ori.
Dar către miezul nopții parcă mi-au adormit un pic durerile și Steve se pune serios pe dormit, Foarte bine măcar unul dintre noi va fi odihnit mâine. Mai adorm din când în când dar practic nu dorm. Am puțină febră și mi-e frig...
La 5 Steve se trezește, eu mă fac că dorm iar el se duce în bucătărie.
Pe la 7 vine deja îmbrăcat că el merge în spital să-mi aducă un medicament și nustiu mai ce.Ok.
Între timp se răzgândește,iar se dezbracă și-mi face un ceai,iar ulei, iar pune aceleasi intrebări, iar control, iar masaj, iar nimic.
Spune și vreo două bancuri (bărbații cred în terapia asta) , nu-mi vine dar râd.
Pe la 8 simt iar tot felul de sunete și de mișcări intestinale. (Eeee... da... despre asta e vorba, nu știu cum să scriu pentru că nu e chiar un subiect poetic dar....asta e.)
Iar mă duc la baie...și?!.... miracol....efectul bancurilor, al uleiul, ceaiului, somnului, naturii sau nu mai știu cui dar... funcționeaza si-i mulțumesc!! Intestinul meu funcționeaaaază!!
Mi-e si milă de el, sărăcuțul, s-a chinuit toată noaptea, îl iradiază și il bombardează de trei sătămâni....vă dați seama ce organism minunat avem??
Părea rezolvată treaba dar cred că m-am rugat prea cu spor sau s-au rugat prea mulți și am primit în consecință.....
In concluzie acum sunt în pat cu ceai de mentă și pâine prăjită. Înțelegeți ce vreau să spun !?
Am luat iar picături din alea de fermenți și am mâncat puțină supă.
OK! Acum sunt un bolnav obișnuit, am enterită. Asta se așteaptă de la radio. Asta se așteaptă de la mine !Super!
Dar mâine e duminică, mai am o zi de odihnă...poate se mai liniștește situația.
Mesaj pentru căprioare: cerceii de care vă spuneam ieri? i-am cumpărat ! sunt super super! nu sunt marca aia (deci m-au costat de vreo 6 ori mai puțin!!) dar sunt identici. Știți verighetele xDamianix ? Practic tot verighete sunt, ce pot avea în plus?? dar costa o avere pentru că scrie numele lui pe ele. La vedere !! Chestie de gust....
Trei săptămâni de radio fără efecte neplăcute!
Și în cazul bolnavilor obișnuiți apar probleme intestinale de toate felurile, iar eu nu sunt chiar un bolnav obișnuit. Deloc.
Ieri de la vreo 17 am început să am crampe. În loc să mă duc de 10 ori pe zi la baie cum mă avertizaseră, la mine a fost invers. A treia zi de pauză. Intestin blocat și pericol de ocluzie.
Îl sun pe Steve că nu mai aveam ulei de vazelină (n-are niciun gust și nicio culoare dar e mai eficeint decat laxativele pe bază de zahăr, osmotice care atrag apa )
Vine și mi-l aduce dar aveam deja crampe dese și dureroase.
Două linguri, un paracetamol pentru dureri dar.... nimic.
Deja vedeam cum se apropie spitalul. Steve decide să doarmă aici în noaptea asta.
Normal că spre seară o dau pe plâns și pe imaginație horror printre ceaiuri de mușețel, linguri de supă și controlul abdomenului meu din 5 in 5 minute. Normal că nu vreau să văd pe nimeni și nici să aud, și că ce viață de mexda e asta și normal că și Steve e preoccupat și pune aceleași înterbări de o sută de mii de ori.
Dar către miezul nopții parcă mi-au adormit un pic durerile și Steve se pune serios pe dormit, Foarte bine măcar unul dintre noi va fi odihnit mâine. Mai adorm din când în când dar practic nu dorm. Am puțină febră și mi-e frig...
La 5 Steve se trezește, eu mă fac că dorm iar el se duce în bucătărie.
Pe la 7 vine deja îmbrăcat că el merge în spital să-mi aducă un medicament și nustiu mai ce.Ok.
Între timp se răzgândește,iar se dezbracă și-mi face un ceai,iar ulei, iar pune aceleasi intrebări, iar control, iar masaj, iar nimic.
Spune și vreo două bancuri (bărbații cred în terapia asta) , nu-mi vine dar râd.
Pe la 8 simt iar tot felul de sunete și de mișcări intestinale. (Eeee... da... despre asta e vorba, nu știu cum să scriu pentru că nu e chiar un subiect poetic dar....asta e.)
Iar mă duc la baie...și?!.... miracol....efectul bancurilor, al uleiul, ceaiului, somnului, naturii sau nu mai știu cui dar... funcționeaza si-i mulțumesc!! Intestinul meu funcționeaaaază!!
Mi-e si milă de el, sărăcuțul, s-a chinuit toată noaptea, îl iradiază și il bombardează de trei sătămâni....vă dați seama ce organism minunat avem??
Părea rezolvată treaba dar cred că m-am rugat prea cu spor sau s-au rugat prea mulți și am primit în consecință.....
In concluzie acum sunt în pat cu ceai de mentă și pâine prăjită. Înțelegeți ce vreau să spun !?
Am luat iar picături din alea de fermenți și am mâncat puțină supă.
OK! Acum sunt un bolnav obișnuit, am enterită. Asta se așteaptă de la radio. Asta se așteaptă de la mine !Super!
Dar mâine e duminică, mai am o zi de odihnă...poate se mai liniștește situația.
Mesaj pentru căprioare: cerceii de care vă spuneam ieri? i-am cumpărat ! sunt super super! nu sunt marca aia (deci m-au costat de vreo 6 ori mai puțin!!) dar sunt identici. Știți verighetele xDamianix ? Practic tot verighete sunt, ce pot avea în plus?? dar costa o avere pentru că scrie numele lui pe ele. La vedere !! Chestie de gust....
giovedì 9 dicembre 2010
Miracolul globulelor și dezlegare la shopping
Marți ne-am certat, aveam dreptate doar pe jumătate dar n-aveam argumente. Și strigă mai tare decât mine!
așa că am lăsat-o baltă: "de la spital te-ntorci in taxi și dacă chiar ai o urgență ieși cu mascherina (chestia aia care se purta pe gură și pe nas prin aeropoarte la gripa de găini). 2.700 de glob albe înseamnă pericol mare de infecție, asta-ți mai lipsește.
Ok, azi am refăcut analizele pt că la -2500 se întrerupe terapia, se face o injecție de stimulare a creșterii globulelor și se reia terapia.
N-o să credeți, nimeni nu crede! Am 4.600 de globule albe!! De sâmbătă până azi, cică se mai greșeșste și la laborator dar eu am și glob roșii mai multe și transaminaze mai mici. Deci??
Mă duc la radio, cer să vorbesc cu un medic, mă consultă, am dureri ușoare în zona iradiată dar nimic grav în schimb despre analize nu știe ce să spună. Zice întro doară așa că fluctuații mai sunt dar nu chiar așa !
Ok... deci mă duc la cumpărături.
Oameeni buni, Roma e gata! prin centru e splendid!! prin vitrine e super! in magazine și mai și. Haideți!
Eram cam obosită, am stat puțin și am intrat doar unde trebuia.
În magazinul de tel. normal că nu mai țineam minte toate literele și cifrele modelului de nokia pe care-l vroiam. Îl știam pe cel vechi, x6, că era ușor dar nu era pentru mine.... eu vreau doar să telefonez.
Vânzătorul m-a vazut indecisă dar când i-am spus că vreau un 3G, touch, blth, wifi și l-am mai întrebat și de OS a înțeles el cu cine are de-a face ..heheeee... am sunat și la callcenter la DiGi ca să-mi spună dacă e compatibil. A zis că da... imediat o verific!
Am vazut un inel frumușel intro vitrină în timp ce vorbeam la telefon.
Am vrut să intru dar aveau sistem de siguranță, puteam să plec că m-am prins eu ce bijuterie era dar vânzătorul se uita fix la mine și aștepta sa-mi deschida. In mijlocul magazinului, la 2 pași în fața ușii stătea un câine în coadă. Era gri și foarte frumos pieptănat. Nu puteam să-i dezamăgesc pe amândoi: am sunat.
