La revedere !

                                 Blog    inchis

Multumesc tuturor cititorilor si spatiului blogger.com, sper sa ne vedem in curand cu alte planuri, mai mari si mai frumoase :)

Proiecte, pasiuni, timp liber

 Ori de cate ori trec mai mult de cinci zile fara sa scriu sau macar sa ma gandesc sa scriu un post, si asta in ultimele luni se-ntampla tot mai des, imi pun intrebarea daca si mai ales de ce ar trebui sa mai scriu.
Ce ar putea sa aduca nou o casnica, pensionara, buna la toate dar nefolositoare la nimic.
Iar cand ma interoghez singura in felul asta nici macar nu ma deprim, dimpotriva, ma gandesc ca acum mai mult ca niciodata as putea sa fac ceva.
Nu neaparat ceva util societatii si nici macar ceva care sa aduca in mod necesar si obligatoriu multi bani. Ar fi suficienta o pasiune sau chiar si mai putin, placerea de a face ceva.

Am mai avut astfel de intrebari care-mi roiau in cap acum cativa ani, dar pe urma m-am imbolnavit si odata cu cu asta mi-am pierdut multa incredere in mine sau mai degraba, increderea care-mi mai ramasese o foloseam toata ca sa supravietuiesc.
De ceva timp insa, vad ca mi-am recapatat-o. Si increderea si curajul de a ma angrena din nou in ...ceva.
Am pe lista masina de cusut si proiectele de patchwork.
Am pe lista chitara si lectiile de invatare.
Am pe lista scrisul .
 Toate cele trei planuri de mai sus sunt insa solitare. Adica eu le fac, eu le admir, eu le folosesc, eu le critic. Si nu-i destul.
Nu numai pentru ca nu-mi permit o viata sociala plina ci mai ales pentru ca nu ma obliga in niciun fel sa ma trezesc dimineata devreme sau sa lucrez pana noaptea tarziu. Nu ma motiveaza, sunt mai mult pasiuni.
Si-atunci am inceput sa ma uit in jur si sa pun intrebari.

Sunt femei care si-au deschis un salon de frizerie intrun apartament de bloc inchiriat.
Altele, tot cu chirie, au un salon de cosmetica.
Sau altele au doar un colt cu chirie unde fac manichiura.
Indeletniciri exclusiv feminine dar care le asigura femeilor un loc caldut, fara stres si dead-line-uri, fara sefi nervosi si ambitii straine de multinationala hrapareata.
La fel sunt cabinetele de masaj. Curate, linistite , fara investitii mari.
Si cred ca nu sunt singura femeie peste 40 de ani care-si face astfel de planuri.
Varsta asta , daca stii sa te folosesti cum trebuie de ea, are foarte mult potential. Practic copiii sunt mari si au tot mai putina nevoie de noi si asta e bine pentru toti, ratele la case s-au cam terminat, batranetea inca e departe iar ceea ce e cel mai important e ca experienta si intelepciunea ne dau foarte multa incredere in noi insine.
Pare putin dar nu e, increderea e una din cele mai importante calitati.
Fara incredere suficienta nu-ti poti folosi nici talentul, nici banii, nici timpul liber.

Cam astea sunt proiectele mele la inceput de 2013, le-am pus pe hartie ca sa aiba mai multa forta si le public ca sa stie si altii de ele.. Pentru ca ei, "altii", sunt la fel de importanti ca si incerderea, te stimuleaza, te impulsioneaza, te verifica sau poate ...cine stie... devin parteneri.
E mesajul meu din sticla`aruncat in marea Internetului, dati-mi de stire daca ajunge la voi, bine?

Happy New Year !!

  E 30 decembrie 2012 , si dacă eu scriu acum din acelasi vechi fotoliu și la acelasi vechi computer înseamnă că am trecut și de profeția neagră a lui 2012 când ar fi trebuit ca lumea să se sfârșească odată cu calendarul mayas. Nu mor caii când vor câinii, cum s-ar zice.

Nan a plecat deja de mult la București, i-am aranjat frumos în cutie felii dulci din anul următor, i-am făcut cu mâna de la fereastră în timp ce ieșea din parcare , am curățat bucătăria și am păstrat pe un fund vechi de lemn câteva firimituri din anul acesta. Nu m-am îndurat să-l arunc pe tot la coș. O să le-arunc mâine.

Acelasi vechi motan îmi face companie în timp ce scriu de pe colțul lui de canapea.
S-a cam îngrășat și s-a cam lenevit și parcă doarme tot mai mult dar tocmai felul în care doarme, încovrigat pe canapea, felul în care toarce ritmic și nepăsător, felul în care burta i se ridică și i se coboară cu ficeare respirație tresărind din când în când din urechea dreaptă, îmi dau un sentiment de siguranță și de continuitate .
De speranță și de echilibru.
De tihnă burgheză.

Ar fi vremea bilanțului și a noilor planuri dar pentru mine nici 2012 n-a fost un an curat, frumos și liniștit. Am pierdut o altă persoană dragă și în consecință e inutil să mai pun în balanță toate celelate lucruri pentru că oricum mi-ar da cu minus și ar însemna să diminuez frumusețea lucrurilor bune care n-au lipsit și nu vor lipsi niciodată.

Și iar mă uit către Mitzu și-mi dau seama că singurul mod corect de a înfrunta viața e tocmai al lui.
Să lupți atunci când ești amenințat, să plîngi atunci când nu mai poți și să aștepți răbdător să treacă toate,... iar când trec, pentru că trec, întotdeauna trec... să le uiți, să le lași în urmă și să te bucuri pentru tot ce ți-a rămas și să te relaxezi liniștit pe colțul tău de canapea.
Și din când în când, fără grabă și fără frică să arunci privirea înapoi peste umăr.
Pentru că numai atunci când privești înapoi vezi cât de lung a fost drumul și cât de frumos s-au rânduit toate pe unde-ai trecut.

Calendarele le-am inventat noi și tot noi le celebrăm începutul și sfârșitul, dar timpul, lumea, viața și Universul întreg n-au început și nici sfârșit sau cel puțin nouă nu ne-a fost dat să le vedem.
Destupați șampania și mâine și ciocniți un pahar de "la mulți ani"și pentru mine.
De restul o să ne ocupăm atunci cțnd vor veni și să sperăm că vor fi mai multe bucurii .
La mulți ani !

