Ca să cumpăr o felie de brânză feta, la Elite îmi cântărește felia (cam 200gr) care în prealabil e învelită în peliculă de celofan, pe urmă pusă într-o tăviță mică de aluminiu (din alea pt cuptor) , pe urmă pusă sub tăviță un carton din ăla de prăjituri, după care se învelește tot pachetul în hârtia cerată a firmei.
Ca să fie sigur că nu se desface se lipește bonul de cântar chiar la îmbinarea hârtiei și ca să fie și mai sigur se pune peste bon și peste hârtie și peste carton și peste tăviță și peste țiplă un elastic din ăla colorat țichi !
Și așa am cumpărat eu azi 200gr de feta !
Dacă vreau pot să mai pun un trandafir și s-o fac cadou cuiva.
La ora 18 Steve avea programare la dentist și m-am dus și eu să văd cum e.
Era un apartament de 2 camere frumușel curat și elegant, la intrare era sala de așteptare dar se vedea că acolo n-așteaptă multă lume în general. Erau doar trei scaune-fotoliu din alea ce se rotesc și două cabinete cu aparatură nouă. Dar...ce am priceput eu mai greu a fost faptul că Steve s-a dus doar pentru curătenia dinților iar dentista nu era acolo.
Din ce-au discutat am dedus că in It. există o specializare de igienist. Se fac doar 3 ani de facultate de unde ieși cum spuneam igienist. Trebuie să cer mai multe lămuriri pt că mi se pare cam puțin....mă gândesc că poate sunt și odontoiatri, că să facă doar ultrasunete și curățenie din aia e prea puțin.
Pentru două ședințe a plătit 60 de eurini. (cu ultrasunete)
Igienista se numește Jamila (italo-arabă) și are doar 25 ani.
Despre mine mai bine nu scriu pentru că azinoapte nu reușeam să adorm gândindu-mă la funeralii.
Of, nu pot..trebuie să vă spun două cuvinte.
Funeraliile pentru mine, repet pentru mine, sunt niște obiceiuri învechite și fără rost. Toată lumea aia care se duce acolo ca să plângă și nu știe cum ar fi mai bine să se comporte, copiii care drăguții de ei îi văd pe adulți plângând și se-ndurerează și mai tare,....și toți ăia care se fac că plâng sau că sunt îndurerați dar....sau...știți și voi cum e nu mai zic nimic.
Mie mi se pare mult mai simplă incinerarea, fără slujbe, fără mese, colive și pomeni la intervale regulate de timp. Puțină cenușă într-o cutie, îngropată la radacina unui copac mare și cu umbră deasă în grădină sau întrun parc, undeva unde cine vrea să vine se poate întinde pe-o pătură să privească cerul sau să stea pe-o bancă cu fața la soare, să mănânce pop-corn sau să vorbească cu copiii, în general să vină cu plăcere, liniștit și fără nevoia de a plânge și de-a sta trist și recules acolo ca la un mormânt în cimitir .
Era doar o părere a mea, n-are nimic de-a face cu ce cred alții, nici nu vreau să jignesc pe nimeni dar.... nu mi se pare o discuție macabră. (am văzut afișul la Two weeks cu sally Field și de-acolo 'inspirația'...e fain filmul, vedeți-l)
Steve de exemplu ține să fie pus într-un sicriu de lemn pentru ca în descompunere celulele corpului să nutrească rădăcinile copacilor, ierbii și pământului în general. Să intre practic în ciclul naturii în care totul se transformă și nimic nu se pierde. Și asta e frumos.
Ok, mâine mă uit la o comedie !
lunedì 31 gennaio 2011
domenica 30 gennaio 2011
La ei e așa
In It. de pe la 10 ani copiii vin acasa fericiti și anunță că sunt fidanzati !
Adică logodiți, dar na...intrun sens mai cum să zic...un sens mai larg așa...
Oricum, părinții râd și glumesc spre deosebire de ai noștri părinți români, care nu știu dacă s-au schimbat acum, dar în urmă cu câțiva ani câte unii intrau chiar în panică și începeau să-ți scotocească prin buzunare după prezervative...
In sfarsit...aici e așa, o dau pe glumă și glumă rămâne.
Dar in jur de 16 ani logodeala asta poate deveni o treabă sigură, mai ales pe la sate.
Ce-mi place mie din toată treaba asta e felul în care sunt organizate lucrurile/.
Deci, la o anumită vârstă te logodești, după care totul e oficial, el merge la ea, ea merge la el, la cină, la prânz, la cinema, sau în giro, care-ar fi egal cu hai să dăm o raită în mașină să vedem ce se mai întâmplă.
Logodeala durează mult, uneori se mai schimbă partenerii cu aceleași drame pe care le trăiesc și tinerii români dar pe urmă iar se-ndrăgostesc și se logodesc și iar se distrează mpreună.
Chiar se distrează și de fapt asta-mi place, faptul că tinerii italieni se căsătoresc târziu.
Chiar și după 30 de ani.
În perioada asta fac tot ce trebuie să facă niște tineri fără griji: își termină facultățile, se duc la spectacole, fac sporturi, se duc în vacanțe lungi, se duc în călătorii și weekenduri prin Europa, se duc în discoteci, lucrează când și când.... fac de toate, fiecare cât își permite și în funcție de ce-și dorește.
Când au obținut un loc de muncă sigur (măcar unul din cei doi) își fac rate, își cumpără casa, și-o mobilează până la ultimul tablou și pe urmă se căsătoresc.
Voila!
De ce zic eu că e bine?
Păi pentru că timp de 10 ani (între 20 și 30) ai timp să te distrezi cât vrei și bani se găsesc mereu, ba de la părinți ba de la bunici, de zilele lor, de craciun sau pe unde mai lucrează și ei chiar fără să fie deja angajați.
Viață de studenți.
Își termină școala cu ajutorul părinților...că nu e același lucru să termini orele la facultate și să te gândești că ajungi acasă și trebuie să faci de cină pentru că ești deja căsătorit.
Idem pentru când merg în vacanțe sau în călătorii, fiecare se-ntoarce la ai lui și se gândesc ei la facturi, la cumpărături, la călcat și tot așa.
Ziceți că nu e fain? Ba e fain, comod și minunat.
Te distrezi exact atunci când e mai fain, când ești tânăr și n-ai griji.
Iar când se căsătoresc, după 30 ani, încep cu viața serioasă, cu ratele, cu copiii, cu serviciul și e super credeți-mă. Sunt toate la timpul lor și așa e cel mai bine.
Adică logodiți, dar na...intrun sens mai cum să zic...un sens mai larg așa...
Oricum, părinții râd și glumesc spre deosebire de ai noștri părinți români, care nu știu dacă s-au schimbat acum, dar în urmă cu câțiva ani câte unii intrau chiar în panică și începeau să-ți scotocească prin buzunare după prezervative...
In sfarsit...aici e așa, o dau pe glumă și glumă rămâne.
Dar in jur de 16 ani logodeala asta poate deveni o treabă sigură, mai ales pe la sate.
Ce-mi place mie din toată treaba asta e felul în care sunt organizate lucrurile/.
Deci, la o anumită vârstă te logodești, după care totul e oficial, el merge la ea, ea merge la el, la cină, la prânz, la cinema, sau în giro, care-ar fi egal cu hai să dăm o raită în mașină să vedem ce se mai întâmplă.
Logodeala durează mult, uneori se mai schimbă partenerii cu aceleași drame pe care le trăiesc și tinerii români dar pe urmă iar se-ndrăgostesc și se logodesc și iar se distrează mpreună.
Chiar se distrează și de fapt asta-mi place, faptul că tinerii italieni se căsătoresc târziu.
Chiar și după 30 de ani.
În perioada asta fac tot ce trebuie să facă niște tineri fără griji: își termină facultățile, se duc la spectacole, fac sporturi, se duc în vacanțe lungi, se duc în călătorii și weekenduri prin Europa, se duc în discoteci, lucrează când și când.... fac de toate, fiecare cât își permite și în funcție de ce-și dorește.
Când au obținut un loc de muncă sigur (măcar unul din cei doi) își fac rate, își cumpără casa, și-o mobilează până la ultimul tablou și pe urmă se căsătoresc.
Voila!
De ce zic eu că e bine?
Păi pentru că timp de 10 ani (între 20 și 30) ai timp să te distrezi cât vrei și bani se găsesc mereu, ba de la părinți ba de la bunici, de zilele lor, de craciun sau pe unde mai lucrează și ei chiar fără să fie deja angajați.
Viață de studenți.
Își termină școala cu ajutorul părinților...că nu e același lucru să termini orele la facultate și să te gândești că ajungi acasă și trebuie să faci de cină pentru că ești deja căsătorit.
Idem pentru când merg în vacanțe sau în călătorii, fiecare se-ntoarce la ai lui și se gândesc ei la facturi, la cumpărături, la călcat și tot așa.
Ziceți că nu e fain? Ba e fain, comod și minunat.
Te distrezi exact atunci când e mai fain, când ești tânăr și n-ai griji.
Iar când se căsătoresc, după 30 ani, încep cu viața serioasă, cu ratele, cu copiii, cu serviciul și e super credeți-mă. Sunt toate la timpul lor și așa e cel mai bine.
sabato 29 gennaio 2011
Optimism
Optimiștii sunt de două feluri: optimiștii veritabili (de 24 de carate) și cei suflați cu optimism.
Cei din a doua categorie sunt cei care spun mereu depre ei că sunt optimiști, că totul e ok și că viața e frumoasă.
Au nevoie să-și facă singuri forță și curaj ca să-și ducă viața așa cum e ea cu-bune-și-cu-rele.
Sunt cei care traversează jungla dar cărora le e frică de animale, se uită mereu în urmă, merg încet și sunt atenți la fiecare pas.
Sunt oameni plăcuți în fond, daaar… ei doar cred că sunt optimiști. Optimiștii sunt alții.
Caracteristicile unui optimist veritabil:
- sunt persoane simple dar cu un caracter puternic.
- sunt persoane care se bucură sincer când primesc un ajutor sau un cadou. (nu stau să se-ntrebe de ce, nu se grăbesc să-ți restituie gestul cu orice preț, nu se-ntreabă dacă meritau și nu-ți spun că pe viitor să nu te mai deranjezi)
- sunt persoane care nu cer ajutorul decât atunci când au cu adevărat nevoie dar dacă o fac, o fac simplu și deschis fără să-ți dea o mie de explicații inutile. Au nevoie de ajutor și ți-l cer pentru că te consideră demn de încredere. Punct
- sunt persoane care vorbesc rar despre ei și aproape niciodată despre optimism (li se pare patetic și inutil)
- sunt persoane pentru care a fi optimist e ca și a fi blond. Nu e nici un merit și nicio calitate în asta. Suntem diferiți unii de alții și-atâta tot.
- sunt persoane care te ajută la nevoie, nu pentru glorie și nici pentru admirație ci doar pentru că o pot face și nu li se pare natural să treacă indiferenți făcându-se că nu te-au văzut.
- sunt persoane oneste care primesc deschis ajutorul altor optimiști dar care se simt intimidați sau rușinați atunci când cei care fac ceva pentru ei sunt mai bătrâni, mai mici sau mai slabi.
- sunt persoane rare și prețioase și e un noroc să le ai prin preajmă.
Eu am avut privilegiul să trăiesc cu un astfel de om și de la el am învățat (singură că el nu era genul care dă sfaturi) cum să merg liniștită pe strada mea fără să încerc să-mi demostrez calitățile și fără să încerc să-mi ascund defectele.
Cu cât încerci să ascunzi sau să demonstrezi ceva cu atât sună mai fals și se vede mai tare.
De la el am învățat că echilibrul e un lucru delicat și instabil, totul e să știi cum să-l recuperezi.
Trăind cu el am învățat să fiu mai sigură pe mine și să-mi bazez viața pe lucrurile mici dar sigure pe care deja le am și nu pe ceea ce mi-aș dori dar nu știu când va fi posibil.
Sunt mai puternică și asta i-o datorez lui.
Îmi pare rău doar pentru că n-am avut timp sa-i spun ’Mulțumesc Pa!’
O spun în gând, deseori și cu melancolie și mă bucur și-i sunt recunoscătoare pentru șansa pe care-am avut-o de a-l cunoaște.
Pentru mine ei sunt optimiștii veritabili, cei care traversează jungla pentru că iubesc animalele și nu cu frica de ele. Ce-i pe care-i recunoști ușor pentru că au sacul mai mare și mai greu în spinare dar nu se plâng și nici nu se laudă.
Unii, ca Pa, așa se nasc: optimiști și fără griji.
Alții în mod incredibil și surprinzător devin, în urma experiențelor pe care le au încă de mici.
Alții în mod incredibil și surprinzător devin, în urma experiențelor pe care le au încă de mici.
Cine și-l aduce aminte pe Nan când era mic mic, știe că era un copil timid și emotiv.