Mi-a venit în întâmpinare, nu m-am mirat, v-am zis știam eu ceva... chiar mă așteptam să mă servească și cu cafea... n-avea rost să mă uit prin magazin, s-ar fi mirat.
I-am zis de inel. Cel mare? Nu, cel mic. Ah, foarte frumos, probați-l modelul ăsta se poartă câte doua, uite-așa, daaa... foarte frumos, aveți degete lungi și elegante. Wooow..mai zi mai zi!
Cât costa? Șase și saptezeci sau șapte și cinzeci ( nu m-am prins de diferență). Adică șaptesutedeeuroiii!
Ehm... îmi plac și cerceii cât costă? mille cinque...adică 1500. Copia!! completează omul....
Ok... deci mie cerceii ăștia îmi cam lipsesc, simpli și frumoși, eleganți și discreți, genul care-i pui și nu mai trebuie să-i scoți arată bine mereu.
Da dar eu am cancer! și n-am fete. Și Nan n-are nicio prietenă oficială, are doar multe căprioare așa i-au zis în cafea. Deci nu că n-are...are mai multe. Na..!
Ce să facă cu doi cercei..la atâtea căprioare...eh?!
I-am zis că mă mai gândesc. M-a salutat curtenitor! Cine știe se gândea el, dacă nu moare...poate poate !
Da!.. nu se știe...
Și am mai facut ceva interesant.
Am intrat intrun magazin de cizme.... faine de mori... nu știam ce să aleg... pentru mine și asta-i o problemă, că dacă îmi plac prea multe ies fără să cumpăr. Și așa a fost !
Dar? ... eh... le-am probat!... adică ce mai, vă spun tot...m-am lăsat încălțată de un vânzător negru și creț care a pus genunchiul lui îmbrăcat in pantaloni de costum negru pe covorul albastru .... ca-n filmeee!... păi trebuia nu... eu am cancer, mai sunt doua săptămâni până la Crăciun și tocmai am ieșit de la radio cu cutia de chemio la gât... păi dacă nu acum atunci când ?? Eh... a fost super !
așa că am lăsat-o baltă: "de la spital te-ntorci in taxi și dacă chiar ai o urgență ieși cu mascherina (chestia aia care se purta pe gură și pe nas prin aeropoarte la gripa de găini). 2.700 de glob albe înseamnă pericol mare de infecție, asta-ți mai lipsește.
Ok, azi am refăcut analizele pt că la -2500 se întrerupe terapia, se face o injecție de stimulare a creșterii globulelor și se reia terapia.
N-o să credeți, nimeni nu crede! Am 4.600 de globule albe!! De sâmbătă până azi, cică se mai greșeșste și la laborator dar eu am și glob roșii mai multe și transaminaze mai mici. Deci??
Mă duc la radio, cer să vorbesc cu un medic, mă consultă, am dureri ușoare în zona iradiată dar nimic grav în schimb despre analize nu știe ce să spună. Zice întro doară așa că fluctuații mai sunt dar nu chiar așa !
Ok... deci mă duc la cumpărături.
Oameeni buni, Roma e gata! prin centru e splendid!! prin vitrine e super! in magazine și mai și. Haideți!
Eram cam obosită, am stat puțin și am intrat doar unde trebuia.
În magazinul de tel. normal că nu mai țineam minte toate literele și cifrele modelului de nokia pe care-l vroiam. Îl știam pe cel vechi, x6, că era ușor dar nu era pentru mine.... eu vreau doar să telefonez.
Vânzătorul m-a vazut indecisă dar când i-am spus că vreau un 3G, touch, blth, wifi și l-am mai întrebat și de OS a înțeles el cu cine are de-a face ..heheeee... am sunat și la callcenter la DiGi ca să-mi spună dacă e compatibil. A zis că da... imediat o verific!
Am vazut un inel frumușel intro vitrină în timp ce vorbeam la telefon.
Am vrut să intru dar aveau sistem de siguranță, puteam să plec că m-am prins eu ce bijuterie era dar vânzătorul se uita fix la mine și aștepta sa-mi deschida. In mijlocul magazinului, la 2 pași în fața ușii stătea un câine în coadă. Era gri și foarte frumos pieptănat. Nu puteam să-i dezamăgesc pe amândoi: am sunat.
Mi-a venit în întâmpinare, nu m-am mirat, v-am zis știam eu ceva... chiar mă așteptam să mă servească și cu cafea... n-avea rost să mă uit prin magazin, s-ar fi mirat.
I-am zis de inel. Cel mare? Nu, cel mic. Ah, foarte frumos, probați-l modelul ăsta se poartă câte doua, uite-așa, daaa... foarte frumos, aveți degete lungi și elegante. Wooow..mai zi mai zi!
Cât costa? Șase și saptezeci sau șapte și cinzeci ( nu m-am prins de diferență). Adică șaptesutedeeuroiii!
Ehm... îmi plac și cerceii cât costă? mille cinque...adică 1500. Copia!! completează omul....
Ok... deci mie cerceii ăștia îmi cam lipsesc, simpli și frumoși, eleganți și discreți, genul care-i pui și nu mai trebuie să-i scoți arată bine mereu.
Da dar eu am cancer! și n-am fete. Și Nan n-are nicio prietenă oficială, are doar multe căprioare așa i-au zis în cafea. Deci nu că n-are...are mai multe. Na..!
Ce să facă cu doi cercei..la atâtea căprioare...eh?!
I-am zis că mă mai gândesc. M-a salutat curtenitor! Cine știe se gândea el, dacă nu moare...poate poate !
Da!.. nu se știe...
Și am mai facut ceva interesant.
Am intrat intrun magazin de cizme.... faine de mori... nu știam ce să aleg... pentru mine și asta-i o problemă, că dacă îmi plac prea multe ies fără să cumpăr. Și așa a fost !
Dar? ... eh... le-am probat!... adică ce mai, vă spun tot...m-am lăsat încălțată de un vânzător negru și creț care a pus genunchiul lui îmbrăcat in pantaloni de costum negru pe covorul albastru .... ca-n filmeee!... păi trebuia nu... eu am cancer, mai sunt doua săptămâni până la Crăciun și tocmai am ieșit de la radio cu cutia de chemio la gât... păi dacă nu acum atunci când ?? Eh... a fost super !
mercoledì 8 dicembre 2010
azi am chiulit... :˝)
Oook, deci astăzi eu nu m-am dus la radio !! Deloc deloc!
Astăzi in It. e sărbătoare. e sfanta Imaculată, eh?! și nu se lucrează, și nici radio nu se face (sper că n-o să recuperez ședința asta!)
Astăzi în It se impodobește bradul în fiecare casă și se iluminează strazile...am vazut deja ghirlandele de beculețe deja de-o săptămână puse pe ici pe colo. Frumos, foarte frumos !
Adică...eh, ar fi chiar super dacă eu n-aș veni de la Brașov..dar așaaa... păi la noi e zăpadă.
In seara de Moș Nicolae pe strada Cometei era uite-așa de mare zăpada!
Eh, acuma spuneți și voi, sărbători de iarnă fără zăpadă!?
Și mai știu ceva, știu că dacă-i scrii lui Babbo Natale alias Santa Claus de fapt te adresezi lui San Nicola (Nicolaus)...asta nu știam, pentru mine Moș Nicolae era cel cu ghetele.
A zis la "milionario" deci e corect!
Apropo, l-am înscris pe Steve la "milionar" (ehee...dacă nu el, cine?) dar... am uitat să-i spun că l-am înscris. Și ieri l-au sunat (la distanță de 2 săptămâni) și l-au invitat la preselecție doar ca Steve a fost așa de surprins încât a refuzat !!!!
- Știi că m-au sunat azidimineată de la milionar.
- aaaah, bine , super
-cum bine? eu le-am zis că trebuie să fie vreo greșeală că eu nu m-am inscris
- nu se poate !!! ai refuzat???
- sa nu-mi zici că știi ceva despre asta... mi-a și spus femeia că e posibil să mă fii înscris altcineva și că dacă tot sunt înscris pot să particip dar eu i-am zis că nu sunt pregătit pentru așa ceva !!! eh..tre' să fii geniu pentru emisiunea aia, știu eu...