Mâine-i seara de Craciun

Miros răvășitor de cozonaci iese pe sub uși.
Copii emoționați cântă pe străzi.
Urși dansatori joacă pe ritm de tobe prin piețe.
Brazi înalți se aprind luminoși prin balcoane.
Globuri scânteietoare se leagănă mișcate de vânt.
E Craciun!!

Mâine e zi de colidat, de mâncat colaci și de ciocnit un pahar de vin cu cei dragi.
Sfârșitul lumii n-a venit nici acum, deci să ne bucurăm pentru timpul care ne-a rămas și să mulțumim Universului pentru tot ceea ce avem.

Craciun fericit și un an nou de pace și serenitate !

...e doar o după amiază ploioasă

 S-a inorat așa de tare că pare deja noapte.
Am făcut și o poza, prea erau amenințători norii de deasupra caselor.
Dacă aș fi avut perdele nu i-aș fi văzut . Nici soarele nu l-aș fi observat azi dacă nu se-nora așa dintro dată.
Pentru că ni se pare natural să nu vedem lumina când există, soarele când e ziuă, binele când îl avem, sănătatea când nu ne lipsește și tot așa.




Doar atunci când m-am descălțat și m-am întins pe patul de spital, când anestezistul s-a apropiat de mine împreună cu gastroenterologul și cu Steve de partea cealaltă, doar atunci când au stins lumina ca să vadă mai bine monitorul, doar atunci m-au acperit cu un cearceaf alb mi-am dat seama că lacrimile îmi alunecaseră deja pe față și pe gât în jos până pe pernă, vroiam să mai spun ceva dar vocea îmi tremura și mă simțeam neputincioasă, instabilă, înfrântă.

 Asistentul avea un zâmbet de om bun și o privire blândă, pansamentul cu care-mi ștergea lacrimile părea mai mult o mângâiere și-o alinare.
 - "Acum ești aici, zicea anestezistul, și în două minute e gata totul. Tot tot, și zâmbea și el...
 Ți-am zis că e mai bine cu anestezie, ascultă-mă pe mine, nu pierzi nimic, întinde brațul...închide și deschide pumnul, înc-odată, continuă, așa , .... noi facem anestezia și din alte motive draga mea, înțelegi? și avea ochii negri mari și părul scurt aproape alb....acum e bine, stai fermă, ai vene bune ..uite că e gata...daaa știu, ai dreptate, ustură tare ...și arde da!.. dar trece repede...și continua să zâmbească în timp ce eu începeam să văd cum pereții camerei se-nvârt ușor ca atunci când eram mici și ne prindeam cu mâinile încrucișate și ne-nvârteam până amețeam... și fețele medicilor începuseră să se rotească încet... și Steve părea să aibă două pulovere albastre...

Teama însă nu ceda,  lacrimile se opriseră, avusese dreptate, cu puțină morfină devenisem mai nepăsătoare, mai insensibilă la durere, la umilință, la rolul compătimitor de bolnav cronic... nu mult, dar suficient cât să aștept oarecum  liniștită rezultatul endoscopiei.
Știam că îl voi face luni, mă pregătisem pentru examenul ăsta de duminică, vroiam să-l trec sub tăcere, să mă prefac că nu mi-e frică, să continui să trăiesc zilele ca și cum n-ar fi nimic special pentru mine, dar era.
Crema de zahăr ars pe care-am făcut-o azi a ieșit fină, catifelată, cremoasă, de revistă....cea pe care-am făcut-o duminică pentru Steve, a ieșit ca un burete, la fel și pastele cu anghinare, s-au mâncat dar era clar că n-aveam mintea acolo când le-am făcut.

Aveam mintea deja în viitor, în ziua de luni la ora zece, la examenul endoscopic pe care nu-l putea evita.
Ultimele două endoscopii, acum trei ani și acum doi ani, au declanșat un tzunami. Amândouă.

Și totuși luni doctorița spunea cuvinte frumoase de data asta, nu era numai efectul narcotic "nuuu, eu nu văd nimic aici spunea ea în timp ce cele trei pietre rotunde ale cerceilor lungi în ton cu cămașa de sub halatul albastru tremurau la fiecare mișcare a capului... uită-te și tu, e curat, mergi mai jos, ok, ... era frumoasă, probabil puțin mai tânără decât mine, tenace și ambițioasă, ochii ei căprui priveau fix monitorul din stânga ei analizând imagini, comparând, cîutând ... , e bine, aproape am ajuns la cec, e curat tot, foarte bine, gata, nu e nimic, nici aici,...alarmă falsă, cei de la PET mai exagerează și ei dar asta e..mai bine sa fim siguri.. culoare roz, mucoasă curată, închide,bine , poți scoate sonda, ok, e în regulă, multumesc!".

Mie ! Mulțumesc! Ea, mie, mulțumesc !!!!!!!

Habar n-avea că eram gata să sar de pe pat și să mă-nvârt cu ea și cu morfina și cu anestezistul și cu toți asistenții aia cu halate albe din toate sălile alea trei ale lor de gastroscopie, cu toate sondele și monitoarele și aparatele lor înfricoșătoare plinde cabluri și de furtune și de ace, seringi și, cutii și flacoane de orice fel.

habar n-avea că tocmai îmi dădea verde pentru toate sărbătorile din iarna asta și pentru toate cele din anul viitor, că mă făcuse să trec și peste obstacolul ăsta și să devin înțeleapta satului la care merg toți după sfaturi.

Habar n-avea că ieșind de-acolo urma să văd că afară era soareeeee !

O zi strălucitoare de decembrie cu oameni grăbiți, cu Steve zîmbitor, cu copii veseli și cu becuri atârnate prin toată Roma așteptând seara.
O seară obișnuită de început de decembrie dar care pe mine mă făcea să mă simt mai ușoară cu 1000 de kg.
O veste bună și țac ! faci pace cu lumea toată, cu destinul și cu viitorul.
O veste bună și hopla! viața nu ți se mai pare plictisitoare, zilele încep să aibă un rost aparte, oameni necunoscuți încep să-ți zîmbească și totul reîncepe. Și vrei să dansezi, să vorbești, să povestești tuturor și să uiți.

Pentru că doar atunci când se-norează tare-tare ca acum simți frica, dar chiar și atunci e doar un sentiment, o posibilitate, un gând de o secundă și totul trece.