Viața însă, care avea alte planuri cu el, a-nceput încet și pe furiș să-i umple sacul.
Întâi l-a botezat în apa înghețată ca să știe că e ortodox, pe urmă i-a dat tot felul de antibiotice ca să știe unde are amigdalele, laringele, nasul, trahea, bronhiile și plămânii. Apoi a venit și i-a scos amigdalele, polipii, i-a dat vreo 50 de peniciline injectabile, i-a rupt femurul și la ținut în pat vreo două luni nemișcat, i-a separat părinții, l-a lăsat numai cu tatăl și ca să nu uite nimic i-a dat și o mama cu cancer.
Eh, cum e? Vi se pare descrierea unei copilării fericite și lipsite de griji?
Nu e, dar optimiștii, ăia veritabili, sunt tocmai ăia care au abilitatea de-a trece peste obstacole devenind mai puternici, mai înțelegători și mai siguri pe ei.
Suferă stoic ca Nan atunci când a fost rege în seara de Crăciun....ești rege deci merită!
Și suferă calmi și aproape relaxați ceea ce noi alții numim necazuri și tragedii pentru că ei, optimiștii, iubesc viața. Pur și simplu se bucură că traiesc!
Și chiar dacă o să spuneți că sunt patetică și prostuță, vă spun că am scris ultimele rânduri cu ochii umezi….. nu pentru că eu m-aș compara vreodată cu un optimist, naaah, nici pe departe, dar pentru că sunt mama unuia care tocmai devine.
Iar să fii mama unui copil optimist și fericit, după tot ce s-a-ntâmplat până acum nu-i puțin.
Și sunt fericită ...... nu se-ntâmplă des ca viața să fie exact așa cum ai visat-o....
venerdì 28 gennaio 2011
No problem
E bine, n-am metastaze și nimic altceva în restul corpului. Așa se vedea la TAC
Steve e anxios deci în loc să ajungem la 16 cum ar fi trebuit, am ajuns la 15.
Am semnat (trebuie să-ți dai acordul) mi-au băgat acul în venă (pentru lichidul de contrast) și-am așteptat.
Mi-a venit rândul doar pe la vreo 17 dar în timp ce așteptam acolo a venit o doctoriță și mi-a zis "Ah, deci tu ești Angela, eu te cunosc' și-mi explică , la spitalul ăsta secțiile de chirurgie, onco și radiologie formează o echipă. Principalii membri se reunesc o dată pe săptămână și discută cazurile mai importante.
Of...așa aș fi vrut să fiu și eu un caz oarecare...
În tot ceea ce ține de spital, analize și doctori , după cum știți eu sunt puțin avantajată.... și de data asta Steve a intrat în camera medicilor în timp ce-mi făceau TAC-ul și n-a trebuit să aștepr (uneori și 5 zile) ca să aflu rezultatul.
El e acolo, pune întrebări, înțelege și reușește să-mi explice și mie.
E timid, nu-i place să deranjeze și știu că ar sta mult mai liniștit afară să fumeze decât acolo cu toți doctorii ăia, dar... cum v-am zis, e un sfânt.
Deci s-au uitat bine, pare totul ok și joi mă duc să-mi facă și o RM (rezonanță magnetică).
Toate în vederea operației ...despre care am întrebat-o puțin mai detaliat și pe doctorița asta. Evident că n-a putut să-mi spună nimic important, evident că nimeni nu știe nimic, dar m-a asigurat că chirurgul pe care l-am ales, deși e maschilist, romanist (tifos al Romei) și puțin dus cu sorcova, deși ea se ceartă cu el în fiecare săptămână...deși , deși și deși....din punct de vedere chirurgic pot să stau liniștită, chair dacă stă acolo 10 ore face exact ce trebuie și cum trebuie.
Na... ce să-i mai zic?... că eu am o oarecare experiență?... că în oncologie cel mai simplu pas e intervenția chirurgicală și că la mine tocmai asta a mers cum se poate mai prost?
Să-i spun că se estimează că eu am cancer de cca 6 ani și că am aflat doar în ultimul moment pentru că nimănui nu-i trecea prin cap că eu aș putea să am cancer?
N-am zis nimic, i-am mulțumit și m-am bucurat de ce puteam să mă bucur..și anume de faptul că măcar n-am metastaze, mi-era așa de frică să nu am la ficat ceva...așa de frică...(s-a văzut probabil din posturile anterioare)
În mașină puțin curaj mi-a mai dat și Steve.
Eram bucuroasă dar așa mai reținută... și-i spuneam că eu de-acum la fiecare trei luni o să am așa un stress inainte de controale la gandul că am metastaze? Dacă mă doare ficatul, dacă tușesc, dacă mă doare capul, dacă orice ...eu o să mă gândesc la metastaze?!
Și Steve mi-a zis că în teorie totul e posibil, că din caxxo asta de boală nu se-nțelege nimic, dar că statistic vorbind posibilitatea de a avea metastaze după ce treci de operație, radio și chemio e mai mică.
Este, nu dispare, dar e mai mică. Posibilitatea.
Eh...tot e ceva, nu?
Steve e anxios deci în loc să ajungem la 16 cum ar fi trebuit, am ajuns la 15.
Am semnat (trebuie să-ți dai acordul) mi-au băgat acul în venă (pentru lichidul de contrast) și-am așteptat.
Mi-a venit rândul doar pe la vreo 17 dar în timp ce așteptam acolo a venit o doctoriță și mi-a zis "Ah, deci tu ești Angela, eu te cunosc' și-mi explică , la spitalul ăsta secțiile de chirurgie, onco și radiologie formează o echipă. Principalii membri se reunesc o dată pe săptămână și discută cazurile mai importante.
Of...așa aș fi vrut să fiu și eu un caz oarecare...
În tot ceea ce ține de spital, analize și doctori , după cum știți eu sunt puțin avantajată.... și de data asta Steve a intrat în camera medicilor în timp ce-mi făceau TAC-ul și n-a trebuit să aștepr (uneori și 5 zile) ca să aflu rezultatul.
El e acolo, pune întrebări, înțelege și reușește să-mi explice și mie.
E timid, nu-i place să deranjeze și știu că ar sta mult mai liniștit afară să fumeze decât acolo cu toți doctorii ăia, dar... cum v-am zis, e un sfânt.
Deci s-au uitat bine, pare totul ok și joi mă duc să-mi facă și o RM (rezonanță magnetică).
Toate în vederea operației ...despre care am întrebat-o puțin mai detaliat și pe doctorița asta. Evident că n-a putut să-mi spună nimic important, evident că nimeni nu știe nimic, dar m-a asigurat că chirurgul pe care l-am ales, deși e maschilist, romanist (tifos al Romei) și puțin dus cu sorcova, deși ea se ceartă cu el în fiecare săptămână...deși , deși și deși....din punct de vedere chirurgic pot să stau liniștită, chair dacă stă acolo 10 ore face exact ce trebuie și cum trebuie.
Na... ce să-i mai zic?... că eu am o oarecare experiență?... că în oncologie cel mai simplu pas e intervenția chirurgicală și că la mine tocmai asta a mers cum se poate mai prost?
Să-i spun că se estimează că eu am cancer de cca 6 ani și că am aflat doar în ultimul moment pentru că nimănui nu-i trecea prin cap că eu aș putea să am cancer?
N-am zis nimic, i-am mulțumit și m-am bucurat de ce puteam să mă bucur..și anume de faptul că măcar n-am metastaze, mi-era așa de frică să nu am la ficat ceva...așa de frică...(s-a văzut probabil din posturile anterioare)
În mașină puțin curaj mi-a mai dat și Steve.
Eram bucuroasă dar așa mai reținută... și-i spuneam că eu de-acum la fiecare trei luni o să am așa un stress inainte de controale la gandul că am metastaze? Dacă mă doare ficatul, dacă tușesc, dacă mă doare capul, dacă orice ...eu o să mă gândesc la metastaze?!
Și Steve mi-a zis că în teorie totul e posibil, că din caxxo asta de boală nu se-nțelege nimic, dar că statistic vorbind posibilitatea de a avea metastaze după ce treci de operație, radio și chemio e mai mică.
Este, nu dispare, dar e mai mică. Posibilitatea.
Eh...tot e ceva, nu?
giovedì 27 gennaio 2011
Mâine TAC (tomografie axială computerizată)
Eh...după cum știți foarte bine și voi, fericirea e momentul ăla mic și intens dintre alte două momente puțin mai mari și mai pline de rutină.
În cazul meu momentul a fost undeva între conversația pe care am avut-o la telefon cu Anubis ieri înainte de a scrie aici și cealaltă conversație soldată cu un plâns cu sughițuri, aproape cinematografic, de acum câteva ore.
Ce s-a-ntâmplat?
De unde să știu!? Eu știu doar că din când în când mă apucă...și mă descarc cu cine pot.
Și cum sunt departe, și cum noi românii suntem foarte adesea obișnuiți să ne trăim necazurile singuri fără să cerem ajutorul nimănuir, și cum cu părinții vorbim doar strictul necesar iar cu colegii încercăm să 'dăm bine' să pară că e totul atât de ok că putem fi chiar invidiați, si cum și cum și cum..... l-am ținut pe Anubis ieri la telefon mai bine de jumate de oră.
Ce i-am povestit? Păi de mama, că din cauza ei mă simt eu așa de singură pe lume și din cauza ei am pierdut jumătate din anii mei fără să mă aleg cu nimic.
Așa e, nu exagerez. M-a-ntrebat Steve azi ce aș alege din toată copilăria mea, care-s amintirile cele mai frumoase.
Și știți ce-am descoperit? Că și dacă întind perioada copilăriei până spre liceu încolo eu nu găsesc o perioadă clară, limpede și netedă de bucurie; de momente mici și dese de fericire, de siguranța că toți cei din jurul meu mă iubesc și se gândesc la mine. Care toți? Eu n-aveam pe nimeni! Nici frați, nici veri, nici mătuși...nimeni, nimic.
Asta e...așa e...am tot încercat să ascund totul și să mă iubesc singură, să mă încurajez, să-mi fac prieteni, și multe altele...dar nu-i același lucru. Nu e deloc !
Copilăria în viața noastră are o importanță imensă pentru că de-acolo ne vine siguranța și curajul de afi adulți.
Dacă am fost iubiți dacă am fost lăudați, mângâiați și ascultați avem toate posibilitățile de a fi adulți echilibrați și puternici. Și aici e tot secretul !
Iar eu toate lucrurile astea a trebuit să le fac singură. Și nu e același lucru.
Iar după toate astea, când aproape aproape reușisem, când îmi găsisem echilibrul, liniștea, motivele pentru care să mă bucur, care-i continuarea? Un frumos cancer. Și cu complicații pe de-asupra.
ȘI uite-așa m-am descărcat ieri cu Anubis și azi cu Steve.
Steve care între noi fie vorbă cred că vine din vreo ramură de sfinți...câte îmi suportă mie omul ăsta..nu-i adevărat!
Îmi ascultă toate răbufnirile, toate perplexitățile, toate temerile cu privire la sănătate, la viață și la destine.
Și azi, după ce am tras și-un plâns bun, iar am tras concluzia că față de unde am plecat și cu ce ajutor din famile am avut (adică zero) unde sunt acum e aproape incredibil.
O fi tomografia asta de mâne cea care mă frământă, o fi operația ce urmează, o fi faptul că acasă la Grigli e o dramă, o fi viitorul...motivele oricum nu-mi lipsesc!
Și de-aia am scris și aici, ca să nu uit, și ca să știu că oricum nu folosește la nimic să-mi pun întrebări din alea fără răspuns. E daor pierdere de timp și de nervi sau antrenament pentru filozofi, un om normal trebuie să-și trăiască viața și să se bucure de ce poate nu să stea s-o tot analizeze și s-o tot descoasă ca să vadă cum e făcută. E făcută prost, doar știm toți... că dacă ar fi făcută bine n-am avea nevoie să fim optimiști și puternici și curajoși și etc...Am fi așa cum suntem !
M-am hotărât greu să scriu pentru că na...când ai cancer trebuie să spui tuturor, ca atunci când te măriți sau când ești insărcinată... dar în cazul meu o fac întradevăr pentru puține persoane, cel mai mult îmi folosește mie., că mă descar ...e un fel de blogoterapie.
În rest, cei cărora întradevăr le pasă sunt puțini, și cei mai mulți n-au timp nici să respire între serviciu, casă, copii, oboseală și puținele momente de odihnă sau de distracție cu prietenii din când în când.
Dar e posibil ca experiența mea să folosească cuiva, cuiva care să-nțeleagă din timp că a cultiva relațiile de rudenie sau de prietenie trebuie să fie o prioritate.
Că de teama de a nu deranja sau de a nu fi refuzați sau de a nu ne crea obligații pierdem legături importante.
Ok, mâine mă duc la tomograf... și pe urmă mai văd dacă o dau pe plâns sau pe râs.