- pffff... nu-i adevărat...sunt cărți te puteai pregăti puțin, oooof ce supărata suuunt
-da? crezi că puteam să merg?
-normal că puteai!! altfel mă-nscriam pe mine că uite ce deșteaptă sunt...ooof
- ei lasă hai... că citesc cărțile alea și mă duc anul viitor, e bine așa?
Da! așa e mai bine.... anul viitor vă anunț când și unde. Și pe urmă mergem la un vin fiert !!
Între timp mă fierb ei aici, încet și sigur... două săptămâni am dus-o chiar bine, îmi făceam griji că nu simt încă efectele negative, știți că dacă nu le simți înseamnă că terapie n-are efectul dorit.... ei dar de luni, încet încet le simt pe toate..of! pe lânga escozul și caisse, de ieri mai iau vit. Btotal, fermeți lactici și îmi clătesc gura cu apă cu bicarbonat și dacă mănânc doar un biscuit. Super... și mai am doua săptămâni plus mâine și poimâine...mmm...plus cutia asta de gât! Dacă aveți câini vă rog să le cumpărați o lesă lungă lungă sau măcar telescopică, știu eu ce zic !
Astăzi in It. e sărbătoare. e sfanta Imaculată, eh?! și nu se lucrează, și nici radio nu se face (sper că n-o să recuperez ședința asta!)
Astăzi în It se impodobește bradul în fiecare casă și se iluminează strazile...am vazut deja ghirlandele de beculețe deja de-o săptămână puse pe ici pe colo. Frumos, foarte frumos !
Adică...eh, ar fi chiar super dacă eu n-aș veni de la Brașov..dar așaaa... păi la noi e zăpadă.
In seara de Moș Nicolae pe strada Cometei era uite-așa de mare zăpada!
Eh, acuma spuneți și voi, sărbători de iarnă fără zăpadă!?
Și mai știu ceva, știu că dacă-i scrii lui Babbo Natale alias Santa Claus de fapt te adresezi lui San Nicola (Nicolaus)...asta nu știam, pentru mine Moș Nicolae era cel cu ghetele.
A zis la "milionario" deci e corect!
Apropo, l-am înscris pe Steve la "milionar" (ehee...dacă nu el, cine?) dar... am uitat să-i spun că l-am înscris. Și ieri l-au sunat (la distanță de 2 săptămâni) și l-au invitat la preselecție doar ca Steve a fost așa de surprins încât a refuzat !!!!
- Știi că m-au sunat azidimineată de la milionar.
- aaaah, bine , super
-cum bine? eu le-am zis că trebuie să fie vreo greșeală că eu nu m-am inscris
- nu se poate !!! ai refuzat???
- sa nu-mi zici că știi ceva despre asta... mi-a și spus femeia că e posibil să mă fii înscris altcineva și că dacă tot sunt înscris pot să particip dar eu i-am zis că nu sunt pregătit pentru așa ceva !!! eh..tre' să fii geniu pentru emisiunea aia, știu eu...
- pffff... nu-i adevărat...sunt cărți te puteai pregăti puțin, oooof ce supărata suuunt
-da? crezi că puteam să merg?
-normal că puteai!! altfel mă-nscriam pe mine că uite ce deșteaptă sunt...ooof
- ei lasă hai... că citesc cărțile alea și mă duc anul viitor, e bine așa?
Da! așa e mai bine.... anul viitor vă anunț când și unde. Și pe urmă mergem la un vin fiert !!
Între timp mă fierb ei aici, încet și sigur... două săptămâni am dus-o chiar bine, îmi făceam griji că nu simt încă efectele negative, știți că dacă nu le simți înseamnă că terapie n-are efectul dorit.... ei dar de luni, încet încet le simt pe toate..of! pe lânga escozul și caisse, de ieri mai iau vit. Btotal, fermeți lactici și îmi clătesc gura cu apă cu bicarbonat și dacă mănânc doar un biscuit. Super... și mai am doua săptămâni plus mâine și poimâine...mmm...plus cutia asta de gât! Dacă aveți câini vă rog să le cumpărați o lesă lungă lungă sau măcar telescopică, știu eu ce zic !
martedì 7 dicembre 2010
În sala de așteptare..
Astăzi când am ajuns la radio lumea era pe hol.
E drept ca majoritatea pacienților nu vin singuri și că scaunele din sală sunt doar câteva, dar de obicei sunt doar 2-3 perechi când ajung eu.
Aflăm repede că se fac câteva reparații. Așteptăm deci.
Doctorii ieșeau și intrau din cabinete și treceau printre oameni zicând “scusate, grazie, prego...”
Acuma na...io nu știu dacă așa e bine... după mine, lumea care așteaptă ar trebui să stea frumos pe margine, să vorbească în șoaptă și să se lipească de perete cu un zâmbet umil atunci când dă să treacă vreun medic. Și la asistente la fel !
Nu cum a facut ieri un bătrânel că vorbea la telefon când l-au strigat ....și l-au strigat de trei ori să știți, dar el tot zicea acolo”no Pepe no, gira a destra. A de-stra!” până când a venit ea asistenta acolo la noi în sala de așteptare (la oncologie ieri) și l-a întrebat dacă el e Bisio. Doar atunci a zis “aspetta pepe, aspetta che mi chiamano, ti chiamo dopo ciauciau”...după care a zâmbit și și-a pus încet telefonul in buzunar.
Apoi a zis “scusami cara, scusami, mi sono distratto un pochino, adesso vengo”. Și a dat să se ridice dar iar s-a așezat că i s-a părut șiretul cam prea lung...l-a legat mai bine și-abia apoi s-a îndreptat încet către ușă ! Iar incet !
Eu cred că el nici n-ar fi trebuit să vorbească la telefon, ar fi trebuit să stea acolo pe scaun și să citească eventual, dar cu urechile ciulite la cine iese și la cine urmează și când si-a auzit numele trebuia să sară repede de pe scaun și să meargă in pas alergător spre ușă.
Păi și ce credeți că făcea asistenta ]n tot timpul ăsta? Zâmbea frate !
Și când a ieșit bătrânelul pe ușă l-a condus în sala de terapie și pe drum tot râdea așa cu el . Păi no...io normal că m-am holbat puțin la ei.
Că mi-aduc io aminte o scenă de la dentist când asistenta își dădea ochii peste cap că pacientul era cam tare de urechi și n-a auzit că l-au chemat. Și când a săltat nenea de pe scaun ea a zis “păi așa îmbrăcat intrați la doamna doctor?” și nenea a dat să se dezbrace dar cum era cam speriat i s-a blocat și fermoarul în timp ce asistenta ofta nerăbdătoare din ușă... și nenea a tras mai tare să rezolve el treaba cu fermoarul și l-a rupt na... că era din ăla de doi lei... și când a dat să-și pună haina pe scaun i-a și căzut,... dar..ca noroc!... amândoua femeile de pe scaunele alăturate erau deja așa de stressate că amândouă au sărit să-i ridice haina omului și să-i spuna că lasă lasă că avem noi grijă, du-te dumneata că te-asteaptă doamna asistentă.
Și uite-așa s-a terminat cu bine atunci...dar cred că a doua oară i-a dus el nenea niște flori asistentei ca s-o mai imbuneze și s-o facă umpik să zâmbească.
lunedì 6 dicembre 2010
Săptămâna 3
TG1 - Sâmbătă 5dec. rudele pacientului XY decedat in sala de operație au agresat echipa de chirurgi și anesteziști a SFN (spitalul meu) . "calci e pugni in faccia, frattura al naso". Au intervenit carabinierii, a fost confiscata cartela clinica.Autopsia, in curs la Sp gemelli, va stabili cauzele decesului.
E vorba de echipa care mă va opera pe mine anul viitor. Dacă.... eh...!!
In timp ce citeam despre caz in ziarele din sala de așteptare de la oncologie, două femei discutau între ele:
-Fiica mea are 8 ani. Când m-am întors de la spital i-am explicat cum am putut ce se-ntâmplă cu mine și de ce sunt bolnavă dar totuși după doua zile fata mi-a zis plângând "Nuvreau să te superi pe mine dar eu sunt geloasă. Tata se ocupă numai de tine, vorbește numai cu tine, nu te lasă să faci nimic, îți aduce mâncarea la pat și de mine a uitat.... eu nuștiu ce să fac și.....sunt geloasă pe tine. vreau și eu să fiu bolnavă"
Ei bine, mie fetița asta mi s-a părut nemaipomenită. În simplitatea ei e mai înțeleaptă decât orice psiholog-filozof-savant pentru că știe să spună ce simte.