Dar dacă e tzunami?
N-are cum să fie, ok, e imposibil...dar eu știu cum e un tzunami adevărat.

Un post cu lebede, facultăți și multă șampanie. Auguriiiiiii !

 
Indiferent cât de frumos decorată e casa în care locuiești, cât de comodă sau de relaxantă e ea (casa, evident!), natura are nevoie doar de o oră cu soare strălucitor ca sa-ți arate că e un designer mai bun decât tine, un trainer mai bun decât orice fitness-trainer și un psiholog mai bun decât orice terapeut plătit cu ora un an de zile.
Pur și simplu îi vine "natural", pune acolo un pic de albastru-cobalt pe cer, niște gâște pe lac și două -trei pensule de verde pe lângă apă și e gata "opera".
Costă puțin și dă dependență. Mă rog, conceptul "costa-putin" rămâne oarecum relativ, daca gâștele sunt pe proprietatea Papei, atunci 1,5 euro/h pentru parcare nu trebuie să ți se pară mult.
Nu știu dacă are vreo legătură ccu Papa, dar mie și cei 4 euro plătiți pentru o cană de ceai și două degete de cafea mi s-au părut un jaf, dar poate numai mie...

   eRA plin de oameni la lac, familii cu copii și căței ieșite la plimbare și probabil multe dintre ele s-au oprit la prânz la unul din restaurantele din zona.

E criză, dar e relativă.
Săptămâna trecută am fost să vedem casa vechiului proprietar, un apartament cu 30 mp mai mare și cu 30 km mai departe față de cel pe care ni l-a vândut nouă. Clădire nouă (din 2005) și grădină -curte mare (400mp) în jurul apartamentului, la parter.
Dacă n-ar fi altre trei etaje de-asupra, ar fi o casă perfectă.
Totul pe un singur etaj, baie în dormitor, baie pt. oaspeți, cameră-birou, două dormitoare, curte pavimentată și spațiu suficient pentru o grădină de zarzavat și una cu flori.
260 mii de euro, un singur salariu, trei membrii în familie.
Casa strălucea efectiv, mobile lăcuite și  vitrine doldora de pahare, bibeloruri, cești și alte obiecte strălucitoare. Până și părul fetiței strălucea în mod special.
 Vorbind cu mine, stăpâna casei îmi povestea despre sacrificiile care le-au făcut și despre faptul că va fi cu siguranță casa lor pentru totdeauna.
Fetița avea vreo 8-9 ani și învăța foarte bine, "dacă ne ajută Dzeu, fata va merge la facultate la Roma și până atunci ne mai eliberăm și noi de datorii".
Nici un părinte nu-și pune problema "dacă" copilul va merge la facultate , ci doar unde și cât.
Știu, îmi dă mâna să vorbesc pentru că Nan e deja în anul IV, dar mă gândesc tot mai des dacă facultățile astea chiar sunt utile tuturor celor care le plătesc.
Aseară la telejurnal se discuta despre cei aproape 3 mil. de tineri fără muncă.
Trei milioane ! ! cu sau fără facultate, dar mai ales cu.
NIci un părinte nu-i va refuza copilului dreptul lui la cei 3, 4, sau 6 ani de facultate.

Nimeni nu mai face nicio statistică cu numărul de ingineri, medici sau avocați de care va avea nevoie societatea peste 5 ani. Economia de piață e bazată pe concurență.
Nu contează dacă unul din doi arhitecți, în teorie nu va avea de lucru. În practică el trebuie să fie cel mai bun, primul și Niciodată al doilea. Nu contează cum, ce compromisuri, ce umilințe sau ce stres va trebui să înfrunte, important e să fie el cel ales, primul.
Al doilea, cel cu aceeași facultate și cu aceleași sacrificii făcute de părinți, al doilea nu contează niciodată, sfârșește întro știre de telejurnal împreună cu alte 3 milioane de tineri care n-au reușit să obțină postul, locul din față, meseria pentru care au învățat, servicul sigur, salariul meritat.
Și-atunci mă-ntreb la ce mai sunt bune facultățile, o școală profesională nu e suficientă?

Nu cred că putem s-o mai ducem mult cu formula asta pentru că nimeni nu mai vrea să facă anumite meserii. În Italia e plin de străini care mătură, calcă, spală și au grijă de copiii și de bătrânii din familie. În Italia roșiile și cartofii se culeg cu străni iar casele de la țară sunt tot mai des părăsite.
Nu contează că prețul unui apartament în oraș e absurd, că ratele pentru al putea cumpăra vor fi pe cel puțin 30 de ani și că din dobânzi trăiesc bine doar băncile, așa cum din plata facultăților trăiesc bine doar proprietarii lor.

DAR !
Duminica trecută a fost o zi splendidă de toamnă, ultima zi din lunga toamnă a lui 2012, ieri a fost Sf Andrei (La mulți ani Sorina), azi și mâine sunt alte zile speciale pentru mine.
Nu despre facultăți și locuri de muncă vroiam să scriu...dar acum că am scris nu mai șterg... e timpul pentru alte lucruri acum,

Timpul trece, dar ochelarii rămân

  Intro lume plină de amăgiri, cu bucurii scurte și viitor nesigur, cu oameni schimbători și indeciși, cu dezechilibre planetare și prevestiri apocaliptice care se modifică de la o zi la alta, eu, cea mai neînsemnată parte a omenirii, fac pace cu destinul, abandonez lupta și declar oficial că pentru mine cel puțin, un lucru e sigur și așa va rămâne: am devenit dependentă de ochelarii de citit.

După ce ne-am tras de șireturi în ultimii doi ani ca doi adolescenți care n-au curaj să-și declare amorul, după ce am citit fără ei ziua și cu ei seara, după ce mi s-a părut ca am avut doar ochii obosiți și că în realitate nu am nevoie de ei, după ce i-am uitat prin fundul sertarelor luni de zile bucuroasă de independența mea....  de câteva luni încoace ridic din umeri și deschid larg brațele a neputință când vine vorba de citit ingredientele de pe cutia de biscuiți, nu mai pot fără ei.