În cazul meu momentul a fost undeva între conversația pe care am avut-o la telefon cu Anubis ieri înainte de a scrie aici și cealaltă conversație soldată cu un plâns cu sughițuri, aproape cinematografic, de acum câteva ore.
Ce s-a-ntâmplat?
De unde să știu!? Eu știu doar că din când în când mă apucă...și mă descarc cu cine pot.
Și cum sunt departe, și cum noi românii suntem foarte adesea obișnuiți să ne trăim necazurile singuri fără să cerem ajutorul nimănuir, și cum cu părinții vorbim doar strictul necesar iar cu colegii încercăm să 'dăm bine' să pară că e totul atât de ok că putem fi chiar invidiați, si cum și cum și cum..... l-am ținut pe Anubis ieri la telefon mai bine de jumate de oră.
Ce i-am povestit? Păi de mama, că din cauza ei mă simt eu așa de singură pe lume și din cauza ei am pierdut jumătate din anii mei fără să mă aleg cu nimic.
Așa e, nu exagerez. M-a-ntrebat Steve azi ce aș alege din toată copilăria mea, care-s amintirile cele mai frumoase.
Și știți ce-am descoperit? Că și dacă întind perioada copilăriei până spre liceu încolo eu nu găsesc o perioadă clară, limpede și netedă de bucurie; de momente mici și dese de fericire, de siguranța că toți cei din jurul meu mă iubesc și se gândesc la mine. Care toți? Eu n-aveam pe nimeni! Nici frați, nici veri, nici mătuși...nimeni, nimic.
Asta e...așa e...am tot încercat să ascund totul și să mă iubesc singură, să mă încurajez, să-mi fac prieteni, și multe altele...dar nu-i același lucru. Nu e deloc !
Copilăria în viața noastră are o importanță imensă pentru că de-acolo ne vine siguranța și curajul de afi adulți.
Dacă am fost iubiți dacă am fost lăudați, mângâiați și ascultați avem toate posibilitățile de a fi adulți echilibrați și puternici. Și aici e tot secretul !
Iar eu toate lucrurile astea a trebuit să le fac singură. Și nu e același lucru.
Iar după toate astea, când aproape aproape reușisem, când îmi găsisem echilibrul, liniștea, motivele pentru care să mă bucur, care-i continuarea? Un frumos cancer. Și cu complicații pe de-asupra.
ȘI uite-așa m-am descărcat ieri cu Anubis și azi cu Steve.
Steve care între noi fie vorbă cred că vine din vreo ramură de sfinți...câte îmi suportă mie omul ăsta..nu-i adevărat!
Îmi ascultă toate răbufnirile, toate perplexitățile, toate temerile cu privire la sănătate, la viață și la destine.
Și azi, după ce am tras și-un plâns bun, iar am tras concluzia că față de unde am plecat și cu ce ajutor din famile am avut (adică zero) unde sunt acum e aproape incredibil.
O fi tomografia asta de mâne cea care mă frământă, o fi operația ce urmează, o fi faptul că acasă la Grigli e o dramă, o fi viitorul...motivele oricum nu-mi lipsesc!
Și de-aia am scris și aici, ca să nu uit, și ca să știu că oricum nu folosește la nimic să-mi pun întrebări din alea fără răspuns. E daor pierdere de timp și de nervi sau antrenament pentru filozofi, un om normal trebuie să-și trăiască viața și să se bucure de ce poate nu să stea s-o tot analizeze și s-o tot descoasă ca să vadă cum e făcută. E făcută prost, doar știm toți... că dacă ar fi făcută bine n-am avea nevoie să fim optimiști și puternici și curajoși și etc...Am fi așa cum suntem !
M-am hotărât greu să scriu pentru că na...când ai cancer trebuie să spui tuturor, ca atunci când te măriți sau când ești insărcinată... dar în cazul meu o fac întradevăr pentru puține persoane, cel mai mult îmi folosește mie., că mă descar ...e un fel de blogoterapie.
În rest, cei cărora întradevăr le pasă sunt puțini, și cei mai mulți n-au timp nici să respire între serviciu, casă, copii, oboseală și puținele momente de odihnă sau de distracție cu prietenii din când în când.
Dar e posibil ca experiența mea să folosească cuiva, cuiva care să-nțeleagă din timp că a cultiva relațiile de rudenie sau de prietenie trebuie să fie o prioritate.
Că de teama de a nu deranja sau de a nu fi refuzați sau de a nu ne crea obligații pierdem legături importante.
Ok, mâine mă duc la tomograf... și pe urmă mai văd dacă o dau pe plâns sau pe râs.
mercoledì 26 gennaio 2011
Be happy!... again
Făina de castane am folosit-o ieri dar n-am mai apucat să public postul din cauza stickului cu care mă conectez... am tot mutat laptopul de colo colo până când am reușit să-l stric.
stickul ăla de conectare mai funcționează doar când reușesc să-l pun într-o anumită poziție.
Ca să mi-l repare trebuie să merg cu el hăt nu știu unde...(și nu știu cât m-ar costa)
Ca să-mi cumpăr altul trebuie să scot vreo 70 de eurini și nu știu dacă merită.
Peentru conexiunea asta plătesc 20 de euri pentru 100 de ore.
Deci...mă-nțelegeți?
Și iar încep! că eu am cancer și că mă operează imediat...și na, dacă mor...
Concluzia: am cerut linie de telefon fix...că dacă nu mor! și aștept linia...și operația.
Ați auzit și voi că M. Douglas s-a vindecat de cancer?
Și ați crezut? Eu n-am crezut și m-am și revoltat puțin....dar mi-a trecut repede că n-aveam cu cine să mă cert.
Ce să fac, să mă iau de televizor sau să bag revista pe foc?
Ca bolnav de cancer e bine de știut un lucru: cancerul nu se vindecă! nici măcar dacă ești Douglas și nici Papa Raz.
Alarmismele și informațiile eronate din media nu se mai termină.
Nu e destul să fii VIP sau să ai bani ca să te vindeci de cancer.
Și nu poți să glumești scriind articole din astea, că lumea nu știe și crede, și suferă...și nu e drept.
Cancerul poate fi tratat, stopat sau incetinit dar vindecat e altceva. Și până astăzi niciun fel de medicament fie el oficial sau alternativ, american sau taoist sau cubanez sau tribal nu poate da garanția vindecării.
Ca de-aia se fac controale tot la trei luni indiferent in ce fază incipientă sau super-incipientă ți-a fost diagnosticat.
Deci nu s-a vindecat omul ăsta, s-a tratat, atât. Și probabil după toate ședințele de chemio-radio și ce-o mai fi făcut, la prima tomografie s-a vazut tumoarea regresată sau dispărută și nicio metastază în restul organismului.
Asta însă nu-nseamnă vindecare. Cel mult înseamnă tratament.
Oh...m-am mai răcorit acum.
Și dacă tot vorbesc despre cancer întruna să mai spun ceva important.
Bolnavii de cancer sunt persoane normale oameni buni, până aproape de final când boala se-nrăutățește și nu mai e nimic de făcut, până atunc,i persoanele pe care le cunoșteți sunt exact aceleași pe care le știți dintotdeauna.
Și vor ca toți ceilalți să se comporte exact în același fel, fără să le compătimească și fără să li se ceară detalii stânjenitoare sau neplăcute la fiecare 5minute.
Partea cea mai grea e chiar aia în care cunoștințele, prietenii sau rudele îți vorbesc privindu-te cu milă sau și mai rău când îți spun :'vai săraca de tine ce ghinion ai avut' 'vai dar tu ai aflat târziu așa-i?' 'și acuma ce-o să ți se-ntâmple?' Și chestii din astea comune, întrebări de doi lei sau încurajări doar așa de dragul de a zice ceva.
Da, așa e, de cancer se moare. Și-atunci?
Și da, se face chemio și te iradiază și te operează și slăbești ca un ogar sau te-ngrași ca un hipopotam și ai dureri și îți cade părul și nu e deloc o perioadă plăcută. Ei, și-atunci?
Nimeni nu rămâne tânăr și frumos și sănătos până la 150 de ani. Nici măcar Dorian Gray!
NImeni nu are siguranța că va trăi atât cât zic statisticile că e media de vârstă.
Nu trebuie să ai cancer ca să slăbești, să stai la pat sau să ai alte mii de neplăceri și de dureri și de nervi și de toate alea.
Și de fapt singura diferență dintre cancer și cellelalte boli e că în cazul cancerului te gândești imediat la moarte. În cazul unui accident de exemplu, nu mai aitimp să te gândești la nimic.
Iar moartea, după părerea mea nu e cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla.
Ideea că poți știi dinainte cînd și cum ai să te duci, poate fi chiar liniștitoare..... ai timp să te pregătești, să te împaci cu gândul, să ceri iertare sau să faci alte multe lucruri pe care ți-ai dorit să le faci în viața asta.
Și nimeni nu ne spune că dincolo, în starea cealaltă în care eu cred că trecem, nu e mai bine.
Asta e ceea ce cred eu acum: dacă mor, mor. am făcut multe lucruri pe care nici n-aș fi visat să le fac vreodată.
Am avut mulți prieteni cu care am râs și ne-am povestit bucuriile și necazurile și pe majoritatea îi am și acum după zeci de ani!
Am avut atât de mult noroc că uneori mă gândesc dacă mai sunt mulți ca mine în viața asta, așa de norocoși.
Am un copil pe care orice părinte pe lumea asta ar trebui să fie bolnav la cap ca să nu și-l dorească.
Am cunoscut oameni extraordinari și care mi-au schimbat enorma viața, norocul și felul de-a fi.
Am avut noroc exact atunci când am avut nevoie de el.
Pentru toate lucrurile astea eu nu știu cui să-i fiu recunoscătoare și nu știu cui să-i mulțumesc.
Dar sunt și mulțumesc.
Și sunt chiar foarte fericită. Deseori.
Uite de-aia nu-mi place să fiu compătimită. Pentru că ce va fi nu știe nimeni, dar ce știu eu până acum e că am fost extrem de norocoasă și am avut o viață foarte interesantă.
Am crescut un copil care dacă-l întrebi ce credee despre fericire răspunde așa: 'păi eu nu știu dacă sunt un exemplu potrivit pentru că eu sunt mai tot timpul fericit!' Acuma spuneți și voi, ce v-ați dori mai mult?
Pentru mine e bine așa, ok, mulțumesc, sunt fericită.
Să fiți și voi! Fericiți :-)
stickul ăla de conectare mai funcționează doar când reușesc să-l pun într-o anumită poziție.
Ca să mi-l repare trebuie să merg cu el hăt nu știu unde...(și nu știu cât m-ar costa)
Ca să-mi cumpăr altul trebuie să scot vreo 70 de eurini și nu știu dacă merită.
Peentru conexiunea asta plătesc 20 de euri pentru 100 de ore.
Deci...mă-nțelegeți?
Și iar încep! că eu am cancer și că mă operează imediat...și na, dacă mor...
Concluzia: am cerut linie de telefon fix...că dacă nu mor! și aștept linia...și operația.
Ați auzit și voi că M. Douglas s-a vindecat de cancer?
Și ați crezut? Eu n-am crezut și m-am și revoltat puțin....dar mi-a trecut repede că n-aveam cu cine să mă cert.
Ce să fac, să mă iau de televizor sau să bag revista pe foc?
Ca bolnav de cancer e bine de știut un lucru: cancerul nu se vindecă! nici măcar dacă ești Douglas și nici Papa Raz.
Alarmismele și informațiile eronate din media nu se mai termină.
Nu e destul să fii VIP sau să ai bani ca să te vindeci de cancer.
Și nu poți să glumești scriind articole din astea, că lumea nu știe și crede, și suferă...și nu e drept.
Cancerul poate fi tratat, stopat sau incetinit dar vindecat e altceva. Și până astăzi niciun fel de medicament fie el oficial sau alternativ, american sau taoist sau cubanez sau tribal nu poate da garanția vindecării.
Ca de-aia se fac controale tot la trei luni indiferent in ce fază incipientă sau super-incipientă ți-a fost diagnosticat.
Deci nu s-a vindecat omul ăsta, s-a tratat, atât. Și probabil după toate ședințele de chemio-radio și ce-o mai fi făcut, la prima tomografie s-a vazut tumoarea regresată sau dispărută și nicio metastază în restul organismului.
Asta însă nu-nseamnă vindecare. Cel mult înseamnă tratament.
Oh...m-am mai răcorit acum.
Și dacă tot vorbesc despre cancer întruna să mai spun ceva important.
Bolnavii de cancer sunt persoane normale oameni buni, până aproape de final când boala se-nrăutățește și nu mai e nimic de făcut, până atunc,i persoanele pe care le cunoșteți sunt exact aceleași pe care le știți dintotdeauna.
Și vor ca toți ceilalți să se comporte exact în același fel, fără să le compătimească și fără să li se ceară detalii stânjenitoare sau neplăcute la fiecare 5minute.