Citeam undeva despre cancer și boli grave că ar fi lacrimi neplânse, dureri ascunse, dezamăgiri disimulate, nervi stres și tensiune reprimate. Cred că de-aia prin filmele americane apare mereu câte-un prieten al personajului principal care intreaba din cand in cand "vrei să vorbesti despre asta?" E terapia cea mai simplă și mai ieftină și ajută la descărcarea emoțiilor negative.
O ceartă sănătoasă din când în când poate fi constructivă. O discuție sinceră cu un prieten e necesară.
Sau dacă nici una nici cealaltă e bun și psihologul.... important e să nu acumulezi intruna, să nu-ți trăiești singur durerile, dezamăgirile, invidia sau gelozia. toate sunt emoții negative. Toate sunt teamă. frica de a nu fi acceptat, de a fi abandonat, teama că ți s-ar putea descoperi defectele, imperfecțiunile. Fizice sau sufletești.
Mie nu-mi place să vorbesc prea mult despre astea, oricum sunt pline revistele, cărțile, ziarele și emisiunile Tv numai cu subiecte din astea. Toată lumea își analizează la infinit acțiunile, trecutul și prezentul pentru a-și descoperi sensul vieții!!! E exagerat!
Dar e exagerat și toxic și să-ți trăiești singur dramele.
Stai și plângi în casă, bei sau te joci ore-ntregi la calc . ..pe urmă îți pui zâmbetul de duminică ieși și te-ntâlnești cu prietenii dar nu scoți o vorbă. Te faci că nu s-a-ntâmplat nimic.
Până la urmă nimic nu e o dramă, nici chiar să ai cancer, dar dacă vorbești te simți mai bine, îți mai ușurezi sacul și adesea ai surpriza să descoperi că sunt mulți care au probleme asemănătoare și de-abia așteaptă să aibă cu cine vorbi.
E valabil la orice vârstă. chiar și la 8 ani! Bravo ei!
Cu oncologhesa am discutat despre analizele mele dar pare că e totul ok... adică organismul luptă cu resursele lui împotriva veninului și a radiațiilor deci e normal să mă simt obosită după masa, să am globule albe puține și să clipesc des (ochiul se deshidrateaza). Despre ficat nu știa ce să zică, m-a programat vineri la hepatolog.
E vorba de echipa care mă va opera pe mine anul viitor. Dacă.... eh...!!
In timp ce citeam despre caz in ziarele din sala de așteptare de la oncologie, două femei discutau între ele:
-Fiica mea are 8 ani. Când m-am întors de la spital i-am explicat cum am putut ce se-ntâmplă cu mine și de ce sunt bolnavă dar totuși după doua zile fata mi-a zis plângând "Nuvreau să te superi pe mine dar eu sunt geloasă. Tata se ocupă numai de tine, vorbește numai cu tine, nu te lasă să faci nimic, îți aduce mâncarea la pat și de mine a uitat.... eu nuștiu ce să fac și.....sunt geloasă pe tine. vreau și eu să fiu bolnavă"
Ei bine, mie fetița asta mi s-a părut nemaipomenită. În simplitatea ei e mai înțeleaptă decât orice psiholog-filozof-savant pentru că știe să spună ce simte.
Citeam undeva despre cancer și boli grave că ar fi lacrimi neplânse, dureri ascunse, dezamăgiri disimulate, nervi stres și tensiune reprimate. Cred că de-aia prin filmele americane apare mereu câte-un prieten al personajului principal care intreaba din cand in cand "vrei să vorbesti despre asta?" E terapia cea mai simplă și mai ieftină și ajută la descărcarea emoțiilor negative.
O ceartă sănătoasă din când în când poate fi constructivă. O discuție sinceră cu un prieten e necesară.
Sau dacă nici una nici cealaltă e bun și psihologul.... important e să nu acumulezi intruna, să nu-ți trăiești singur durerile, dezamăgirile, invidia sau gelozia. toate sunt emoții negative. Toate sunt teamă. frica de a nu fi acceptat, de a fi abandonat, teama că ți s-ar putea descoperi defectele, imperfecțiunile. Fizice sau sufletești.
Mie nu-mi place să vorbesc prea mult despre astea, oricum sunt pline revistele, cărțile, ziarele și emisiunile Tv numai cu subiecte din astea. Toată lumea își analizează la infinit acțiunile, trecutul și prezentul pentru a-și descoperi sensul vieții!!! E exagerat!
Dar e exagerat și toxic și să-ți trăiești singur dramele.
Stai și plângi în casă, bei sau te joci ore-ntregi la calc . ..pe urmă îți pui zâmbetul de duminică ieși și te-ntâlnești cu prietenii dar nu scoți o vorbă. Te faci că nu s-a-ntâmplat nimic.
Până la urmă nimic nu e o dramă, nici chiar să ai cancer, dar dacă vorbești te simți mai bine, îți mai ușurezi sacul și adesea ai surpriza să descoperi că sunt mulți care au probleme asemănătoare și de-abia așteaptă să aibă cu cine vorbi.
E valabil la orice vârstă. chiar și la 8 ani! Bravo ei!
Cu oncologhesa am discutat despre analizele mele dar pare că e totul ok... adică organismul luptă cu resursele lui împotriva veninului și a radiațiilor deci e normal să mă simt obosită după masa, să am globule albe puține și să clipesc des (ochiul se deshidrateaza). Despre ficat nu știa ce să zică, m-a programat vineri la hepatolog.
domenica 5 dicembre 2010
Mâine e luni
Pfff... m-am săturat de cutia asta pe care-o port la gât de doua săptămâni.
E o cutie cilindrica de plastic dur. Grea de vreo 400g (în fiecare zi devine mai ușoară cu 12).
12g de otravă zilnică și asta e doar o chimioterapie ajutătoare, care practic stimulează efectul radioterapiei.
În prima zi mi s-a părut chiar o joacă, arătam ca o turistă cu aparatul foto de gât.
După câteva zile însă nu mai știam cum și unde să mi-o pun.
Incercați să va puneti pe umăr o poșetă mică.... da, e fain nu? suportabil cel puțin... ok, acum încercați să faceți tot ce trebuie să facți cu poșeta pe umăr. Curățați morcovi, ceapă, spălați vase, rufe, luați-o cu voi la plimbare, în baie, la masă, peste tot... cum e? eh...
Cel mai rău e cînd o pun lângă mine și uit de ea. De exemplu sună telefonul...dacă sar să răspund trag cutia după mine cu toată sperietura de rigoare.... și e grav, pentru că o am conectata la priza USB de sub claviculă. Cu un ac ! Acul duce direct in ventricul... și în cutie e otrava mai pură decât cocaina.
Rău e si noaptea, nu pot dormi oricum șimai ales nu pot să uit de ea când merg la baie....și noaptea chiar e ușor să uit de ea. Dar asta e nimic pe lângă ce e o adevărata chemio, așa mi-au zis... deci nu mă mai plâng, e ok, îmi place cutiuța asta... aș strânge-o de gât de-atâta plăcere !! grrrr
Mâine e luni, și dacă e luni e oncologie, day hospital, controlul analizelor de sânge, încărcarea cutiei și radio. Am deja multe minusuri prin analize și semne serioase de-ntrebare pe la hepatice, dar să nu anticipăm.
Printre multe alte lucruri, problema asta a mea de sănătate m-a învățat că 'toate la timpul lor" , dacă e să ai o veste negativă o emoție sau o neplăcere n-are rost să stai la geam să vezi când vin, oricum o să sune la ușă.
Și nu pleacă până nu deschizi! garantat 100%.
Și ăsta nu e un sfat pentru alții, nu se pot da astfel de sfaturi. Rămân doar teorie!
Toate .pps alea cu imagini frumoase incununate de citate celebre sunt apă de ploaie... au același efect ca și stirile de la Tv, le auzi, le comentezi, dar nu ajungi să te întristeze, să te panicheze sau să te mâhnească cu adevărat.