Aș vrea eu, dar e o suferință prea mare, îmi lipsesc.
Îmi lipsesc siguranța și ușurarea care mi-o dau ei și numai ei, plăcerea clandestină care mi-o dă îmbrățișarea lor, fiorul cald al mângîierilor de după urechi și gestul decis și dulce cu care mă strâng posesiv la baza nasului, greutatea moale cu care îmi ating obrajii și sentimentul leneș cu care ne bucurăm împreună imediat ce suntem împreună.
Plăcerea febrilă cu care-i caut și emoția amanților care se văd pe furiș sunt și eleprezente, speciale.

Am amânat momentul, m-am mai legănat cu iluzia că am ochi de acvilă, m-am mai admirat în oglindă cu ochelarii altora zâmbind victorioasă în sinea mea, superioară și stăpână pe mine și pe claritatea vederii mele.
Pănă întro zi, o zi cu soare.....ziua de ieri.
Aceeași febrilitate, aceleași gesturi grăbite cu care răvășeam hărtiile de pe măsuță, plaidul de pe canapea și prosoapele din bucătărie în căutarea lor.
Nu erau nicăieri.

Treceam de la nerăbdare la calm și continuam să sper că încă nu i-am pierdut, că sunt pe-aici pe undeva rătăciți, uitați, privați cu nepăsare de dreptul lor profan la iubire.
Mă simțeam ca o femeie părăsită, mistuită de dorul lor, încrîncenată împotriva minții care-i dăduse prea ușor uitării.
Răscolisem tot, căutasem peste tot, zăbovisem cu privirea prin toate ungherele întunecoase dar ,cei trei amanți ai mei, pe care-i schimbam cu abilitate între dormitor și bucătărie, se-ncăpățânau să rămână ascunși răzbunători.
Perechea albastră de 1,5 o împărțeam clandestin cu Steve întro relație totală de menage a trois.
Perechea aurie mi-o dăruise el pentru că 1 ca dioptrie se dovedise prea slabă pentru el.
Iar perechea maro cu brațe tigrate mi-o cumpărasem eu, întrun raptus de chinese- shopping-addicted.

Am ajuns pănă în baie tot căutându-i.
M-am privit chiar și-n oglindă, deși... n-aveam de ce, iar din oglindă mi-a întors privirea o femeie încruntată, cu privire căutătoare, cu părul negru ridicat în vârful capului și bluza roșie cu fermoarul deschis, cu eșarfa albastră înfășurată neatent în jurul gâtului...
La gât, pe sub eșarfă și peste fermoar se vedea șnurul negru cu perechea de ochelari albaștri.
Pe cap, în vârful părului negru tronau celelate două perechi de ochelari îmbrățișate strâns una peste alta.   Cea aurie și cea maro cu brațe tigrate...

....de noiembrie

  

Să zicem că era noiembrie (în grădina vecinului de la parter)

 

 

 Si să luăm mai întâi un scaun comod ......

 

 

pentru a putea admira răsăritul

 

 

 ... care prevestește o zi senină

 

 

 .... să aprindem un felinar când apune soarele

 

 

.... și sa așteptăm musafiri  (Gușă roșie - Erithacus rubecula)

(ce i-ar mai plăcea lui Mitzu s-o smotocească !)

 

Vârsta a treia - vârsta tuturor posibilităților

Femeia purta un șirag frumos de perle albe.

Eleganța mărgelelor nu se potrivea cu cardiganul alb mult prea "rustic" și nici cu tricoul negru cu trandafiri roșii decolorat de prea multe spălări.
Mă uitam cu atenție încercând să stabilesc dacă e vorba de o femeie sofisticată care poartă cu nepăsare un șirag scump de perle veritabile sau de o doamnă îngrijită care poartă cu elenganță niște perle de plastic.
În străinătate femeile bogate rar ostentează luxul, iar cele mai puțin bogate știu adesea să se poarte și să se-mbrace în așa fel încât să fie sigure pe ele.

Fără perle ținuta femeii ar fi fost cel puțin armonioasă, nu neapărat de seară ,dar adecvată pentru răcoarea  micului restaurant de pe malul lacului unde ne aflam.
Eleganța perlelor se asorta doar cu tonul cald de culoarea mierii al părului frumos pieptănat înspre spate și strâns cu un șiret subțire în jurul capului.
Vorbea cu un puternic accent francez, cu o voce joasă și calmă, gesticulând când și când cu mâinile mici cu degete fără inele dar cu pielea încă fină, neîmbătrânită.
Avea un aer simplu și elegant. O eleganță care nu venea din vestimentație, nici măcar din gesturi, ci mai degrabă de undeva din interior.
Să tor fi avut vreo 65 de ani.

Bărbatul care o însoțea era trecut de 70. Pe el îl mai văzusem, știam că e în pensie, că are trei fiice, că a avut norocul să lucreze în străinătate pentru mulți bani, că încă mai făcea consulență pentru câteva firme din Asia, că încă merge la vânătoare și că, mai ales, încă vorbește , exagerat de mult, despre sex.
Știam că se cunoscuseră pe net, întrun site de întâlniri în urmă cu aproape un an.

Erau un cuplu inedit pentru mine, luați separat probabil că nu m-ar fi impresionat deloc, dar împreună făceau o pereche interesantă. Nu puteam să le pun prea multe întrebări deodată dar le urmăream cu atenție gesturile și conversația.
Ea comandase, după o lungă discuție cu chelnerul, calamari umpluți, o garnitură simplă de sparanghel și un sorbetto di limone.
El, o farfurie de tăiței cu multe fructe de mare și  o felie de tort cu ricotta e pere.
Din când în când se opreau și gustau unul din farfuria celuilalt cu complicitatea unui cuplu de cel puțin 20 de ani împreună. Zâmbeau des, relaxați, privindu-se din când în când ironic, schimbând păreri despre felurile de mâncare.

Au mâncat tot, mi-au arătat poze pe teelfonul mobil de la excursia Roma-Marsilia unde fuseseră împreună cu o săptămână în urmă cu mașina,  iar la urmă el mi-a arătat și ultimul ipad cu care mergea la vânătoare. Zeci de fișiere audio cu cântece de potârnichi, de grauri și de alte păsări. urma să aflu mai târziu că e un mod de a atrage alte păsări, un fel de momeală.
Mi-l imaginam fără greutate dimineața la ora 5, cu fața lui mare cu dinți lătăreți și cu ipad-ul lui modern, ascuns sub un pom , printre crengile desfrunzite, la păcălit de păsări.