Partea cea mai grea e chiar aia în care cunoștințele, prietenii sau rudele îți vorbesc privindu-te cu milă sau și mai rău când îți spun :'vai săraca de tine ce ghinion ai avut' 'vai dar tu ai aflat târziu așa-i?' 'și acuma ce-o să ți se-ntâmple?' Și chestii din astea comune, întrebări de doi lei sau încurajări doar așa de dragul de a zice ceva.
Da, așa e, de cancer se moare. Și-atunci?
Și da, se face chemio și te iradiază și te operează și slăbești ca un ogar sau te-ngrași ca un hipopotam și ai dureri și îți cade părul și nu e deloc o perioadă plăcută. Ei, și-atunci?
Nimeni nu rămâne tânăr și frumos și sănătos până la 150 de ani. Nici măcar Dorian Gray!
NImeni nu are siguranța că va trăi atât cât zic statisticile că e media de vârstă.
Nu trebuie să ai cancer ca să slăbești, să stai la pat sau să ai alte mii de neplăceri și de dureri și de nervi și de toate alea.
Și de fapt singura diferență dintre cancer și cellelalte boli e că în cazul cancerului te gândești imediat la moarte. În cazul unui accident de exemplu, nu mai aitimp să te gândești la nimic.
Iar moartea, după părerea mea nu e cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla.
Ideea că poți știi dinainte cînd și cum ai să te duci, poate fi chiar liniștitoare..... ai timp să te pregătești, să te împaci cu gândul, să ceri iertare sau să faci alte multe lucruri pe care ți-ai dorit să le faci în viața asta.
Și nimeni nu ne spune că dincolo, în starea cealaltă în care eu cred că trecem, nu e mai bine.
Asta e ceea ce cred eu acum: dacă mor, mor. am făcut multe lucruri pe care nici n-aș fi visat să le fac vreodată.
Am avut mulți prieteni cu care am râs și ne-am povestit bucuriile și necazurile și pe majoritatea îi am și acum după zeci de ani!
Am avut atât de mult noroc că uneori mă gândesc dacă mai sunt mulți ca mine în viața asta, așa de norocoși.
Am un copil pe care orice părinte pe lumea asta ar trebui să fie bolnav la cap ca să nu și-l dorească.
Am cunoscut oameni extraordinari și care mi-au schimbat enorma viața, norocul și felul de-a fi.
Am avut noroc exact atunci când am avut nevoie de el.
Pentru toate lucrurile astea eu nu știu cui să-i fiu recunoscătoare și nu știu cui să-i mulțumesc.
Dar sunt și mulțumesc.
Și sunt chiar foarte fericită. Deseori.
Uite de-aia nu-mi place să fiu compătimită. Pentru că ce va fi nu știe nimeni, dar ce știu eu până acum e că am fost extrem de norocoasă și am avut o viață foarte interesantă.
Am crescut un copil care dacă-l întrebi ce credee despre fericire răspunde așa: 'păi eu nu știu dacă sunt un exemplu potrivit pentru că eu sunt mai tot timpul fericit!' Acuma spuneți și voi, ce v-ați dori mai mult?
Pentru mine e bine așa, ok, mulțumesc, sunt fericită.
Să fiți și voi! Fericiți :-)
Făina de castane
0 grade la roma. E frig, nu pare, chiar e!
La prânz am fiert o conopidă și ca să schimb mirosul care s-a răspândit în toată casa, după amiază am făcut castagnaccio.
M-am pregătit ca pentru o prăjitură, am scos făina, ouă, lapte…și pe urmă am citit rețeta.
Oh…il castagnaccio se face daor cu ingredientele pe care le-a cumpărat Steve: făină de castane, pinoli și stafide. Punct.
Se amestecă toate cu apă și se bagă la cuptor.
Ehm… el a fost super-încântat…pe mine nu prea m-a cucerit.
Ar fi trebuit să mă aștept la mai puțin.
Dacă vreți, faceți-o pe rețeta asta dar gândiți-vă la mămăligă.
Cartea lui Kerouac incă o mai citesc dar nu mai am multă răbdare, la pag. 70 încă nu s-a întâmplat nimic, nimeni nu e bolnav, mort, îndrăgostit fără speranțe, depresiv, sinucigaș…nimeni nimic.
Tot vorbește el acolo de familia aia americană cu 8 copii…și mă-nervează că tot la două fraze e unu’ care zice ”bătrâne’..americanii ăștia vorbesc așa prin multe cărți, bătrânul meu si dacă vorbesc doi copii.
(Am schimbat numele scriitorului si-am mai corectat niste greseli prin posturile mai vechi pentru ca eu chiar scriu aici de parca ar fi jurnalul meu, văd greșeala dar zic lasă că le corectez pe toate la sfârșit.
Iar la sfârșit uit, evident)
lunedì 24 gennaio 2011
Când să fii fericit ...
Si până la urmă ieri am scris un post așa-și-așa, pentru că de fapt mă gândeam la Grigli și la cumnatul ei.
Îm familia asta a bolnavilor în general (și in special a celor de cancer) eu sunt intrată de curând și destul de forțat. Parcă ar fi deschis o ușă din dos și m-ar fi împins cu forța într-o încăpere mare și cu mulți oameni care se cunoșteau și se comportau normal ...și unde numai eu nu știam cine sunt și ce caut acolo.
MI-a lipsit perioada aceea de acomodare în care încet încet realizezi că ceva s-a shimbat și că discuțiile despre cum să slăbești 3 kg sau cum să te tunzi înainte de a merge la mare devin tot mai rare și mai ironice.
Mi-a lipsit realismul ... și nici acum după aproape un an, nu sunt convinsă că mă văd exact așa cum sunt.
Când mi-au spus că am cancer pentru mine cancer = moarte. Habar n-aveam ce-nseamnă cu adevărat, nicio rudă nicio prietenă nicio cunoștință de-a mea nu avusese cancer.
Citisem că nu se mai moare chiar așa de ușor dar nu citisem că s-ar fi descoperit medicamentul !
Am stat așa luni de zile prin spital și pe-acasă între agonie și euforie și nici una dintre stările alea nu era cea reală.
Când ai cancer nu contează dacă ești optimist sau pesimist și în general stările astea două nu au prea mare importanță in situațiile cu adevărat importante.
Ceea ce contează e să fii realist! Perfect conectat la ce ți se-ntâmplă. Informat și pregătit pentru următorul pas, pentru că un singur lucru e sigur: drumul va fi lung.
E important să știi ce cancer ai, ce metode și de ce se folosesc în cazul tău, ce efecte și cât vor dura efectele ce le vei avea în cazul terapiilor. Mă refer la chemio și radio în principal.
În rest, dacă s-a stabilit că nu e un cancer invaziv, difuz (cu metastaze sau cu linfonoduri compromise) sau galopant e bine să nu disperi dar nici să nu minimalizezi problema.
Eu n-am făcut așa, pentru că n-am știut...și pentru că aveam părerea mea despre viată, despre demnitate și despre moarte.
Eram mai pregătită să mor decât să lupt pentru a muri puțin mai târziu și în cine știe ce condiții.
Dar evident, răul nu era chiar atât de negru precum îl vedeam eu...dar când suferi suferi!... iar pentru mine aia nu era viață.
Până atunci trăisem întrun fel și în mintea mea nu numai că nu mă vedeam bolnavă dar mi-era chiar rușine să fiu bolnavă.
MI-era rușine să povestesc de faptul că am cancer, că sunt în spital și că sunt în pat, mi-era rușine pentru Nan că trebuie să aibă o mamă bolnavă și încă ce boală și ce complicații!
Mi-era rușine și mi-era rușine.
M-am schimbat ...dar nu chiar total.
M-am schimbat pentru că am înțeles că chiar și așa, în condițiile alea, oamenilor (câtorva, nu la toți) nu le păsa de faptul că n-o să mai merg eu la piscina în costum de baie supersexy....na, mare șmecherie, o să-ți iei unul întreg ca să nu ți se mai vadă operațiile și ai rezolvat drama!...(zise Steve)
Și de fapt, acum că mi-a venit în minte, și ca să n-o mai lungesc, concluzia e că eu aveam 43 de ani dar încă nu-i simțeam. Încă nu mă gândisem că n-o să fiu mereu tânără și capabilă să fac orice. Și încă nu mă gândisem că na, de fapt, nu eram deloc Madonna, eram o persoană obișnuită și oamenilor chiar nu le păsa chiar așa de mult ce fac și ce nu fac eu.
Da, chiar așa. Am înțeles lucruri importante,( le știam și-nainte dar mi s-au confirmat în momente deosebit de importante) rudele și puținii mei prieteni se simt bine cu mine pentru alte motive, mult mai importante decât o operație. Am dat doar un exemplu.
Iar Nan, mmm....cred că continuam să-l văd mult mai mic decât era.
Îi pasă sigur, cum mă simt și ce fac, dar n-are nici un motiv să ascundă faptul că eu sunt bolnavă, să se rușineze sau să se simtă stânjenit sau chestii d-astea.
În plus, meseria pe care și-a ales-o are de-a face chiar cu boli, tratamente și vindecări de tot felul.
Dacă nu el cine să mă-nțeleagă?
Sunt o mulțime de lucruri pe care le putem face sau despre care putem vorbi când suntem împreună....nu-i nevoie să mergem chiar la piscină! (că de fapt nici nu prea mergeam, nush ce mi-a venit cu piscina asta..câți băieți de 21 merg la piscina cu mamele lor? exemplu mai elocvent nici că puteam găsi!)
Apropo de Nan și de vârstă (în postul ăsta le amestec puțin pe toate) azi la telefon mi-a zis o chestie interesantă:
- ...știi, și cum stăteam eu acolo la Mo pe canapea, și discutam eu așa ca un om matur cu ea despre examene și despre serviciu, despre alimentație și despre București, auzeam de dincolo, din camera lui An, niște strigăte și niște râsete și niște icneli atât de cunoscute pentru mine că-mi venea să râd...să râd de mine, de rolul în care mă aflam atunci, acolo pe canapeaua aia.
Între canapeaua mea și camera fetelor erau doar trei pași frate,dar distanța, distanța reală, aia percepută acolo la locul faptelor era muuult mai mare! Eu până nu demult eram acolo, adică dincolo în camera copiilor să râdem, să țipăm și să ne dăm cu capetele de pereți și să râdem ca proștii... și dincoace pe canapea, stătea altcineva care se mira de sunetele și bufniturile ce se-aud de la copii, și care poate mai și striga să vadă dacă mai suntem încă întregi, înțelegi?
-...eh, da ..dar stai să pun eu întrebări din alea psiho: tu cum te simțeai acolo pe canapea? la locul tău sau...?
- păi asta e frate, că eram ok, era bine și-așa dar nu m-aș fi simțit deloc ne-la-locul meu nici dincolo, printre copii.... ce mai...eu zic că s-a-ntâmplat totul așa cam prea repede...și că locul meu practic ar fi undeva pe la mijlocul distanței, undeva prin baie...
Da, și ne-am râs na,.... că eu știam bine ce zice....și pentru că de fapt și eu asta vroiam să zic de la-nceputul postului ăsta.
În viața asta sunt tot felul de etape, de scări și de obstacole.
La fiecare schimbare de poziție trăim o mare frică, o neliniște sau un important dezechilibru în cazurile dramatice (ca al meu de ex.) sau măcar ai dubii, semne de întrebare și ușoare nostalgii (ca în cazul lui Nan), dar pe măsură ce intrăm în noua situație lucrurile încet încet se modifică și descoperim că:
1. nu suntem singuri
2. nu e chiar așa de rău precum părea dinafară
3. ești doar tu cel care se simte ciudat, pentru majoritatea e totul ok
4. viața are exact valoarea pe care i-o dai tu
5. cei care-ți rămân aproape e bine să-i păstrezi și să-i respecți pentru că le pasă întradevăr
6. tu stabilești dacă cei care vorbesc cu tine trebuie să te compătimească, să le fie milă, să te respecte, să râdă sau să continue să se poarte cu tine exact ca și până atunci.
Dacă viața nu se oprește ci doar se modifică observi cum devine tot mai autoritară.
Te obligă să te adaptezi și te împinge zilnic întro anumită direcție, te vezi făcând zilnic pași, mulți pași și dacă te uiți în urmă nici nu știi când s-a-ntâmplat totul.
De câteva săptămâni Steve își caută casă și de căteva zile tot umblăm să vedem zone înăuntrul și înafara Romei, case cu mare sau cu teren de grădină, cu curte sau cu terasă, cu pomi sau cu palmieri.
De câteva săptămâni am încetat să mai stau în stand-by și mă văd cumpărând farfurii și lingurițe noi, uitându-mă la reviste cu bucătării și băi moderne, cheltuind bani pe lucrurri care... eh, da,...care acum 6 luni de ex, eram sigură că n-are rost să mi le mai cumpăr pentru că "dacă mor..."