Când ți se-ntâmplă ție sau celor dragi e altceva. Prima e telejurnal a doua e viață! Vreți să le comparăm?
Partea bună e că mintea fiecăruia e atât de ingenioasă încât reușește să șteargă din memorie o grămada de lucruri dureroase, triste sau greu de suportat lăsând în prim plan doar lucrurile bune, placute și interesante.
Rămân și grijile, întrebările și nesiguranța dar astea sunt necesare.
Așa reacționăm mai rapid, ne informăm mai cu spor, ne autoliniștim.
Toate impreună până la urmă, ne fac mai puternici.
Și asta nu e o frază de pps cu un asfințit perfect pe fundal.
E viață frate...pagina 43 din viața mea :)
E o cutie cilindrica de plastic dur. Grea de vreo 400g (în fiecare zi devine mai ușoară cu 12).
12g de otravă zilnică și asta e doar o chimioterapie ajutătoare, care practic stimulează efectul radioterapiei.
În prima zi mi s-a părut chiar o joacă, arătam ca o turistă cu aparatul foto de gât.
După câteva zile însă nu mai știam cum și unde să mi-o pun.
Incercați să va puneti pe umăr o poșetă mică.... da, e fain nu? suportabil cel puțin... ok, acum încercați să faceți tot ce trebuie să facți cu poșeta pe umăr. Curățați morcovi, ceapă, spălați vase, rufe, luați-o cu voi la plimbare, în baie, la masă, peste tot... cum e? eh...
Cel mai rău e cînd o pun lângă mine și uit de ea. De exemplu sună telefonul...dacă sar să răspund trag cutia după mine cu toată sperietura de rigoare.... și e grav, pentru că o am conectata la priza USB de sub claviculă. Cu un ac ! Acul duce direct in ventricul... și în cutie e otrava mai pură decât cocaina.
Rău e si noaptea, nu pot dormi oricum șimai ales nu pot să uit de ea când merg la baie....și noaptea chiar e ușor să uit de ea. Dar asta e nimic pe lângă ce e o adevărata chemio, așa mi-au zis... deci nu mă mai plâng, e ok, îmi place cutiuța asta... aș strânge-o de gât de-atâta plăcere !! grrrr
Mâine e luni, și dacă e luni e oncologie, day hospital, controlul analizelor de sânge, încărcarea cutiei și radio. Am deja multe minusuri prin analize și semne serioase de-ntrebare pe la hepatice, dar să nu anticipăm.
Printre multe alte lucruri, problema asta a mea de sănătate m-a învățat că 'toate la timpul lor" , dacă e să ai o veste negativă o emoție sau o neplăcere n-are rost să stai la geam să vezi când vin, oricum o să sune la ușă.
Și nu pleacă până nu deschizi! garantat 100%.
Și ăsta nu e un sfat pentru alții, nu se pot da astfel de sfaturi. Rămân doar teorie!
Toate .pps alea cu imagini frumoase incununate de citate celebre sunt apă de ploaie... au același efect ca și stirile de la Tv, le auzi, le comentezi, dar nu ajungi să te întristeze, să te panicheze sau să te mâhnească cu adevărat.
Când ți se-ntâmplă ție sau celor dragi e altceva. Prima e telejurnal a doua e viață! Vreți să le comparăm?
Partea bună e că mintea fiecăruia e atât de ingenioasă încât reușește să șteargă din memorie o grămada de lucruri dureroase, triste sau greu de suportat lăsând în prim plan doar lucrurile bune, placute și interesante.
Rămân și grijile, întrebările și nesiguranța dar astea sunt necesare.
Așa reacționăm mai rapid, ne informăm mai cu spor, ne autoliniștim.
Toate impreună până la urmă, ne fac mai puternici.
Și asta nu e o frază de pps cu un asfințit perfect pe fundal.
E viață frate...pagina 43 din viața mea :)
sabato 4 dicembre 2010
Suntem sau nu suntem la modă?
 |
| cartierul coppede' |
Cine nu e la Roma știe că renumita varză de Buzău, varza nouă ca să nu mai zic de varza murată in It. nu sunt articole ușor de găsit.
Căutând pe net am găsit (n-a fost simplu) piața asta:
mercato di testaccio
După 10sec. pe video văd niște verze mari și faine de-mi lasă gura apă. Mai lipsește o rață mare și frumos rumenită peste ele. Peste verze adică!
Acuma na... daca v-ați uitat la filmuleț ati văzut că nu-i nimic deosebit, niște țărani care-și vând produsele, fix ca-n piață la Steagu' .
Da, dar articolul din ziar zice așa: (vă traduc) "Sosește tocmai din America moda cumparăturilor direct de la producător. Fructe, legume, ulei și brânză în Roma farmer's market..etc"
Mda... bisztos că sosește din America!
In hală la brânzeturi la Steagu' este un nene gras, roșu la față și cu mustăți lungi ungurești,(îl știți? e un personaj!) când ajungeam la taraba lui îmi zicea: cu ce se ve servesc domnițe draghe? vreți se gustați puține telemea? avem și lapte de Covasna domnițe"
Așa-i că are legături cu americanii? așa-i că el i-a vândut pontul și la bătrânica de la intrare care vinde crizanteme? Bisztos!...noroc cu americanii, acum suntem și noi la modă!
Bine, v-am spus cum e cu țăranii... dar in piața aceea splendidă din imagine am ajuns din greșeală.
La Roma ai o doua metode de-a ajunge la o adresă: metoda lui Nan "harta frate!" sau metoda mea "întreabă exemplare masculine ce se plimbă agale cu mâinile la spate. Să aibă privirea vioaie vă rog!"
Eu am încurcat rău borcanele dar cartierul Coppede' în care am ajuns e atât de frumos că merita să mă rătăcesc. Pare scos dintr-o poveste. Are doar 17 vile și câteva case pentru că a rămas neterminat. Ahitectul s-a sinucis... sunt imagini multe și frumoase pe net iar când veniți la roma (haideți de craciun!) vă duc eu direct acolo. varza o aduceți voi, rața o pun eu!
E clar că nu m-am dus la cumpărături azi. Ploua! Si eu trebuie să mă menajez.
Joi, Steve s-a ranit la ochiul drept cu un spin intr-un hățiș de mur (venea de la vânătoare). O zi s-a doftorit singur cu creme și lacrimi dar a doua zi s-a dus la oculist. Zgârietură pe cornee, pansament pe ochi trei zile și trece. ok, dar azi trebuia să-mi ia mie sânge și eu mai am un prieten care are un singur ochi și când toarnă în pahar nu prea nimerește ținta... deci?! vena mea?
A venit totuși cu seringa azi dimineață și-a umplut-o. Dar eu m-am plâns să știți, că puțin m-a durut... am zis au! adica ioi, auci sau aiaaa cum zic ei dar n-a fost impresionat. A zis că nono! uita-te la braț, vezi că n-a rămas semn? asta înseamnă că a fost executată corect. Dar m-a durut! Zi mersi că n-a iesit acul pe partea cealaltă că știu eu că aveți cazuri de doctori din ăștia in familia voastră. Bineeee... vine el Nan de Crăciun aici!
Și în urma analizelor sângelui meu a ieși la iveală că am doar 3mii de globule albe (în loc de 4,5mii). Efectul chimio. Luni vedem și cum o duce ficatul.
Până atunci mi-am făcut o salată de varză creață pe care am cumpărat-o de la Coop cu 2 euro și 48 de cenți! Mă jur !
venerdì 3 dicembre 2010
cartela și diacriticele
Plouă de rupe afară tocmai când mă pregăteam să vă spun ce zi frumoasă de toamnă a fost astăzi.
Speram să am timp să intru la niște magazine să-mi cumpăr un telefon.
Săptămâna trecută mi-am cumpărat o cartelă DiGi care ar trebui să funcționeze perfect și la tarife mici intre Ro și It. Am sunat la callcenterul lor de câteva ori pentru lămuriri și până la urmă am descoperit că am nevoie de un telefon 3G.
M-am informat puțin și mi-a plăcut unul de la Nk, x6, bine-am făcut că nu l-am comandat on-line.
In magazin nu mi-a mai plăcut...era greu, incomod, gros...ce mai, nu mi-a plăcut.
Am pus ochii pe altul și dacă mîine nu plouă mă duc să-l caut și să vad daca funcționează cartela.