Cât de deșteaptă trebuie să fie potârnichea ca să distingă falsul unui fișier audio și să nu se apropie de ipad-ul amicului meu!!

Și cât de versatilă a devenit specia umană care la 70 de ani nu se dă înapoi de la o excursie de mii de km cu mașina, de la folosirea ultimelor aparate hi-tec, de la sex și întâlniri online cu tot dichisul.

Mai știu că în urmă cu vreo 3 ani el și-a făcut o colonoscopie la care i-au îndepărtat vreo 2 polipi ce e drept benigni dar care nu l-au împiedicat să rămînă curios și deschis la orice nouă oportunitate de viață modernă, inclusiv sex. mai ales sex.
Toată seara am vorbit, am mâncat, am glumit și nimeni n-a adus vorba nici măcar o dată despre boli, despre bătrânețe sau despre bani.

Sunt amândoi pensionari și față de pensionarii români de vârsta lor, doar contul în bancă e diferit, restul e identic, sunt bunici, văduvi amândoi, cu mici probleme de sănătate, cu mult timp liber și poate puțină singurătate, niște pensionari care trăiesc relaxat, fără frustrări și fără nostalgia timpului trecut și în general oameni normali care au ales să trăiască și nu să supraviețuiască.
Oare atât de mult să conteze contul acela în bancă?

Sau poate că n-am avut eu ocazia să cunosc pensionari sexagenari români care o duc bine.
Sau poate că noi suntem cu cel puțin o generație în urma italienilor, noi cei de-acum practic o să îmbătrânim frumos, o să rămânem senini și flexibili, fără resemnări și fără nemulțumiri.
N-o să devenim nici răi, nici rigizi, nici moraliști.

Scanarea PET - TAC

PET (Positron Emission Tomography) este un examen special pentru pacieții oncologici, ex-oncologici sau suspecți de patologii oncologice și deasemenea în anumite cazuri în cardiologie ,ortopedie sau neurologie.

În Italia medicii sunt mai scrupuloși, nu neapărat mai buni profesional decât în România dar sigur mai precauți.
Circa 70% din analizele cu aparate sofisticate (și extrem de costisitoare) sunt inutile, dar au rol de prevenție atât pentru pacient cât mai ales pentru medic. Mi-o spune des Steve.
De exemplu: o mamă vine disperată la urgențe cu fetița de 3 ani în brațe și cu un pahar de sticlă din care lipsește o bucățică.
Pericolul și spaima vin din faptul că fetița ar fi putut mușca și înghiți din neateție bucățica lipsă de pahar. Probabilitate 1%? 2%? 5, 10, 20 ? Cine poate ști? Sigur e faptul că mama e disperată și deși la prima palpare gura și gâtul par în regulă, acel 0,01% de probabilitate ca bucățica de sticlă să se afle în stomac există, iar probabilitatea ca mama ulterior să-l denunțe pe medic există deasemenea. Mult mai mare decât acel 0,01%.  Și-atunci, ca medic, ce faci? trimiți pacientul să facă unul din examenele acelea costisitoare.

În cazul meu ecografia a relevat un ganglion undeva la nivelul ficatului iar oncologul mi-a prescris un examen PET-TAC ca să îndepărteze orice dubiu.
Am fost programată după 30 de zile la un spital din celălalt capăt al Romei, am fost sunată acasă pentru programare si m-am prezentat întro zi de luni la ora 13 la subsolul marelui spital la secția de medicină nucleară.
Am plecat destul de liniștită, examenele de sânge au fost bune iar la ecograf m-au asigurat că nu e nimic grav, dar e greu să râmâi calm dacă ai antecedente. Și eu am, se știe.
Îl aveam pe Steve cu mine ceea ce e deja o garanție de comoditate sufletească.

Scanarea propriu-zisă se face în condiții de totală relaxare, drept pentru care mi-a fost administrat un tranquilant ușor în timp ce mă aflam întinsă întro cameră mică cu doar două paturi-fotoliu (gen dentist) și o baie. Pe celălalt fotoliu un domn elegant renunțase la citit și stătea cu revista deschisă pe piept și cu ochii închiși. Probabil dormea.
Endovenos o asistentă mi-a lăsat să picure o soluție de glucoză după care a ieșit din cameră și a stins lumina.
Am stat așa mai bine de 30 de minute, aș fi putut foarte bine să trag și-un pui de somn în timp ce așteptam să mi se relaxeze toți mușchii.

După relaxare m-au chemat in sala tomografelor, m-au intins pe un pătuț îngust, m-au acoperit cu o pătură, mi-au poziționat mîinile și capul și m-au "scanat" timp de 20 -30 de minute.
E un examen destul de simplu pentru pacient, fără dureri, fără zgomot, fără stres.
Am așteptat alte 10 minute în sala de așteptare după care m-au mai scanat o dată, alte 5 minute, doar in zona ficatului unde era necesar.

Rezultatul l-am luat ieri și pare ok.
Doar că eu știu deja că în cazul oricărui examen, e greu să fie totul perfect dacă nu ești absolut sănătos. Și atunci medicul e obligat să scrie tot ceea ce vede, pentru că în cazul în care după 1 an, de exemplu, apare ceva în neregulă medicul e protejat iar pacinetul nu poate denunța pe nimeni, așa cum scriam mai sus.
Pe rezultatul de la PET scrie "se recomandă ulerioare examene de ecografie și endoscopie"
N-am încotro, le voi face, a trecut oricum un an și jumătate de la ultima tomografie și faptul că am repetat-o acum mă face să fiu mai liniștită pe de o parte.
Pe de altă parte însă e mereu o perioadă de stres, de nervozitate, de suspiciuni și de "dacă".
Peste o lună am din nou vizita la oncolog după care șase luni voi fi liberăăă !

Timp la infinit

Profumo di Zagara
 

  Fac controale, schimb buletinul, contul in banca, medicul de familie.
Citesc, joc tenis in garaj si cand imi aduc aminte ies pe balcon la asfințit si-mi umplu ochii de toate culorile cerului.
Si rasaritul l-aș putea vedea, dar îl las pe Steve sa se bucure de el în toată intimitatea, nu e ora cea mai potrivită pentru mine.