Mă văd intrând întro viață nouă, și exact ca Nan parcă totul s-a petrecut peste noapte, o viață nou-nouță cu farfurii și case noi.... și la asta chiar nu mă așteptam. Era ultimul lucru pe care mi l-aș fi putut imagina cu privire la viitorul meu.
Chiar și numai pentru că mi-a ajuns... am schimbat atâtea case și am avut atâtea perdele și farfurii și gresie că... asta, ultima propunere, asta cu căutarea casei cu mare și cu soare la Roma e chiar.... și de-a dreptul... din cale-afară de neașteptată.
Și mai adaug, doar așa ca să mai ridic tensiunea ...faptul că marea operație încă nu mi-au făcut-o, dar mi-o vor face... și-mi vor face tot ceea ce înseamnă cură și tratament și ...și...și...tot. Și nu va fi ușor deloc.
Și iar mă gândesc la Grigli.... pentru că la mijloc, în toată tragedia asta, mai e și un copil de 6 anișori.
Șase oameni buni! La șase ani să-ți pierzi tatăl nu e drept!
Pentru că nu e vina lui și pentru că copiii ar trebui să fie mereu protejați.
Ar trebui să-și poată trăi toată copilăria, și să râdă și să țipe și să fie fără griji. Grijile ar trebui să le aibă doar părinții. Așa ar fi corect!
Când ești copil ești fericit. Mereu, zi și noapte.Asta-i definiția exactă a copilăriei!
(Nan nu vroia nici să doarmă, plângea disperat că nu vrea să se termine ziua, singura lui grijă era să se trezească dimineața cât mai devreme posibil pentru ca ziua să țină muult, cât mai mult)
Alternanța între momentele fericite și cele pline de griji, de dureri și de tristețe ar trebui să vină doar când esti deja mare. Foarte mare...chiar bătrân. Sau niciodată.
Niciodată ar fi cel mai bine.
Îm familia asta a bolnavilor în general (și in special a celor de cancer) eu sunt intrată de curând și destul de forțat. Parcă ar fi deschis o ușă din dos și m-ar fi împins cu forța într-o încăpere mare și cu mulți oameni care se cunoșteau și se comportau normal ...și unde numai eu nu știam cine sunt și ce caut acolo.
MI-a lipsit perioada aceea de acomodare în care încet încet realizezi că ceva s-a shimbat și că discuțiile despre cum să slăbești 3 kg sau cum să te tunzi înainte de a merge la mare devin tot mai rare și mai ironice.
Mi-a lipsit realismul ... și nici acum după aproape un an, nu sunt convinsă că mă văd exact așa cum sunt.
Când mi-au spus că am cancer pentru mine cancer = moarte. Habar n-aveam ce-nseamnă cu adevărat, nicio rudă nicio prietenă nicio cunoștință de-a mea nu avusese cancer.
Citisem că nu se mai moare chiar așa de ușor dar nu citisem că s-ar fi descoperit medicamentul !
Am stat așa luni de zile prin spital și pe-acasă între agonie și euforie și nici una dintre stările alea nu era cea reală.
Când ai cancer nu contează dacă ești optimist sau pesimist și în general stările astea două nu au prea mare importanță in situațiile cu adevărat importante.
Ceea ce contează e să fii realist! Perfect conectat la ce ți se-ntâmplă. Informat și pregătit pentru următorul pas, pentru că un singur lucru e sigur: drumul va fi lung.
E important să știi ce cancer ai, ce metode și de ce se folosesc în cazul tău, ce efecte și cât vor dura efectele ce le vei avea în cazul terapiilor. Mă refer la chemio și radio în principal.
În rest, dacă s-a stabilit că nu e un cancer invaziv, difuz (cu metastaze sau cu linfonoduri compromise) sau galopant e bine să nu disperi dar nici să nu minimalizezi problema.
Eu n-am făcut așa, pentru că n-am știut...și pentru că aveam părerea mea despre viată, despre demnitate și despre moarte.
Eram mai pregătită să mor decât să lupt pentru a muri puțin mai târziu și în cine știe ce condiții.
Dar evident, răul nu era chiar atât de negru precum îl vedeam eu...dar când suferi suferi!... iar pentru mine aia nu era viață.
Până atunci trăisem întrun fel și în mintea mea nu numai că nu mă vedeam bolnavă dar mi-era chiar rușine să fiu bolnavă.
MI-era rușine să povestesc de faptul că am cancer, că sunt în spital și că sunt în pat, mi-era rușine pentru Nan că trebuie să aibă o mamă bolnavă și încă ce boală și ce complicații!
Mi-era rușine și mi-era rușine.
M-am schimbat ...dar nu chiar total.
M-am schimbat pentru că am înțeles că chiar și așa, în condițiile alea, oamenilor (câtorva, nu la toți) nu le păsa de faptul că n-o să mai merg eu la piscina în costum de baie supersexy....na, mare șmecherie, o să-ți iei unul întreg ca să nu ți se mai vadă operațiile și ai rezolvat drama!...(zise Steve)
Și de fapt, acum că mi-a venit în minte, și ca să n-o mai lungesc, concluzia e că eu aveam 43 de ani dar încă nu-i simțeam. Încă nu mă gândisem că n-o să fiu mereu tânără și capabilă să fac orice. Și încă nu mă gândisem că na, de fapt, nu eram deloc Madonna, eram o persoană obișnuită și oamenilor chiar nu le păsa chiar așa de mult ce fac și ce nu fac eu.
Da, chiar așa. Am înțeles lucruri importante,( le știam și-nainte dar mi s-au confirmat în momente deosebit de importante) rudele și puținii mei prieteni se simt bine cu mine pentru alte motive, mult mai importante decât o operație. Am dat doar un exemplu.
Iar Nan, mmm....cred că continuam să-l văd mult mai mic decât era.
Îi pasă sigur, cum mă simt și ce fac, dar n-are nici un motiv să ascundă faptul că eu sunt bolnavă, să se rușineze sau să se simtă stânjenit sau chestii d-astea.
În plus, meseria pe care și-a ales-o are de-a face chiar cu boli, tratamente și vindecări de tot felul.
Dacă nu el cine să mă-nțeleagă?
Sunt o mulțime de lucruri pe care le putem face sau despre care putem vorbi când suntem împreună....nu-i nevoie să mergem chiar la piscină! (că de fapt nici nu prea mergeam, nush ce mi-a venit cu piscina asta..câți băieți de 21 merg la piscina cu mamele lor? exemplu mai elocvent nici că puteam găsi!)
Apropo de Nan și de vârstă (în postul ăsta le amestec puțin pe toate) azi la telefon mi-a zis o chestie interesantă:
- ...știi, și cum stăteam eu acolo la Mo pe canapea, și discutam eu așa ca un om matur cu ea despre examene și despre serviciu, despre alimentație și despre București, auzeam de dincolo, din camera lui An, niște strigăte și niște râsete și niște icneli atât de cunoscute pentru mine că-mi venea să râd...să râd de mine, de rolul în care mă aflam atunci, acolo pe canapeaua aia.
Între canapeaua mea și camera fetelor erau doar trei pași frate,dar distanța, distanța reală, aia percepută acolo la locul faptelor era muuult mai mare! Eu până nu demult eram acolo, adică dincolo în camera copiilor să râdem, să țipăm și să ne dăm cu capetele de pereți și să râdem ca proștii... și dincoace pe canapea, stătea altcineva care se mira de sunetele și bufniturile ce se-aud de la copii, și care poate mai și striga să vadă dacă mai suntem încă întregi, înțelegi?
-...eh, da ..dar stai să pun eu întrebări din alea psiho: tu cum te simțeai acolo pe canapea? la locul tău sau...?
- păi asta e frate, că eram ok, era bine și-așa dar nu m-aș fi simțit deloc ne-la-locul meu nici dincolo, printre copii.... ce mai...eu zic că s-a-ntâmplat totul așa cam prea repede...și că locul meu practic ar fi undeva pe la mijlocul distanței, undeva prin baie...
Da, și ne-am râs na,.... că eu știam bine ce zice....și pentru că de fapt și eu asta vroiam să zic de la-nceputul postului ăsta.
În viața asta sunt tot felul de etape, de scări și de obstacole.
La fiecare schimbare de poziție trăim o mare frică, o neliniște sau un important dezechilibru în cazurile dramatice (ca al meu de ex.) sau măcar ai dubii, semne de întrebare și ușoare nostalgii (ca în cazul lui Nan), dar pe măsură ce intrăm în noua situație lucrurile încet încet se modifică și descoperim că:
1. nu suntem singuri
2. nu e chiar așa de rău precum părea dinafară
3. ești doar tu cel care se simte ciudat, pentru majoritatea e totul ok
4. viața are exact valoarea pe care i-o dai tu
5. cei care-ți rămân aproape e bine să-i păstrezi și să-i respecți pentru că le pasă întradevăr
6. tu stabilești dacă cei care vorbesc cu tine trebuie să te compătimească, să le fie milă, să te respecte, să râdă sau să continue să se poarte cu tine exact ca și până atunci.
Dacă viața nu se oprește ci doar se modifică observi cum devine tot mai autoritară.
Te obligă să te adaptezi și te împinge zilnic întro anumită direcție, te vezi făcând zilnic pași, mulți pași și dacă te uiți în urmă nici nu știi când s-a-ntâmplat totul.
De câteva săptămâni Steve își caută casă și de căteva zile tot umblăm să vedem zone înăuntrul și înafara Romei, case cu mare sau cu teren de grădină, cu curte sau cu terasă, cu pomi sau cu palmieri.
De câteva săptămâni am încetat să mai stau în stand-by și mă văd cumpărând farfurii și lingurițe noi, uitându-mă la reviste cu bucătării și băi moderne, cheltuind bani pe lucrurri care... eh, da,...care acum 6 luni de ex, eram sigură că n-are rost să mi le mai cumpăr pentru că "dacă mor..."
Mă văd intrând întro viață nouă, și exact ca Nan parcă totul s-a petrecut peste noapte, o viață nou-nouță cu farfurii și case noi.... și la asta chiar nu mă așteptam. Era ultimul lucru pe care mi l-aș fi putut imagina cu privire la viitorul meu.
Chiar și numai pentru că mi-a ajuns... am schimbat atâtea case și am avut atâtea perdele și farfurii și gresie că... asta, ultima propunere, asta cu căutarea casei cu mare și cu soare la Roma e chiar.... și de-a dreptul... din cale-afară de neașteptată.
Și mai adaug, doar așa ca să mai ridic tensiunea ...faptul că marea operație încă nu mi-au făcut-o, dar mi-o vor face... și-mi vor face tot ceea ce înseamnă cură și tratament și ...și...și...tot. Și nu va fi ușor deloc.
Și iar mă gândesc la Grigli.... pentru că la mijloc, în toată tragedia asta, mai e și un copil de 6 anișori.
Șase oameni buni! La șase ani să-ți pierzi tatăl nu e drept!
Pentru că nu e vina lui și pentru că copiii ar trebui să fie mereu protejați.
Ar trebui să-și poată trăi toată copilăria, și să râdă și să țipe și să fie fără griji. Grijile ar trebui să le aibă doar părinții. Așa ar fi corect!
Când ești copil ești fericit. Mereu, zi și noapte.Asta-i definiția exactă a copilăriei!
(Nan nu vroia nici să doarmă, plângea disperat că nu vrea să se termine ziua, singura lui grijă era să se trezească dimineața cât mai devreme posibil pentru ca ziua să țină muult, cât mai mult)
Alternanța între momentele fericite și cele pline de griji, de dureri și de tristețe ar trebui să vină doar când esti deja mare. Foarte mare...chiar bătrân. Sau niciodată.
Niciodată ar fi cel mai bine.
domenica 23 gennaio 2011
Duminica după-masă
Azi Steve era de serviciu așa că m-am dus să-mi facă o EKG în vederea tomografiei de la sfârșitul lunii.
M-am dus eu cu autobuzul până acolo, și autobuzul era aproape gol că cine să iasă din casă duminica la prânz când afară e așa innorat?! Nu plouă dar e vremea aia în care cel mai bun lucru de făcut e să te muți de la computer la Tv și de la Tv pe vreun fotoliu la citit sau chiar la somn.
Eram sigură că e deschis mall-ul de lângă spital iar la întoarcere m-am dus direct acolo. (la mall)
Pfff... nu e nimic mai dezolant intro duminica dupăamiaza ca un enorm centru comercial inchis.
Toate obloanele alea trase și toate parcările alea goale mi-aduceau aminte de filmul ăla cu will smith în care el e legendă și are doar un câine cu care noaptea se ascunde si ziua omoară niște vampiri parcă...și toată acțiunea se desfășoară intro lume care nu mai e lume, e totul deșert, mort și abandonat.
Na, super...n-are rost să-l vedeți...e prea deprimant.