Da-ți-mi de știre dacă se citesc diacriticele vă rog.
Mă chinui să scriu intr-o românească decentă dar dacă în loc de ș. ț, â, ă voi aveți pătrățele și inimioare mai bine revin la forma simplă.
Speram să am timp să intru la niște magazine să-mi cumpăr un telefon.
Săptămâna trecută mi-am cumpărat o cartelă DiGi care ar trebui să funcționeze perfect și la tarife mici intre Ro și It. Am sunat la callcenterul lor de câteva ori pentru lămuriri și până la urmă am descoperit că am nevoie de un telefon 3G.
M-am informat puțin și mi-a plăcut unul de la Nk, x6, bine-am făcut că nu l-am comandat on-line.
In magazin nu mi-a mai plăcut...era greu, incomod, gros...ce mai, nu mi-a plăcut.
Am pus ochii pe altul și dacă mîine nu plouă mă duc să-l caut și să vad daca funcționează cartela.
Da-ți-mi de știre dacă se citesc diacriticele vă rog.
Mă chinui să scriu intr-o românească decentă dar dacă în loc de ș. ț, â, ă voi aveți pătrățele și inimioare mai bine revin la forma simplă.
giovedì 2 dicembre 2010
Mă simt așa și văd așa...
Uneori lumea mă întreabă cum mă mai simt, ce fac și cum merge treaba.
Păi eu mă simt așa:
La-nceputul anului s-a declarat stare de război, eu n-am vrut dar nu m-au întrebat.
După atacurile repetate din primăvară, în vară când m-am mai dezmeticit mai aveam doar vreo câteva frunze verzi în vârf. Dar chiar în vârf! fâlfâiau voiosce-i drept dar erau cam stinghere.
După arșița din vară m-au chemat de urgență la cartierul general și m-au anunțat că nu s-a terminat, mi-au promis că nu va mai fi cum a fost în primăvară dar că inamicul e încă acolo.
Am petrecut câteva luni de toamnă de=a dreptul înfloritoare, mi-au ieșit niște frunze verzi pe toate ramurile de mai mare minunea. Mă simțeam ca in documentarele alea despre seva și despre clorofila unde vezi linii verzi fluorescente care încep din rădăcină și duc până la frunze prin toate ramurile. Spectaculos!
Fusesem avertizată însă că vor fi bombardamente.
Mi-au arătat harta, au localizat inamicul , au hotărât strategia cu raze x și tir continuu de bombe zi și noapte.
M-am documentat și eu, am facut propuneri și-am pus întrebări.
Știu tot dar nu-mi ajută prea mult.
Mâine se termină a doua săptămână și mai sunt încă trei.
După aceea se va face numărătoarea și vom vedea ce-a mai rămas din inamic.
Pe urmă vedem de câte reparații mai am nevoie.
Inamicul e pe teritoriul meu nu se poate face nimic, se bombardeaza la greu și prieteni și dușmani. Asta nu e foarte bine că tocmai eram în plin proces de renașterecum va ziceam.
După Craciun o să vă spun care-i situația și care pe care.
Astazi am mers iar la radio cu toate autobuzele alea.
Doar doua lucruri aș avea să vă povestesc, restul sunt la fel cum le știți, bătrânul cerșetor e tot acolo cu câinele lui frumos dar s-a mai alăturat acum de sărbatori si-un cântăreț cu saxofonul.... io nu știu cred că-i talentat că are barba și pare distins așa...are și câteva CDuri de vânzare. Cred ca-s cu el eu nu m-am dus să văd că nu vroiam să-l dezamăgesc..stiți voi :)
Urmează cele două întâmplări, încep cu cea plăcută, a doua lasă loc de reflecții asupra vremii:
Întâmplarea numarul 1
În jurul podului de peste Tevere se-nvârt niște pescăruși frumoși albi, cînd se apropie de apă, încetinesc viteza de zbor, planează puțin și pe urmă coboară cu aripile larg deschise. aterizează întotdeauna lin și exact la punctul fix ! Pe apă își aduna aripile, se-așează confortabil, și își bagă capul de câteva ori în apă în timp ce curentul îi împinge repede la vale. Din autobuz, dacă stai cu ochii pe geam și te gândești la ce să faci de cină arată ca niște bărcuțe mici de hârtie albe.
Întâmplarea numărul 2
Când am urcat eu in tren fuguța fuguța că inchidea ușile un individ grăbit și-a scos capul pe ușă
- Băăăh Nae băh, îmi bag p.... în gura ta băi, sa vii diseară la o bere ! zise el râzând în timp ce ușile trenului se-nchideau nepăsătoare. Și reci .
Eu, probabil singura care a înțeles că cei doi tocmai s-au salutat politicos, m-am uitat repede să-l văd și pe Nae. Omul agita voios mâna lui robustă de lucrător cu ziua în timp ce vorbele lui de salut se pierdeau în cântecul roților de tren.
Afară ploua puțin.
Păi eu mă simt așa:
La-nceputul anului s-a declarat stare de război, eu n-am vrut dar nu m-au întrebat.
După atacurile repetate din primăvară, în vară când m-am mai dezmeticit mai aveam doar vreo câteva frunze verzi în vârf. Dar chiar în vârf! fâlfâiau voiosce-i drept dar erau cam stinghere.
După arșița din vară m-au chemat de urgență la cartierul general și m-au anunțat că nu s-a terminat, mi-au promis că nu va mai fi cum a fost în primăvară dar că inamicul e încă acolo.
Am petrecut câteva luni de toamnă de=a dreptul înfloritoare, mi-au ieșit niște frunze verzi pe toate ramurile de mai mare minunea. Mă simțeam ca in documentarele alea despre seva și despre clorofila unde vezi linii verzi fluorescente care încep din rădăcină și duc până la frunze prin toate ramurile. Spectaculos!
Fusesem avertizată însă că vor fi bombardamente.
Mi-au arătat harta, au localizat inamicul , au hotărât strategia cu raze x și tir continuu de bombe zi și noapte.
M-am documentat și eu, am facut propuneri și-am pus întrebări.
Știu tot dar nu-mi ajută prea mult.
Mâine se termină a doua săptămână și mai sunt încă trei.
După aceea se va face numărătoarea și vom vedea ce-a mai rămas din inamic.
Pe urmă vedem de câte reparații mai am nevoie.
Inamicul e pe teritoriul meu nu se poate face nimic, se bombardeaza la greu și prieteni și dușmani. Asta nu e foarte bine că tocmai eram în plin proces de renașterecum va ziceam.
După Craciun o să vă spun care-i situația și care pe care.
Astazi am mers iar la radio cu toate autobuzele alea.
Doar doua lucruri aș avea să vă povestesc, restul sunt la fel cum le știți, bătrânul cerșetor e tot acolo cu câinele lui frumos dar s-a mai alăturat acum de sărbatori si-un cântăreț cu saxofonul.... io nu știu cred că-i talentat că are barba și pare distins așa...are și câteva CDuri de vânzare. Cred ca-s cu el eu nu m-am dus să văd că nu vroiam să-l dezamăgesc..stiți voi :)
Urmează cele două întâmplări, încep cu cea plăcută, a doua lasă loc de reflecții asupra vremii:
Întâmplarea numarul 1
În jurul podului de peste Tevere se-nvârt niște pescăruși frumoși albi, cînd se apropie de apă, încetinesc viteza de zbor, planează puțin și pe urmă coboară cu aripile larg deschise. aterizează întotdeauna lin și exact la punctul fix ! Pe apă își aduna aripile, se-așează confortabil, și își bagă capul de câteva ori în apă în timp ce curentul îi împinge repede la vale. Din autobuz, dacă stai cu ochii pe geam și te gândești la ce să faci de cină arată ca niște bărcuțe mici de hârtie albe.
Întâmplarea numărul 2
Când am urcat eu in tren fuguța fuguța că inchidea ușile un individ grăbit și-a scos capul pe ușă
- Băăăh Nae băh, îmi bag p.... în gura ta băi, sa vii diseară la o bere ! zise el râzând în timp ce ușile trenului se-nchideau nepăsătoare. Și reci .