Nu scriu, dar nu pentru că n-aș avea motive.
Nu scriu pentru că sunt indecisă în mare măsură, iar în măsură mai mică Internetul nu mă ajută deloc.
Nu scriu pentru că încă nu m-am decis despre ce să scriu în principal.

Acum doi ani aproximativ, cand am deschis blogul de-aici de la Roma o făceam cu un scop determinat, acela de a da un semn despre mine. de a-mi deschide sufletul și de a mă plânge așa cum nu am făcut-o destul în trecut dar cum am învățat ulterior că e bine să o fac, fără rezerve.
Să-mi descarc din când în când desaga cu nemulțumiri, dezamăgiri și tristeți ca să pot merge mai departe cu ea goală și ușoară.

Blogul, în felul lui mi-a fost util, mi-a dat un sens zilelor lungi    și triste în care stăteam în pat gândindu-mă la ce era mai rău. Mi-a creat un ritm și o datorie pe care trebuia să mi-o fac zilnic și în felul ăsta mi-a permis să mă analizez mai bine, să-mi cântăresc viața, prietenii, rudele, viitorul.
Deciziile și trecutul, deciziile din trecut.

Din post în post, cuvintele se schimbau și deveneam când mai tristă, când mai melancolică, ironică, bucuroasă și uneori chiar fericită.
Din post în post, cu temeri și cu speranțe, scriind și reflectând, îmi făceam planuri, număram anii de facultate rămași ai lui Nan, calculam zilele rămase până la următorul control, scormoneam netul în căutarea statisticilor, mă-ntrebam a mia oara cum și de ce mi s-a-ntâmplat tocmai mie, îl cicăleam pe Steve cu aceleași întrebări, deveneam din euforică disperată, intram și ieșeam din tot felul de cabinete și spitale dar un lucru, unul singur rămânea sigur: cu fiecare zi care trecea mă-ndepărtam de ochiul ciclonului.

Chiar și acum când trec pragul cabinetelor de medicină nucleară, pentru examene sau controale, expresia mi se schimbă, zâmbetul și hotărîrea îmi dispar, inima mi se face mică și sufletul parcă s-ar dezlipi de trup șși ar rămâne la fereastră cu mâinile împreunate a rugăciune.
Nu e o condiție obișnuită, aceea de pacient, sau poate mie nu mi s-a potrivit niciodată.
Am avut mereu aerul unui călător care s-a rătăcit pe drum și-a ajuns întrun loc total greșit.
Nu mi-am acceptat niciodată condiția de bolnav, mi-am împrumutat doar corpul unui timp care nu era al meu și unui loc pe care nu vroiam altceva decât să-l părăsesc, cu felul de-a fi al celui care nu se ia pe sine în serios pentru a nu le da celorlalți și sie insuși ocazia de a fi compătimit.

Continui să privesc cu mirare sălile de așteptare, bolnavii și medicii, amuțesc de cîte ori văd halate albe și mă transform întrun fel de mielușel care face tot ce i se spune cu un singur gând fix în minte: câte minute au mai rămas până ies de-aici?.
Memoria mă ajută mult, selectează, înmagazinează și mai ales șterge.
Șterge tot, cu mare plăcere capitole întregi dispar imediat ce ies de pe poarta spitalelor și în locul lor intră cu litere bolduite frumusețea lumii de afară, zâmbetul cald și iubitor al lui Steve care fumează, citește manualul lui de acupunctură și bea cafea prea dulce în timp ce mă așteaptă, răpăiala ploii de toamnă și umbrela pe care n-o avem niciodată atunci cînd ne trebuie, șoseaua de centură la oră de trafic maxim, arborii de citrice plini doldora de fructele lor portocalii prinse prea strâns pe ramurile verzi ca niste globuri rotunde pe un brad prea încărcat, cățelul negru de la balconul din față doar puțin mai mare decât Mitzu.
Orice imagine e bună.
Oricât de simplă ar fi, ruptă din cotidian sau din lecturi e perfectă pentru a substrage din memorie orele dense petrecute prin spitale, bătăile accelerate ale inimii în care năvălesc amintiri grele, tu-tum, tu-tum, tu-tum-tum...

A trăi cu idea de bolnav, de boală, de compătimire și de dramă, pentru mine nu e o opțiune.
Am vîrsta, puterea și posibilitatea de a prospecta viitorul, de a descoperi și însămânța noi terenuri, de a face multe lucruri frumoase.
Nu mărețe ci simple și normale, așa cum îmi doresc de fapt să fie toți anii care vor veni, o viață normală dar nu banală.

Iar pentru început blogul ăsta mă ajută și el așa cum știe și cum poate el.
Cu fiecare post - fie el despre mobile sau despre toamnă, despre Steve sau despre rețetele de paste - nu fac altceva decât să ridic un zid între ce a fost atunci și ceea ce este acum.
Cu viața mea zilnică, normală, mă îndepărtez de ace, de tomograf, de dureri și de spaime și îmi fac loc în lumea celor sănătoși și nepăsători.
Mai timid sau mai stângaci încerc sa trăiesc așa cum faceți voi toți, gândindu-mă la lucruri simple, la problemele vieții zilnice și uitând complet că timpul ne e măsurat.
Mă uit la voi în timp ce trăiți și zâmbind pe furiș încerc să-mi potrivesc pasul cu al vostru ca atunci când intri în trafic de pe o stradă laterală și accelerezi puțin mai mult ca să intri neobservat în...anonimat  !
^__^

Buletin informativ

Regina_Viarum

În micul orășel din sud, sudul cetății eterne cum i se mai spune Romei, trăiesc peste 40 de mii de locuitori, italieni în marea lor parte urmați de români, albanezi, polonezi, ruși, indieni, ETC.
ETC, l-am scris cu majuscule pentru că în cazul de față înseamnă 93 de națiuni!
Ultimii în listă sunt doar câte unul, adică 1 irlandez, 1 australian, 1 finlandez, 1 bolivian și tot așa vreo 22 de națiuni cu un singur reprezentant înregistrat la primărie la evidența populației.
Români suntem 1.850.

Micuțul orășel pe care am să-l numesc Alb, de la prescurtarea numelui, are cu 1.500 de femei mai multe decât bărbați iar vârsta medie a locuitorilor este de 41,5 ani.
Salariul mediu anual pe cap de locuitor este de 11.687 euro.
Numărul total de mașini era de 23.760 (în 2009).
Alb e situat în zona Castelli Romani și este unul din sediile bisericii catolice, locul unde se retrage Papa în lunile toride de vară la castelul lui de lângă lac.