Dacă tot vreți să vedeți un film deprimant (nu vreți, știu dar dacă..zic și io așa) e mai fain ăla cu julianne moore în care toți orbesc și tot așa arată lumea abandonată, murdară și inutila. Dar filmul e mai fain. Și parcă și mai deprimant !
Așa că uite-mă deja acasă și n-am rezolvat nimic. Adică tot am rezolvat ceva că am mâncat cu Steve la cantina spitalului și n-a mai trebuit să gătesc acasă.
Am mâncat iepure fript. Foarte bun. Eram sigură că e pui dacă nu m-ar fi întrebat Steve cum e iepurele...și la gust e cam la fel. La noi nu se prea gătește dar aici l-am văzut des, cam la orice măcelărie.
Acum aș avea câteva variante pentru după masa asta: să calc, să fac ordine în sertare, să citesc sau să văd un film. Cred că voi opta pentru ultima. Cartea pe care-am început-o ieri, una de Kerouac, pare interesantă adică stați...părea! ca familia cu care începe acțiunea are opt copii, mama și tata. și când am lăsat-o aseară din mână (cartea) că mi se făcuse foarte somn eram la descrierea celui de-al doilea copil. Dacă îi descrie pe toți pe rând, plus părinții, și pe urmă îi ia pe fiecare și-i încrucișează cu respectivii prieteni ca să-și construiască toată acțiunea eu pe domnul Kerouac îl tai de pe listă. Că oricum e prima carte a lui pe care m-am încumetat s-o citesc.
Vă țin la curent.
Aș mai vrea să scriu căteva lucruri importante despre prietena mea Grigli ....dar nu scriu că mă-ntristez.
Dar dacă aș scrie aș scrie despre cât e de nedreaptă viața asta și cât suntem noi de naivi când ne agățăm de o logică anume a faptelor.
Unele fapte sau acțiuni nu au efectiv nicio logică așa cum unele întrebări, (din întâmplare tocmai cele mai importante) nu au niciun răspuns.
NU primim ceea ce merităm și nu dormim cum ne-așternem...astea-s povești... iar cealaltă poveste, aia creștinească cu întorsul obrazului când primești o palmă, sper să fi rămas doar o poveste.
Lumea reală, asta în care trăim acum, seamănă mult cu natura, e la fel de agresivă și de nemiloasă. Funcționează pe baza unei simple selecții naturale fără sensibilitate și fără sentimente.
Eu am încetat să-mi mai bat capul cu dece-uri și care-i sensul și ce e si ce nu e corect.
Am hotărât, mă bag la un film. La o comedie chiar !
M-am dus eu cu autobuzul până acolo, și autobuzul era aproape gol că cine să iasă din casă duminica la prânz când afară e așa innorat?! Nu plouă dar e vremea aia în care cel mai bun lucru de făcut e să te muți de la computer la Tv și de la Tv pe vreun fotoliu la citit sau chiar la somn.
Eram sigură că e deschis mall-ul de lângă spital iar la întoarcere m-am dus direct acolo. (la mall)
Pfff... nu e nimic mai dezolant intro duminica dupăamiaza ca un enorm centru comercial inchis.
Toate obloanele alea trase și toate parcările alea goale mi-aduceau aminte de filmul ăla cu will smith în care el e legendă și are doar un câine cu care noaptea se ascunde si ziua omoară niște vampiri parcă...și toată acțiunea se desfășoară intro lume care nu mai e lume, e totul deșert, mort și abandonat.
Na, super...n-are rost să-l vedeți...e prea deprimant.
Dacă tot vreți să vedeți un film deprimant (nu vreți, știu dar dacă..zic și io așa) e mai fain ăla cu julianne moore în care toți orbesc și tot așa arată lumea abandonată, murdară și inutila. Dar filmul e mai fain. Și parcă și mai deprimant !
Așa că uite-mă deja acasă și n-am rezolvat nimic. Adică tot am rezolvat ceva că am mâncat cu Steve la cantina spitalului și n-a mai trebuit să gătesc acasă.
Am mâncat iepure fript. Foarte bun. Eram sigură că e pui dacă nu m-ar fi întrebat Steve cum e iepurele...și la gust e cam la fel. La noi nu se prea gătește dar aici l-am văzut des, cam la orice măcelărie.
Acum aș avea câteva variante pentru după masa asta: să calc, să fac ordine în sertare, să citesc sau să văd un film. Cred că voi opta pentru ultima. Cartea pe care-am început-o ieri, una de Kerouac, pare interesantă adică stați...părea! ca familia cu care începe acțiunea are opt copii, mama și tata. și când am lăsat-o aseară din mână (cartea) că mi se făcuse foarte somn eram la descrierea celui de-al doilea copil. Dacă îi descrie pe toți pe rând, plus părinții, și pe urmă îi ia pe fiecare și-i încrucișează cu respectivii prieteni ca să-și construiască toată acțiunea eu pe domnul Kerouac îl tai de pe listă. Că oricum e prima carte a lui pe care m-am încumetat s-o citesc.
Vă țin la curent.
Aș mai vrea să scriu căteva lucruri importante despre prietena mea Grigli ....dar nu scriu că mă-ntristez.
Dar dacă aș scrie aș scrie despre cât e de nedreaptă viața asta și cât suntem noi de naivi când ne agățăm de o logică anume a faptelor.
Unele fapte sau acțiuni nu au efectiv nicio logică așa cum unele întrebări, (din întâmplare tocmai cele mai importante) nu au niciun răspuns.
NU primim ceea ce merităm și nu dormim cum ne-așternem...astea-s povești... iar cealaltă poveste, aia creștinească cu întorsul obrazului când primești o palmă, sper să fi rămas doar o poveste.
Lumea reală, asta în care trăim acum, seamănă mult cu natura, e la fel de agresivă și de nemiloasă. Funcționează pe baza unei simple selecții naturale fără sensibilitate și fără sentimente.
Eu am încetat să-mi mai bat capul cu dece-uri și care-i sensul și ce e si ce nu e corect.
Am hotărât, mă bag la un film. La o comedie chiar !
sabato 22 gennaio 2011
In & out
Plouă; mărunt și des deci azi nu ies (vorba versului..)
Ieri în schimb, am fost și mi-am cumpărat multe cărți cu preț redus tocmai pentru vremuri din astea.
Aș fi citit chiar de azi-dimineață dacă nu mi-aș fi pierdut jumătate din zi uitându-mă la pozele cu casa mea cea semi-renovată.
Centralele astea cu toate tevile alea plus narghileaua aia mare dintre țevi(care nu știu ce e) sunt de-a dreptul insuportabile în casă….mă rog, pentru cine are o casă așa mică cum e a mea și unde ești obligat s-o pui frumos pe un perete în bucătărie cu toate țevile alea pe sus și pe jos de numai a bucătărie intimă și primitoare nu mai arată.
După ce m-am uitat la ea din toate părțile am găsit o oarecare soluție care să ascundă convenabil toată minunea dar na…io m-am gândit, acum să vedem cât e de realizabil proiectul. Oricum vroiam să schimb și mobila din bucătărie deci ar trebui să fie destul de simplu.
Culoarea în sufragerie nu e nici pe departe galbenul intens la care mă gândisem eu dar asta chiar nu e important.
Suportul de duș din baie n-arată foarte bine, dar și acolo trebuie schimbată faianța, iar restul e încă incomplet deci dacă trag linie și adun am obținut următoarele:
- bucătăria e mult mai spațioasă după eliminarea cămării.
- instalația electrică e nouă toată și am suficiente prize.
- balconul a fost reparat și arată bine.
- la fel și ferestrele și zugrăveala
- toate mobilele arată vechi deci n-o să-mi pară rău că le arunc
- rezultatul final e ok iar prețul la fel.
Și dacă adaug că totul s-a realizat în lipsa mea, doar așa prin telefon am mai dat câte-un sfa,t mă declar chiar mulțumită. Anubis e răspunzător de tot ce s-a-ntamplat acolo, el și-a pierdut timpul și răbdarea cu oamenii la lucru , cu alegerea materialelor, cu telefoanele și explicațiile, cu tratarea prețurilor și cine a făcut lucrări din astea pe-acasă știe ce greu e. Mulțumesc! Să fii sănătos și să ai o mie de clienți!
Ieri verișoara lui Nan a împlinit 11 ani, e înaltă frumoasă și deșteaptă, are tot ce-și dorește și mulți oameni care-o iubesc. Ce-ar trebui să aibă mai mult un copil de vârsta ei pentru a fi fericit? Nimic, deja e arhisuficient, La mulți ani An! și să ai noroc de ce vrei tu J !
DEși nu mă uit la televizor de mai bine de o lună, mi-a ajuns la urechi că Berlusconi iar e în criză, de fapt nu el, în criză e toată țara el mi se pare că o duce cel mai bine dar din cînd în când prostiile pe care le face sunt atât de grave că se ajunge la tot felul de forme de protest, petiții, manifestări de stradă, alegeri anticipate si din astea.
Eu, care italiancă nu sunt chiar deloc, văd lucrurile cu o oarecare detașare și când aud ce trăznăi a mai făcut nu-mi vine să cred. Îl întrece și pe Băse. Se apropie tristemente de Ceașcă.
La ce mă refer mai exact? Păi la faptul că o persoană ca Berlusconi din cauza bogăției la care a ajuns și care-i permite să aibă o anumită putere mediatică nici n-ar avea dreptul să aibă funcții atât de mari în stat. Și nu le are, e incompatibil cu legile statului. (ce? credeați că numai în Ro. e posibil?)
În plus legile și articolele din constituție, pe care le tot schimbă și modifică de 20 de ani de când e la conducere, au toate același scop: de ai permite să facă ce vrea mușchii lui!
Pentru mine, o excomunist-ceaușistă, asta nu mai sună a democrație, sună fals și periculos, sună a abuz de putere și a totală lipsă de respect pentru cetățenii statului care îl tot votează și care tot speră că ceva, cândva, nu știu cum se va schimba și Italia va reveni la ce era Italia înainte de 2000 măcar, atunci când încă euro nu luase locul lirei.
Cam astea-s ultimele noutăți, gâtul nu mă mai doare dar m-am încins cu un brâu prin casă că de-atâta tușit mi se zdruncinau toate alea… of ..și iar mă gandesc la cumnatul lui Grigli care nu se simte prea bine zilele astea și… of, sper să fie bine.
mercoledì 19 gennaio 2011
No problem
Și uite-așa a trecut și ziua de azi și veștile au fost bune și totul reintră în normal.
Încă de anul trecut Nan trebuia să facă analiza asta dar fidel caracterului său "dacă lumea-ntreagă o să se dărâme lângă mine o să mă dau cu scaunul puțin mai la dreapta" a amânat-o pâna acum...un an de întârziere ce mai contează..
Rezultatul a fost pozitiv: nu sunt probleme și nici motive de îngrijorare pentru următorii ani. (unde-i emoticonul ăla de-și șterge sudoare de pe frunte?!)
Eu am stat cu sufletul la gură până acum așa că mă duc să mă liniștesc cu un ceai. O linguriță de miere și o felie pisată de lămâie o să-i dea o culore frumoasă de cognac și aroma minunată a băuturilor calde, în pat cu o carte bună. (am și motiv pentru că încă mai tușesc ooofff)
Cartea tocmai o termin (Buddenbrook de T. MAnn) dar zilele astea ies să-mi caut altele și vi le povestesc.
La bună vedere.... (sunt tare fericită, se vede ???!!)
Încă de anul trecut Nan trebuia să facă analiza asta dar fidel caracterului său "dacă lumea-ntreagă o să se dărâme lângă mine o să mă dau cu scaunul puțin mai la dreapta" a amânat-o pâna acum...un an de întârziere ce mai contează..
Rezultatul a fost pozitiv: nu sunt probleme și nici motive de îngrijorare pentru următorii ani. (unde-i emoticonul ăla de-și șterge sudoare de pe frunte?!)
Eu am stat cu sufletul la gură până acum așa că mă duc să mă liniștesc cu un ceai. O linguriță de miere și o felie pisată de lămâie o să-i dea o culore frumoasă de cognac și aroma minunată a băuturilor calde, în pat cu o carte bună. (am și motiv pentru că încă mai tușesc ooofff)
Cartea tocmai o termin (Buddenbrook de T. MAnn) dar zilele astea ies să-mi caut altele și vi le povestesc.
La bună vedere.... (sunt tare fericită, se vede ???!!)
martedì 18 gennaio 2011
Virtus Sacher
A plecat cu Blueair, de obicei circulăm cu wizz dar de data asta aveau același preț dar orar mai decent. Chiar și eu îmi cumpărasem bilet să vin, dar ... eram răcită, aș fi putut sta doar 10 zile și ar fi trebuit să mă întorc singură că Nan încă mai e în vacanță.