Eu, probabil singura care a înțeles că cei doi tocmai s-au salutat politicos, m-am uitat repede să-l văd și pe Nae. Omul agita voios mâna lui robustă de lucrător cu ziua în timp ce vorbele lui de salut se pierdeau în cântecul roților de tren.
Afară ploua puțin.
mercoledì 1 dicembre 2010
Steve sau eroi moderni
Steve a fost cel care mi-a propus să vin la roma să-mi fac un set complet de analize, eco, gastro, colon, etc.
Tot el m-a așteptat la aeroport, m-a ajutat să mă internez și a stat cu mine în fiecare după-masă până când am aflat.
Când mi-a spus că am cancer două lacrimi lungi i-au ajuns până pe cămașă in timp ce le stergea pe ale mele.
Tot el s-a ocupat de cazare și mai apoi de chirie pentru nan și tatăl lui și pentru mama, tot el mi-a explicat cum va fi operația, împreună cu el am ales spitalul și chirurgul, tot el m-a dus la S. (150km de roma) tot el mi-a cumpărat pijamale, halat de baie, burtieră și ce-am mai avut nevoie înainte și după operație. Eu eram cumva in stand-by sau pe pilot automat. nu prea înțelegeam ce mi se-ntâmplă.
Când am vorbit cu chirurgul el era cu mine.
Când m-au operat el era acolo, când m-am trezit era lângă mine.
Lucra dar venea la S. de trei ori pe săptămână. Când nu venea vorbea cu Nan la telefon și-i spunea tot ce e de făcut.
Când ne-am dat seama că ceva nu e în regulă cu operatia el a fost cel care a vorbit cu medicii.
În cele patru luni cât am stat la S. am fost mai mult in spital decât acasă,( prima internare a fost de 50 de zile )! În toata perioada asta m-au operat de 5 ori, mi-au făcut zeci de eco si tomo grafii, zeci de raze, de perfuzii, de injecții in vena, de analize și controale care mai de care mai complicate.
Steve cunoaște toata cartela mea clinică aproape pe de rost.
Aș vrea să vă spun când a fost adoua sau a patra operație, cât a durat și de ce mi-au facut-o dar nu mai știu.
Steve știe .
Aș vrea să vă spun cum am stat 2 zile la reanimare dar nu-mi aduc aminte aproape nimic și nu mă refer la cele 2 zile când e normal să nu-mi amintesc, mă refer la zilele dinainte și la cele de după. Nu mai țin minte aproape nimic! Creierul meu a lucrat rapid punându-mă la adăpost de amintiri care fac mai mult rău decât bine. Steve le are și răspunde promt la orice întrebare care-mi vine pusă cand merg acum la controale.
În cele patru luni de spital Nan a veniit și-a plecat, tatăl lui și mama la fel. Steve a rămas.
In cele patru luni eu am slăbit 15kg. Steve 6.
In cele patru luni Steve a facut 12.000 km cu mașina Roma-Sp.
A continuat să lucreze și să fugă la mine sau la noi după caz, să-mi cumpere tot ce aveam nevoie, sa vorbeasca cu medicii, să supravegheze analizele si starea mea zilnic.
Mi-a făcut masaje când aveam dureri, mi-a ținut drenajele când făceam puținii mei pași pe holul secției de chirurgie, m-a dus in părculeț cu scaunul cu rotile când era soare, mi-a cumpărat reviste, cărți, bomboane, sandwichuri, tricouri,chair și-un televizor. a mîncat pe fugă în timp ce stătea lângă mine, a dormit o mulțime de nopți pe fotoliul din salonul meu, a ieșit o mulțime de nopți din tură după o noapte de nesomn și a venit direct la mine, nu s-a plâns niciodata și n-a încetat nicio clipă să râdă și să-mi dea curaj. Mie și celor care erau cu mine sau mă sunau la telefon.
La ultima operație (pe asta mi-o amintesc) Steve mi-a spus că nu pot fi complicații. e foarte simplă.
Totuși singura complicație posibilă am facut-o eu: un hematom.
Am ieșit totuși din spital; părea că se reabsoarbe.
Părea! După o săptămână am început să fac febră mare. M-am dus iar la spital și au vrut să mă interneze iar.
Am vorbit cu Steve și i-am spus că nu rămân. Nu mai puteam, vroiam să mor și gata....
Steve mi-a explicat că asta e depresie, ca e absolut normal, că nu mai am nicio endorfina zâmbitoare... a fost inutil, nu mai aveam încredere în nimeni si mai ales nu aveam încredere în doctori.
La spital n-am rămas, le-am zis că mă simt bine și că mă-ntorc dimineața următoare dacă voi fi mai rău.
Steve n-a insistat și n-a zis nimic nici când i-am cerut să se oprească cu mașina undeva la soare. Era iunie dar mie mi-era frig, frig tare. Aveam frisoane și-mi creștea febra.
La 15 Steve m-a lăsat acasă și s-a-ntors la Roma. La 20 m-a sunat si i-am zis că sunt bine, la 21 la fel, la 22 s-a urcat în mașină si-a venit a doua oară în aceeași zi la Sp. Mi-era rău, aveam febră spre 40 și dureri că nu mai puteam sta nici în pat nici nicăieri...
În noaptea aia a stat lângă mine, mi-a făcut masaje, mi-a dat medicamente și mi-a vorbit aproape toată noaptea. Mama făcea bagajele. Dimineața la 7 eram în mașină, Steve, eu, mama și o parte dintre cutiile și bagajele noastre. După restul avea să se-ntoarcă tot el peste vreo câteva zile.
Cînd am ajuns la Roma, la celălalt spital eram aproape KO.... am vomitat deja pe hol, au trebuit să-mi puna o sondă și să-mi facă injecții și perfuzii la greu.
Eram sigură că mă operează iar...și de data asta nici nu mai aveam putere să sper..
Am avut puțin noroc, specialistul în ce aveam eu atunci nevoie tocmai era de garda. Practic hematomul se infectase dar au reușit să-mi pună in anestezie locală un drenaj.
Nu se știa dacă va funcționa...iar eu eram deja o ghinionistă de renume! A funcționat.
Am stat alte doua săptămâni in spital. După 7 zile mama s-a intors la Brasov, Steve a dus-o la aeroport.
În toate cele 14 zile Steve a stat cu mine zi de zi, mi-a schimbat drenajele, m-a spălat pe cap, mi-a spălat tricourile, mi-a schimbat săculeții, mi-a adus cărți, a vorbit cu toți medicii și asistentele,mi-a închiriat o casă.
De câteva ori pe zi îmi strângea cu scotch părul de pe pernă, din pat și de pe haine. N-am chelit dar mi se vedea pielea capului. Când m-am cântărit ultima oară aveam atâtea kg câți și ani. 43!
Nu puteam să stau nicăieri fără pernă, mă dureau și spatele și fundul. ''Eram doar piele și os'' nu mai era doar o expresie, singura femeie doctor îmi spunea: mangia che fai schifo! Adică mai pe românește : i-e silă omului să se uite la tine!
În toată perioada asta Steve îmi spunea în fiecare zi că sunt frumoasă, că am mîini elegante, că am ochi minunați, că sunt deșteaptă, că am un caracter frumos și că modelele ar plăti ca să fie așa de slabe ca mine.
N-am vazut niciodată în ochii lui că astea ar fi doar așa niște cuvinte, o spunea în timp ce mă mângâia sau în timp ce râdea de mine, după caz. Amândoua îmi cădeau nespus de bine !
Nu mai știu de câte ori mi-am pierdut răbdarea, am strigat la el sau l-am trimis acasa. N-a răspuns niciodata.
Steve nu e nici tatăl, nici fratele, nici soțul, nici fiul sau unchiul meu, nu avem nici copii și nici mulți ani petrecuți împreună, de fapt am petrecut împreună doar lunile dintre februarie până acum și astea mai mult în spital.
Nu stă cu mine pentru că-l plătesc,de sex nu mai vorbesc , nici pentru te miri ce alte avantaje prezente sau viitoare.
Steve e un om obișnuit, n-are rost să vi-l arăt in poze, n-are nimic deosebit.
Dacă ar putea să nu mai lucreze de mâine ar vrea să facă ce vedeti aici .
Mi-a fost un înger păzitor și continuă să-mi fie. face totul cu o incredibilă modestie.
Am scris toate astea pentru că mâine e ziua lui .