Așezat întro zonă colinară, îl desparte doar 20 de km de mare și tot 20 de Roma de care se leagă prin antica si frumoasa stradă Appia.

Din cauza dezvoltării urbane frenetice străzile care duc la Roma s-au înmulțit dar via Appia rămâne încă funcțională după aproape 2000 de ani! Probabil cea mai cunoscută stradă romană rămasă până astăzi faimoasa Appia era numită de către romani "regina viarum"

Acești 20km depărtare de capitală îi permit să aibă din punct de vedere administrativ statut independent de oraș ceea ce pentru mine înseamnă foarte mult.

Mutându-ne aici, mai ales eu, a trebuit să schimbăm tot ceea ce era de schimbat, casă, mobile, reședință, medic de familie, buletin, etc
Zilele libere ale lui Steve le petrecem pe la primărie, pe la poliție, pe la Ikea și iar pe la primărie.
A mers mai repede decât ne așteptam, birocrația nu lipsește cu desăvârșire dar la ghișee și prin birouri se zâmbește des și asta face mult.
Practic am rezolvat aproape tot ceea ce e un rezultat strălucitor pentru că nici unul dintre noi n-avea experiență suficientă, nu știam nici ce avem de făcut, nici de unde să începem.
Am început întro dimineață nu prea devreme întrebând un pensionar unde-i primăria.
Vremea a ținut cu noi, cald, soare, dimineți răcoroase.
Vântul care amenința să ne ia cu terasă cu tot s-a potolit și el și pare să fi fost doar o excepție.
Seara nu se mai poate mânca afară, dar la prânz încă da.
Cu mobilatul ne-am oprit imediat după ce a plecat Nan din cauza problemelor administrative de care vorbeam dar o să începem cu spor imediat ce ne mai liniștim.
Cam atât pentru astăzi, dau legătura în țară ^..^

Baia și alte proiecte

 

     Baia e gata și arată cam așa:

ne-am grăbit să cumpărăm măcar strictul necesar înainte de a veni Nan și până la urmă rezultatul final nu e rău dar arată puțin cam prea anonim...dar la asta vom lucra când vom ieși toți la pensie...deocamdată ne folosim de ea așa cum e. Soldatul alb cu rafturi din spate e foarte util, la fel e și multi-suportul de prosoape cu etajeră, cu puțin eforrt anul viitor dăm jos toată gresia și o înlocuim cu lambruri de lemn colorate. Ar trebui sa iasă super...dar e doar o idee încă.



În rest n-am mai făcut aproape nimic. Așa se-ntâmplă atunci când ai strictul necesar și afară sunt încă zile frumoase de toamnă.
 Ieri de exemplu am fost la mare, azi Steve e de gardă  iar mâine vine omul să ia măsurile pentru grilaje la geamuri....și uite-așa trec zilele și vine iarna.
Dar până vine iarna îmi petrec zilele în balcon unde am improvizat un loc unde să mâncăm (și nu numai), deocamdată o masă de plastic, câteva scaune, câteva perne, câteva etajere pentru fructe și un colț unde calc.
Vara nu e nimic mai prețios pentru călcat decât un colț de balcon la umbră și la aer curat...nici n-aș fi crezut. Practic un balcon mare e ca vechile bucătării de vară de la țară, iar aici ar fi loc suficient să și gătesc...dar la asta o să mă gândesc într-o după-masă geroasă de iarnă.

 

Despre țânțari, internet și umezeală

Alarmă țânțari ! E plin de țânțari-tigru !*
Mari, grași, cu tupeu și cu suflet de vampir.
Îi văd dimineața cum roiesc în jurul balconului și-mi vine să fac temenele de mulțumire Universului care prin nu se știe ce metode reușește să mențină un echilibru de supraviețuire a tuturor speciilor pe pământ, inclusiv homo sapiens.
Ar fi destul să scape de sub control câteva milioane de țânțari și am fi KO toți în câteva zile.
În trei săptămâni de când suntem aici, ne-au înțepat pe toți de nenumărate ori, de câteva ori am crezut chiar că e o reacție alergică la altceva, atât eram de plini de puncte roșii și de mâncărimi și de bube mari cât o monedă de 1leu, iar locul scărpinat se umflă de parcă ar fi frâmântat cu drojdie.
Am tot așteptat să plece dar cred că și ei așteaptă același lucru așa că azi mi-am cumpărat pastile, sprayuri și lumânări parfumate. Ori eu ori ei! E bătaie, țineți-mi pumnii și rugați-vă pentru specia umană în general.
N-ar fi drept să câștige ei, nu de alta dar ar da naștere la copii-țânțari cu risc crescut de cancer, ba poate și cu malformații și sistem imunitar necorespunzător, asta din cauza radiațiilor și citostaticelor care se vor transmite prin sânge din generație în generație și din tată în fiu de țânțar de-a lungul multor zile și săptămâni cât va dăinui specia lor, dacă va mai dăinui.

E mare bătaie și pe banda de conexiune la internet.
Cred că dimineața în jurul orei 8 e cel mai cumplit război internautic din zona Castelli romani, mi-l imaginez cumva ca urcarea în autobuzul de Săcele acum 20 de ani. Urcă cine poate, cine nu poate așteaptă următorul aubobuz și încearcă să se plaseze strategic în fața ușii, eventual alergând pe lângă autobuz până când oprește în stație. Și iar urcă cine poate și cine nu, rămâne pentru următorul autobuz și tot așa pentru că autobuzele nu sunt suficiente. Biletele se vând la același preț dar urcă numai cine poate.
Eu, asta-i absolut sigur, n-am învățat încă ce să fac ca să intru și eu pe bandă, adică în primele autobuze, adică să mă conectez și eu așa cum face și ultimul român din Cucuieții din deal.
Toată ziua încerc dar numai câteodată, foarte rar, reușesc să iau și eu câțiva biți.
Cred că nu dau destul din coate, sau n-am echipament corespunzător, sau nu știu eu cum funcționează treburile pe-aici. Și nici nu prea am pe cine să-ntreb pentru că ziua suntem numai eu și țânțarii în zona.
Noaptea, noaptea e altceva...nu știu de ce, dar se schimbă treburile. Mă lasă și pemine să intru, pot să deschid messengerul, pot să deschid și câteva pagini mai ușoare, pot să scriu pe blog. Nu pot nici să visez la you tube dar cui îi pasă de you tube !! Sunt de-a dreptul fericită dacă deschid pagina de Google în 10 sec.