Deci eu am rămas și i-am făcut frumos cu mâna în aeroport (snif snif)
Acuma ar trebui deja să mă uit de bilete pentru mama dar nu știu de ce încă nu-mi vine... ea săraca e disponibilă și săritoare dar pe de o parte i-e greu să se descurce cu puținele cuvinte italiene pe care le-a învățat, Roma e imensă și trebuie să știi să citești măcar o hartă dacă nu poți pune întrebări iar pe de altă parte mă simt eu ciudat când e ea aici, are așa un simț ar dramaticului insuportabil pentru mine, și tot ce face parcă nu e bine dar nu pot să-i spun pentru că na....
Oricum mai aștept puțin și pe urmă mă decid. Nu e grav.
Despre altceva vroiam să scriu.
Să consemnez de fapt în jurnalul meu tot la pag 43 ultimele noutăți: am mâncat pentru prima oară în viață o felie de tort Sacher (facut de mine și de Nan) și am fost pentru prima oară la un meci de baschet important.
(Și când mă gandesc cu ce seninătate credeam anul trecut că pot muri liniștită că le-am văzut pe toate,că am fost norocoasă și am avut o mulțime de experiențe care mai de care mai diverse și mai aventuroase și care puse cap la cap fac cât trei vieți de om obișnuit).
Dacă vreți să faceți Sacher vă confirm că e destul de simplu.
Până a venit Nan cu ciocolata și cu untul de la tanti Elite eu am aprins cuptorul și am pregătit toate ingredientele, când a venit el le-am amestecat, bătut și inmuiat cum scria la rețetă și le-am băgat 40 min. în cuptor.
Bucătăria s-a-ncălzit, a devenit mai prietenoasă și s-a parfumat cu ciocolată amăruie topită, radioul l-am inchis pentru că nu poți coace Sacher pe muzica lui Eminem. S-avem pardon! Ori Strauss ori nimic, hai poate dacă era un Wagner acolo m-as fi lăsat dar orice altceva ar fi putut amenința serios reușita finală a zelului nostru culinar.
Bine-am făcut că l-am inchis, s-a lăsat o liniște așa de plăcută în bucătărie că am auzit frunzele uscate care cădeau din Euphorbia (două... dar a fost poetic tare...).
Nici n-am lăsat-o 40 min. și era coaptă(sigur pentru că era liniște.S-a concentrat mai bine)
Când am trecut la ultima etapă, prepararea și întinderea glazurii de ciocolată, apartamentul a fost inundat de arome și parfumuri calde atât de îmbietoare că. ... mi-a fost milă de vecina noastră.
Finalul n-a fost chair așa spectaculos ca-n fotografii dar :
- a fost absolut delicioasă!
- eram și eu și Nan muruiți de ciocolată din vârful nasului până la coate.
- nu știu dacă e mai bine să-l faci sau să-l mănânci, tortul dă satisfacții sigure în ambele cazuri.
Și-acum despre baschet. Tortul a fost sâmbătă seara, meciul duminică la opt.
Ne-am dus noi acolo la sala aia mare și circulară cât zece Modaromuri, am căutat gate-ul pe unde să intrăm, ne-am găsit locurile ne-am minunat de tot ce era pe-acolo și am așteptat 15 minute să-nceapă prima repriză.
Cele două echipe erau la încălzire, își întindeau uriașii ăia mușchii, făceau ei niște fente pe-acolo, se tăvăleau pe jos și se făceau că aruncă la coș și chiar dacă toate astea sunt normale, vă asigur că așa fără minge și înainte de meci totul e destul de comic.
Am mai văzut eu multe meciuri din NBA în timp ce învârteam prin tigăile mele dar în direct e cu totul altceva.
În sală era un vacarm de nedescris, când a-nceput partida scaunul pe care stăteam a vibrat de-atâtea urlete, la fiecare atac al Romei toate celulele mele innebuneau, mai ales cele din zona scaunului de care vă spuneam, galeria agita steaguri, aplauda și lansa niște îndemnuri muzicale pe care din cauza gălăgiei n-am reușit să le-nțeleg.
Am înțeles însă perfect ce zicea suporterul din dreapta mea, la 4-0 pentru verzi: s-a ridicat, si-a pus mâna pâlnie la gură și le-a spus el vreo două celor de la Virtus : sei un cojonee!! (unuia care nu s-a apărat bine) și state a dormiiiiiiii!! (întregii echipe) . Odată lămurită chestiunea omul s-a așezat și a continuat să le dea sfaturi si să le vorbească jucătorilor de pe teren de parcă erau frații lui mai mici. Avea dreptul nu? Și-a plătit biletul și vroia să fie util. Eu am înțeles cum și ce se face pe-acolo și...
Ok, acuma dacă cineva crede că eu m-am dus acolo așa ca o gospodină, răcită și bolnavă de cancer, plictisită și vai de capul meu se-nșeală rău de tot. Astea n-au nicio legătură cu meciurile de baschet, în fiecare seară avusesem puțină febră, duminică n-am avut nimic. Nimic, nimic, nimic!
Credeți că nu-nțelegeam nimic și că nu știam nici măcar cu cine să țin?? Eroare dragii mei, eroare!
Țineam cu Virtus și știți de ce? Pentru că joacă Traore’ (search pe google că merită) la ei și vă asigur că orice femeie sănătoasă la cap reușete să-l localizeze în minim 3 sec. oriunde ar fi el pe teren.
Credeți că am stat pe scaun liniștită și concentrată ca Nan? nu frate, nu și nu, la fiecare atac al Romei strigam și băteam din picioare, la fiecare intercepție îmi administram o palmă peste genunchi în semn de: ahahah ce bine-mi pare, așa vă trebuie!!
Iar la fiecare coș mă ridicam în picioare și făceam niște gesturi destul de...e..elegante (să zicem) cu pumnii. La atacul verzilor fluieram. Grațios ți corect cu cele două degete băgate adânc sub limbă.
Și dacă încă mai credeți că glumesc să știți că nici nu era foarte simplu să stai pe scaunele alea așa fără să ai nicio reacție, toată sala avea o acustică incredibilă iar scaunele alea erau doar un mod de a te ține la curent cu febra meciului.
M-am distrat, m-am descătușat, n-am răgușit ba de a doua zi am tușit chiar mai puțin și m-am eliberat de un miliard de energii negative reprimate și ținute cine știe de cînd sub presiune.
Și am înțeles de ce merg oamenii la meciuri, păi unde frate în lumea asta a noastră atît de civilizată și de falsă ne mai putem permite luxul de a urla din toți rărunchi?
Bine, Virtus n-a bătut cum ne-am dorit cu toții iar Traore’ ăla a jucat chiar ca o cizmă dar pentru mine a fost mega-evenimetul-anului. Dacă câștigau cred că m-ar fi chemat acolo să-i ducem pe jucători pe brațe și să vedem cine fluieră mai tare, așa eram de entuziastă. Nu glumesc, am doar o vagă idee de cum m-aș fi simțit dacă ar fi câștigat și nu e rea deloc (ideea).
Experiența e evident pe lista try again de la wishlist.
Și pe lista meserii de viitor: a fii suporter!
sabato 15 gennaio 2011
Post lung și plictisitor
N-am scris pentru că a trebuit să mă ocup de copil.
Să-i pregătesc prânzul și cina ba uneori chiar și micul dejun. (ar putea și singur dar pe mine mă mustră conștiința, ca să nu spun că-mi face chiar plăcere, da, chiar așa..)
Și de fapt nu numai despre mese e vorba. E vorba și de faptul că trebuie să-l scot în oraș, nu la cumpărături evident, ci doar așa în plimbări instructive unde să-și facă el o părere despre cultura, istoria și mai ales viața locuitorilor din alte orașe, altele decât Brașovul. Cu Bucureștiul s-a cam lămurit din câte mi-a fost dat să înțeleg din discuțiile noastre despre trafic, dialect, curătenie și mai ales calmul, rabdarea și binecunoscutul spirit primitor al bucureștenilor.
Ne-am ocupat multe ore și cu encefalita curcilor, sângele la oi, imunitatea la porci și tăcerea la miei. Fidel metodelor mele de educație instaurate încă din clasa I, copilul îmi dă și acum cartea să-l ascult ceea ce, vă asigur, e deosebit de instructiv. Pentru mine. Am înțeles mult mai bine o mulțime de lucruri despre analizele și investigațiile medicale care mi-au fost făcute în ultimul an. Am înțeles și că biologia și chimia cu ajutorul informaticii au ajuns să sondeze atât de adânc în funcționalitatea corpului uman încât se știe exact ce fac determinate celule, cât trăiesc și ce viață au, cum se mișcă și cu cine se-nrudesc sau se-mprietenesc, cum și cât de des se multiplică. (milioane pe secundă !!)
Desigur, încă nu se știu multe lucruri, poate cele mai importante, nu se știe de ce anumite celule inebunesc și devin din prietene killer omorându-și consoartele și creând bolile grave. Nu se știe de ce pacienții răspund în mod diferit la aceeași terapie. De ce pentru unii funcționează iar pentru alții rămâne apă de ploaie. Nu se știu multe lucrure și sunt importante dar există speranța că intro zi se vor ști.
Ceea ce știu de când mă uit mai atent la textele de biologie e că acolo unde nu există un răspuns ferm și sigur intervine oricine cu o părere proprie creând haos și nesiguranță.
NU vreau să spun că am devenit o susținătoare activă a medicinei oficiale dar nu sunt de acord nici cu explicațiile religioase și nici cu cele psihologice. Nu în mod exclusiv.
Religia explică totul prin miracolul divin și asta nu mă convinge iar psihologia prin puterea sufletului si a minții de a da naștere și de a rezolva problemele de sănătate.
Nu neg o oarecare influență fie de o parte fie de alta, îndepărtez însă puterea lor exclusivă.
Mai exact: am stat multă vreme în spital, am văzut bolnavi de multe feluri și vindecări de multe feluri. Din punct de vedere religios exclud dogma bisericii folosită acolo unde nu există un răspuns clar:” Dumnezeu te pune la încercare!.”
Să fim serioși și să ne folosim luciditatea de gândire, la ce i-ar folosi unui bătrân de 85 de ani, senil și bolnav de alzeimer faptul că cineva îi testează credința? Decadența și umilințele la care o boală te supune e oricum de neînțeles și încă și mai greu de suportat, exclud existența unui Dumnezeu atât de crud, de nemilos și de imoral care păstrează in viață un bătrân bolnav senil și la pat, ani de zile, doar pentru a-i testa credința.
Ok, admit că psihicul nostru are, în momentul actual al evoluției omului, puterea de a genera anumite boli, supunerea continua la contraste, dezacorduri și compromisuri între ceea ce vrem și ceea ce realmente facem, da , cred că poate genera boli, dar cred că puțini dintre noi au posibilitatea reală și nu ideală, de a-și schimba dintr-o dată și radical modul de viață.
Ok nu suntem de acord cu șefii, cu programul, cu stresul, cu lipsa de odihnă, de bani, de timp, de una și alta și în consecință cu bună știință mai facem și azi un compromis, mai adăugăm și azi o zi de oboseală, sau de nervi, mai trece încă o zi din acele zeci și sute de zile de care n-o să ne mai aducem aminte nimic, punându-ne speranța fiecare în ceva. În perioada când vom fi pensionari, sau când o să crească copiii, sau când o să avem bani sau când pur și simplu o să avem timp și mijloace de a face ce vrem.
Adică să ne bucurăm de viața, de viața noastră de acum pe care nimeni nu ne garantează că va fi la fel nici măcar mâine.
Se mai adaugă și faptul că noi românii suntem de câțiva ani ca într-o competiție care nu știu când se va termina, o competiție în care schimbăm, construim, acumulăm și cheltuim nu întotdeauna cu discernământul necesar. NU toată lumea are posibilitatea dar cu toate astea, ne ia valul și trebuie neapărat să punem termopane, centrală, jaluzele, să cumpărăm mașini, calculatoare, plasmă, gresie, faianță și câte ‘or mai veni.
Repet, unii își pot permite cheltuiala dar alții nu. Sacrifică pentru asta,concediul, duminica la plimbare, întâlnirile liniștite cu prietenii și tihna casei unde te simți bine, așa cum e ea.
Sărăcia e trăită ca o rușine sau ca o virtute când de fapt e doar o stare a lucrurilor.
Există persoane pentru care munca, profesia sunt un lucru plăcut dar pentru alții e doar necesar....de fapt, ce vreau să spun e că pe termen lung ideea de sacrificiu și de agoniseală nu funcționează perfect.
Se ajunge la situații absurde în care banul e singurul lucru care dă valoare unui om sau la altele în care sacrificiul în vederea obținerii unui determinat lucru generează așa cum ziceam la început, oboseală, nervi, nemulțumire, sănătate șubredă și ani lungi de goliciune.