Există ceva care se poate cumpăra cu bani și prin care să-mi pot exprima gratitudinea?
Ce i se poate dărui unui astfel de om?
La multi ani Steve !
Tot el m-a așteptat la aeroport, m-a ajutat să mă internez și a stat cu mine în fiecare după-masă până când am aflat.
Când mi-a spus că am cancer două lacrimi lungi i-au ajuns până pe cămașă in timp ce le stergea pe ale mele.
Tot el s-a ocupat de cazare și mai apoi de chirie pentru nan și tatăl lui și pentru mama, tot el mi-a explicat cum va fi operația, împreună cu el am ales spitalul și chirurgul, tot el m-a dus la S. (150km de roma) tot el mi-a cumpărat pijamale, halat de baie, burtieră și ce-am mai avut nevoie înainte și după operație. Eu eram cumva in stand-by sau pe pilot automat. nu prea înțelegeam ce mi se-ntâmplă.
Când am vorbit cu chirurgul el era cu mine.
Când m-au operat el era acolo, când m-am trezit era lângă mine.
Lucra dar venea la S. de trei ori pe săptămână. Când nu venea vorbea cu Nan la telefon și-i spunea tot ce e de făcut.
Când ne-am dat seama că ceva nu e în regulă cu operatia el a fost cel care a vorbit cu medicii.
În cele patru luni cât am stat la S. am fost mai mult in spital decât acasă,( prima internare a fost de 50 de zile )! În toata perioada asta m-au operat de 5 ori, mi-au făcut zeci de eco si tomo grafii, zeci de raze, de perfuzii, de injecții in vena, de analize și controale care mai de care mai complicate.
Steve cunoaște toata cartela mea clinică aproape pe de rost.
Aș vrea să vă spun când a fost adoua sau a patra operație, cât a durat și de ce mi-au facut-o dar nu mai știu.
Steve știe .
Aș vrea să vă spun cum am stat 2 zile la reanimare dar nu-mi aduc aminte aproape nimic și nu mă refer la cele 2 zile când e normal să nu-mi amintesc, mă refer la zilele dinainte și la cele de după. Nu mai țin minte aproape nimic! Creierul meu a lucrat rapid punându-mă la adăpost de amintiri care fac mai mult rău decât bine. Steve le are și răspunde promt la orice întrebare care-mi vine pusă cand merg acum la controale.
În cele patru luni de spital Nan a veniit și-a plecat, tatăl lui și mama la fel. Steve a rămas.
In cele patru luni eu am slăbit 15kg. Steve 6.
In cele patru luni Steve a facut 12.000 km cu mașina Roma-Sp.
A continuat să lucreze și să fugă la mine sau la noi după caz, să-mi cumpere tot ce aveam nevoie, sa vorbeasca cu medicii, să supravegheze analizele si starea mea zilnic.
Mi-a făcut masaje când aveam dureri, mi-a ținut drenajele când făceam puținii mei pași pe holul secției de chirurgie, m-a dus in părculeț cu scaunul cu rotile când era soare, mi-a cumpărat reviste, cărți, bomboane, sandwichuri, tricouri,chair și-un televizor. a mîncat pe fugă în timp ce stătea lângă mine, a dormit o mulțime de nopți pe fotoliul din salonul meu, a ieșit o mulțime de nopți din tură după o noapte de nesomn și a venit direct la mine, nu s-a plâns niciodata și n-a încetat nicio clipă să râdă și să-mi dea curaj. Mie și celor care erau cu mine sau mă sunau la telefon.
La ultima operație (pe asta mi-o amintesc) Steve mi-a spus că nu pot fi complicații. e foarte simplă.
Totuși singura complicație posibilă am facut-o eu: un hematom.
Am ieșit totuși din spital; părea că se reabsoarbe.
Părea! După o săptămână am început să fac febră mare. M-am dus iar la spital și au vrut să mă interneze iar.
Am vorbit cu Steve și i-am spus că nu rămân. Nu mai puteam, vroiam să mor și gata....
Steve mi-a explicat că asta e depresie, ca e absolut normal, că nu mai am nicio endorfina zâmbitoare... a fost inutil, nu mai aveam încredere în nimeni si mai ales nu aveam încredere în doctori.
La spital n-am rămas, le-am zis că mă simt bine și că mă-ntorc dimineața următoare dacă voi fi mai rău.
Steve n-a insistat și n-a zis nimic nici când i-am cerut să se oprească cu mașina undeva la soare. Era iunie dar mie mi-era frig, frig tare. Aveam frisoane și-mi creștea febra.
La 15 Steve m-a lăsat acasă și s-a-ntors la Roma. La 20 m-a sunat si i-am zis că sunt bine, la 21 la fel, la 22 s-a urcat în mașină si-a venit a doua oară în aceeași zi la Sp. Mi-era rău, aveam febră spre 40 și dureri că nu mai puteam sta nici în pat nici nicăieri...
În noaptea aia a stat lângă mine, mi-a făcut masaje, mi-a dat medicamente și mi-a vorbit aproape toată noaptea. Mama făcea bagajele. Dimineața la 7 eram în mașină, Steve, eu, mama și o parte dintre cutiile și bagajele noastre. După restul avea să se-ntoarcă tot el peste vreo câteva zile.
Cînd am ajuns la Roma, la celălalt spital eram aproape KO.... am vomitat deja pe hol, au trebuit să-mi puna o sondă și să-mi facă injecții și perfuzii la greu.
Eram sigură că mă operează iar...și de data asta nici nu mai aveam putere să sper..
Am avut puțin noroc, specialistul în ce aveam eu atunci nevoie tocmai era de garda. Practic hematomul se infectase dar au reușit să-mi pună in anestezie locală un drenaj.
Nu se știa dacă va funcționa...iar eu eram deja o ghinionistă de renume! A funcționat.
Am stat alte doua săptămâni in spital. După 7 zile mama s-a intors la Brasov, Steve a dus-o la aeroport.
În toate cele 14 zile Steve a stat cu mine zi de zi, mi-a schimbat drenajele, m-a spălat pe cap, mi-a spălat tricourile, mi-a schimbat săculeții, mi-a adus cărți, a vorbit cu toți medicii și asistentele,mi-a închiriat o casă.
De câteva ori pe zi îmi strângea cu scotch părul de pe pernă, din pat și de pe haine. N-am chelit dar mi se vedea pielea capului. Când m-am cântărit ultima oară aveam atâtea kg câți și ani. 43!
Nu puteam să stau nicăieri fără pernă, mă dureau și spatele și fundul. ''Eram doar piele și os'' nu mai era doar o expresie, singura femeie doctor îmi spunea: mangia che fai schifo! Adică mai pe românește : i-e silă omului să se uite la tine!
În toată perioada asta Steve îmi spunea în fiecare zi că sunt frumoasă, că am mîini elegante, că am ochi minunați, că sunt deșteaptă, că am un caracter frumos și că modelele ar plăti ca să fie așa de slabe ca mine.
N-am vazut niciodată în ochii lui că astea ar fi doar așa niște cuvinte, o spunea în timp ce mă mângâia sau în timp ce râdea de mine, după caz. Amândoua îmi cădeau nespus de bine !
Nu mai știu de câte ori mi-am pierdut răbdarea, am strigat la el sau l-am trimis acasa. N-a răspuns niciodata.
Steve nu e nici tatăl, nici fratele, nici soțul, nici fiul sau unchiul meu, nu avem nici copii și nici mulți ani petrecuți împreună, de fapt am petrecut împreună doar lunile dintre februarie până acum și astea mai mult în spital.
Nu stă cu mine pentru că-l plătesc,de sex nu mai vorbesc , nici pentru te miri ce alte avantaje prezente sau viitoare.
Steve e un om obișnuit, n-are rost să vi-l arăt in poze, n-are nimic deosebit.
Dacă ar putea să nu mai lucreze de mâine ar vrea să facă ce vedeti aici .
Mi-a fost un înger păzitor și continuă să-mi fie. face totul cu o incredibilă modestie.
Am scris toate astea pentru că mâine e ziua lui .
Există ceva care se poate cumpăra cu bani și prin care să-mi pot exprima gratitudinea?
Ce i se poate dărui unui astfel de om?
La multi ani Steve !
Iscriviti a:
Post (Atom)