Și mai e ceva, e cald, căldură umedă ca de seră deși am sărit deja în luna octombrie.
Mai e ceva, zona e plină de români. Asta n-ar fi neapărat rău, dar de câte ori mă întâlnesc cu ei la supermarket le văd coșurile pline de bere și rămân cu bună ziua pe limbă.

Cam astea au fost elementele cu și despre care să mă plâng.
Închid repede pentru că mai am câteva pagini deschise și nu e sigur că ține netul.

 Articolul de mai jos spune că nu era destul țânțarul tigru sosit în Italia din SUA în 1990, acum sosește și verișorul lui, țânțarul corean!
Considerate speciile cele mai invazive de pe Terra, țânțarii depun ouăle în apa unde rezista 7-10 zile, iar dacă lipsește apa rezistă în stand-by până când se îmbunătățesc condițiile atmosferice.
Sfaturi utile: creșteți pești roșii și lilieci care sunt innebuniți după țânțari. Folosiți extract pur de usturoi dar nu ieșiți din casă în următoarele 3h, mirosul de usturoi e teribil de eficient, ține departe orice suflare!
* - Non bastava la zanzara tigre a tormentare l’estate degli italiani. Ora arriva anche una ‘cugina’ del temibile insetto bianconero: e’ la zanzara coreana (Aedes Koreicus),
- La zanzara tigre, considerata la specie piu’ invasiva del pianeta è arrivata in Italia dagli Stati Uniti nel 1990 attraverso copertoni usati importati da una fabbrica veneta. Dopo qualche anno si diffonde in Emilia-Romagna, dove trova condizioni climatiche e ambientali ideali. Nel 1997 arriva a Roma e tre anni dopo si propaga in altri paesi europei. Per rallentarne la diffusione le autorità comunali devono bonificare dopo ogni temporale i tombini e le pozze di acqua nei luoghi pubblici senza dimenticare le aree cimiteriali.

Chi ha una fontana in giardino dovrebbe allevare pesci rossi ghiotti di larve di zanzare. Occorre inoltre coprire ermeticamente i serbatoi di acqua e utilizzare larvicidi venduti in farmacia .
La questione dei sottovasi è importante, perché le uova delle zanzare normali per trasformasi in adulto devono restare sempre nell’acqua per 7-10 giorni, altrimenti le larve muoiono. Le uova della zanzara tigre sono più resistenti, se manca l’acqua si mettono in “stand by”, e si riattivano quando le condizioni atmosferiche migliorano.

Toamna se numara bobocii

Toamna asta am așa de mulți boboci de numărat, mari și dolofani, încât nu știu cu care sa-ncep.
Fiecare boboc e un mic succes în felul lui, dar cel mai mult mă bucură bobocii din familia Sanatate.

Ex-bolnavii de cancer stiu de ce!!: de două ori pe an am intâlnirea cu oncologul la care e obligatoriu să mă prezint cu buchetul de analize, ecografii și raze.
Întâlnirea mea e peste vreo zece zile dar Steve mi-a făcut deja buchetul.
Ieri ecografie și raze, azi sânge.
Ecografia a fost așa-și-așa, dar practic orice om așa zis sănătos dacă și-ar face o ecografie ar descoperi că nu e perfect sănătos, o mică litiază, chist, umbră, calcul, ceva tot se va găsi la o atentă scanare abdominală, deci.... eu nu-mi fac griji.
Adica na...nu imediat :-)
Aștept și rezultatul celorlalte analize.
Ecografia cum ziceam, a relevat niște ganglioni îngroșați pe ici pe colo, un ficat puțin mărit dar nimic îngrijorător.
Analizele de sînge însă (5 eprubete scoase de Steve din brațul meu drept azi-dimineață la 6) mi-au adus soarele în casă și un zîmbet întins bine de la o ureche la alta.
Am toate motivele ca să-mi planific o excursie in Thailanda. E doar un exemplu....la fel de bine aș putea să mă duc la New York sau la țară să-l vizitez pe tata, idea e că am motive să sărbătoresc.

Transaminazele la 70 nu sunt în sine motiv de euforie, limita maximă a normalului ar fi 40 daaaar...anul trecut in noiembrie eu le avem la 120 deci...!
Câtă dreptate au buddistii când spun că fericirea și succesele sunt relative.
Niște valori așa de mari la analizele pentru ficat ar putea descuraja pe multă lume, dar eu mă bucur. Mult !
Sunt pe drumul cel bun. Segmentul acela de stradă dreaptă și fără gropi care vine după o succesiune de curbe periculoase.

De cînd am ieșit ultima oară din spital tot adaug, scot , schimb și în general mă străduiesc să trăiesc altfel decât până acum. Cu mai multă atenție și iubire față de corpul meu. Cu mai multă nepăsare pentru ceea ce nu pot să schimb. Sună pompos și publicitar dar în cazul meu e absolut veridic.
Și am norocul să-mi pot permite ceea ce mi-am propus.
Adică mai multă odihnă, mai multă mâncare sănătoasă, mai multe gînduri frumoase, mai multe zâmbete .
Am schimbat multe, mănânc aproape complet diferit, vorbesc mai mult cu prietenii, îmi fac mai multe cadouri, mă odihnesc și în general sunt mai mulțumită de mine.
Unul din lucrurile astea a făcut diferența, sau poate toate la un loc dar oricum ar fi, rezultatele se văd.
Ar putea fi efectul paharelor de sucuri bazice (morcov, sfecla, telina) sau a chilogramelor de fructe mâncate zilnic sau a comediilor mai dese văzute la TV, sau poate e efectul-Steve sau efectul-Nan...nu știu... n-aș putea da o rețetă sigură dacă mi s-ar cere un sfat, totul contează și nimic nu e la întâmplare. Mie îmi rămâne doar să mă bucur și să-i mulțumesc Universului încă o dată!

Azi Steve e de gardă și mâine în zori va fi la vânătoare, Nan e la Zoo și mâine probabil la capela Sixtină dar de sărbătorit vom sărbători, nu e nicio îndoială ^_____^.