Ok, mă gândesc la oamenii de la țară, la muncitori și la pensionari care nu au efectiv alternative și îmi zic că asta e, destinul și soarta, dar mă gândesc la mulți alții pe care-i aud zilnic plângându-se de viața lor anostă și fără bucurii când probabil cu mici schimbări pe ici pe colo și ținând cont de posibilitățile lor și nu de schimbările din cartier, ar putea fi puțin mai fericiți.
Și de fapt ca să revin la început unde spuneam că un corp în care se aud zilnic contraste și conflicte între ce ne dorim și ce facem în realitate, în timp se șubrezește și crează efectul contrar a ceea ce de fapt și în fond ne doream: să fim mulțumiți de noi înșine.
Nu se-ntâmplă totul peste noapte ca în cazul accidentelor, e un proces lung și înșelător în care corpul se plânge sistematic iar mintea raspunde cu “hai, încă puțin că va trece și perioada asta” sau “n-ai voie să plângi, îndură și așteaptă” sau și mai acut “dar eu chiar îmi doresc asta?”
Probabil sună patetic ce spun dar asta aud și văd eu zilnic. În jurul meu, la telefon, la televizor și peste tot în internet.
Ce-i de făcut, că asta mă-ntreb eu mereu când citesc câte-o dizertație din asta lungă și plictisitoare.
Din experineța mea, e nevoie de măsură în toate.
Și de siguranță.
Cu privire la măsură, sunt puține de spus, pune termopane dar vezi sa-ți ajungă și de concediu, muncește toată ziua dar odihnește-te în weekenduri, fă sacrificii dar vezi să ai și bucurii, cât de mici, măcar una pe zi cum zice Nan, dar să nu-ți lipsească.
Cu siguranța însă lucrurile le văd mai complicate pentru cine nu a avut norocul să se nască cu un caracter inoxidabil.
Tot din experiență spun că e util și necesar ca în cazul în care trebuie să luăm o decizie, să-ncercăm să ponderăm bine pro și contra, iar o dată decisă strada mersul să ne fie sigur fără prea multe opriri la fiecare răscruce și fără priviri nesigure în urmă.
O decizie e o decizie și dacă am luat-o inseamnă că în momentul respectiv era cea mai bună soluție. E inutil să tot cerem ulterior părerile altora, e inutil să o schimbăm la fiecare noutate amăgitoare și promițătoare de miracole și căștiguri.
Nu spun că trebuie s-o dăm înainte ca prostul din poveste, fără să ținem seama de schimbări sau de oportunități. Spun doar că e necesar pentru linistea noastră mentală să privim înainte cu capul sus. Asta dă întregii funcționalitați a organismului liniștea de care are nevoie pentru a-și executa în liniște procesele fiziologice.
Și dacă toate astea n-o să ne facă mai bogați sau mai renumiți sau oameni de succes măcar o să avem liniștea interioară de a ne bucura de ceea ce avem. Așa mult sau puțin cum e. Evitând conflicte inutile, interioare sau exterioare sau în raporturile noastre cu ceilalți. Și asta, de la înălțimea cancerului meu, vă asigur că nu e deloc puțin.
E un post plictisitor, demagogic și pe care nu știu dacă merita să-l public.
Am mult mai multe lucruri interesante și plăcute de povestit, cum ar fi rețetele dulci și sărate pe care le experimentează Nan cu predilecție pe ceci adică năut, pe strâmbăturile lui Marc Gasol când își face el curaj să bage minegea aia în coș, pe meciul de pallacanestro la care o să mergem noi mâine, pe modul în care îmi împachetează vânzătorul de la brânzeturi o felie de brânză feta, pe cum cred eu că ar fi frumos să arate bucătăria mea în așa fel încât să nu sară-n ochi centrala aia de me mijlocul peretelui și multe altele.
Luni Nan se-ntoarce la Bv iar mie îmi rămân încă câteva săptămâni în care să găsesc zilnic o soluție care să nu mă facă să mă gândesc la operația din februarie. Nu vreau să mă gândesc dar trebuie să meargă bine de data asta. Am zis!
Deci voi scrie mult. Spre plictiseala celor care vor date concrete. Am zis iar!
lunedì 10 gennaio 2011
Mă paște o răceală
Am fost la cumpărături sâmbătă, dar eram cam indeciși, am intrat în vreo două magazine după care ni s-a făcut foame și ne-am dus la OldWildWest. Muzică country, mâncăruri din alea fast americane și cam atât...sau poate că nu eram eu în ziua mea cea mai bună.
Și acum mă mai doare gâtul și nu prea am chef de nimic. O fi vreo răceală deși aici sunt temperaturi de primăvară.
Nan profită și cred că a ajuns la a patra tură de cartier (a ieșit de vreo 50min)
DUminică iar au fost la vânat iar astăzi am făcut 6 păsări din alea la prânz. Cu mămăligă. NU-s rele, au gust de ficat dar sunt tare mici nu sunt de mâncat când ți-e foame.
Am sunat-o pe doctoriță săvăd când să merg la un control și a zis s-o sun din nou luni, pe 28 m-au programat la prima tomografie și pe 5 feb la RM.
Parcă aș fi la serviciu, zilnic am ceva de făcut.
Mai am multe de scris dar o las pe altădată, în afară de durerea de gât la deglutire, mi-e și somn și n-am nici poftă de mâncare. Super.
NU m-am mai uitat la TV de anul trecut, habar n-am ce se mai întâmplă în lume, ce mai e cu criza, cu iarna, cu clasa politică, cu serviciurile voastre, cu prețurile (aici cresc, în octombrie am cumpărat 600g carne tocată măcinată pe loc și am plătit 5 euro, astăzi la aceeași cantitate am plătit 6) ...
În schimb știu alte lucruri...mult mai importante, azi Lakers a spulberat NY Nix cu 96 la 82 (sau pe-aproape)...am văzut meciul în timp ce pregăteam păsările alea. Și mai știu și ce rol are sistemul imunitar și ce selectează el deja de la nivel embrionar...eh, de ceva trebuie să mă bucur !
Și acum mă mai doare gâtul și nu prea am chef de nimic. O fi vreo răceală deși aici sunt temperaturi de primăvară.
Nan profită și cred că a ajuns la a patra tură de cartier (a ieșit de vreo 50min)
DUminică iar au fost la vânat iar astăzi am făcut 6 păsări din alea la prânz. Cu mămăligă. NU-s rele, au gust de ficat dar sunt tare mici nu sunt de mâncat când ți-e foame.
Am sunat-o pe doctoriță săvăd când să merg la un control și a zis s-o sun din nou luni, pe 28 m-au programat la prima tomografie și pe 5 feb la RM.
Parcă aș fi la serviciu, zilnic am ceva de făcut.
Mai am multe de scris dar o las pe altădată, în afară de durerea de gât la deglutire, mi-e și somn și n-am nici poftă de mâncare. Super.
NU m-am mai uitat la TV de anul trecut, habar n-am ce se mai întâmplă în lume, ce mai e cu criza, cu iarna, cu clasa politică, cu serviciurile voastre, cu prețurile (aici cresc, în octombrie am cumpărat 600g carne tocată măcinată pe loc și am plătit 5 euro, astăzi la aceeași cantitate am plătit 6) ...
În schimb știu alte lucruri...mult mai importante, azi Lakers a spulberat NY Nix cu 96 la 82 (sau pe-aproape)...am văzut meciul în timp ce pregăteam păsările alea. Și mai știu și ce rol are sistemul imunitar și ce selectează el deja de la nivel embrionar...eh, de ceva trebuie să mă bucur !
venerdì 7 gennaio 2011
Miscellaneous
CRed că azi ar trebui să mergem la cumpărături. De ieri la Roma sunt SALDI.
Sunt câteva lucruri în țara asta despre care eu multă vreme am crezut că se vorbește în glumă deși era cât se poate de serios..... unul dintre ele sunt reducerile astea pentru care lumea se duce și să stă la coadă cum stăteam noi odată la portocale.
E o știre națională, se scrie în ziar, se vorbește la telejurnal și e obiect de dezbatere în consiliile locale. Fiecare județ are o dată calendaristică de la care pot începe reducerile. Nu înainte pentru că rezultă ilegal.
Se vorbește în parlament de schimbarea datei, mai repede sau mai târziu, și unificarea ei...adică toată țara să-nceapă pe data de 7 ianuarie dimineața la opt cu reduceri de 35% (am dat un exemplu).
Există o lege a comerțului care impune anumite reguli. Probabil așa o fi și la noi dar nu știu eu.
În timp ce scriam de reduceri mi-am băut ceaiul meu de toate zilele, cu lămâie și cu miere. Ceai clasic negru, m-am obișnuit cu el cum s-au obișnuit alții cu cafeaua. Le-am încercat pe toate, alb, roșu, verde, de fructe, de iarnă, de tei, de mentă...cel mai mult îmi place ăsta, dar cu lămâie. De câteva ori am luat unul de la firma aia enghezească cu Tw (nu-mi aduc aminte) ceai negru cu bergamotă. Mi-a plăcut și mai mult.
Nu vă-nteresează, știu ..dar dacă blogul meu va fi citit din greșeală peste vre-o sută de ani de marțieni?
Trebuie să știe cum trăiam și cât eram de diferiți unii de alții, nu?
Între Ro și It, că tot vorbeam de diferențe conceptul de "bar" e destul de diferit.
În It de exemplu, barul trăiește practic din cafea. Totul se-ntâmplă în jurul mașinii de expresso. Am lucrat știu cum e. Dimineața orice bar e plin de oameni care-și beau cafeaua în picioare. Multă animație și zgomot continuu de cești și farfurioare. Lucrătorii de la bar dimineața, sunt ca cei din uzină, au toate mișcările automate, fac sute de expresso în principal și multe cappuccino, caffelatte, lattecaffe, the, tisane, caffe americano lungo, napoletano, marocan.
Pe lângă cafea dimineața se vând alte sute de cornetti (cu ciocolată, cu cremă de vanilie, cu gem) și alte foietaje și produse de patiserie.
După ce trece valul de dimineață, de pe la 11 încolo se trece la panini. În traducere senvișuri sau sandwichuri... cu de toate dar pe categorii: șuncă și mozzarella, mozzarella și roșii, mortadella, suncă cu spanac,etc.... pe urmă vin tramezzini (alea triunghiulare) toate cu maioneză și pe urmă cu ouă, cu ton, cu carciofi și alte verdure, cu șuncă,etc.... pe urmă pizzette (mici rotunde), pizze a taglio (dreptunghiuri tăiate dintro tavă mare), focaccie, arancine și supli' (ultimele două cu orez)
Sunt și băuturi alcoolice dar se vând foarte rar.
Italianul de rând bea dimineața un expresso cu un cornetto alla crema, dacă e la serviciu caută un bar unde se vând și paste cu sos sau salate pentru pranz și seara acasă carne sau pizza.
Cred că pe azi am terminat cu informațiile despre cultura italiană, mai bine aș scrie o carte că sunt la modă cărțile de călătorie de când au și românii dreptul și banii să călătorească. Dar cărțile costă, bogurile sunt gratis!
Afară s-a înseninat deci spre seară chiar am putea să mergem prin niște magazine.
Ieri am învățat, chiar și eu nu numai Nan. Numai ca să-l ascult, a durat vreo două ore. Două ore despre proprietățile sângelui, despre plasmă, eritrocite, piastrine, hematii,pH, RH, aciditate, alcaloză, feritină, anemie, normoblaste. 30 de pagini în două ore! Nu vă spun câte pagini are cartea.
Ieri: no jogging ! Pauză de acid lactic.
Sunt câteva lucruri în țara asta despre care eu multă vreme am crezut că se vorbește în glumă deși era cât se poate de serios..... unul dintre ele sunt reducerile astea pentru care lumea se duce și să stă la coadă cum stăteam noi odată la portocale.
E o știre națională, se scrie în ziar, se vorbește la telejurnal și e obiect de dezbatere în consiliile locale. Fiecare județ are o dată calendaristică de la care pot începe reducerile. Nu înainte pentru că rezultă ilegal.
Se vorbește în parlament de schimbarea datei, mai repede sau mai târziu, și unificarea ei...adică toată țara să-nceapă pe data de 7 ianuarie dimineața la opt cu reduceri de 35% (am dat un exemplu).
Există o lege a comerțului care impune anumite reguli. Probabil așa o fi și la noi dar nu știu eu.
În timp ce scriam de reduceri mi-am băut ceaiul meu de toate zilele, cu lămâie și cu miere. Ceai clasic negru, m-am obișnuit cu el cum s-au obișnuit alții cu cafeaua. Le-am încercat pe toate, alb, roșu, verde, de fructe, de iarnă, de tei, de mentă...cel mai mult îmi place ăsta, dar cu lămâie. De câteva ori am luat unul de la firma aia enghezească cu Tw (nu-mi aduc aminte) ceai negru cu bergamotă. Mi-a plăcut și mai mult.
Nu vă-nteresează, știu ..dar dacă blogul meu va fi citit din greșeală peste vre-o sută de ani de marțieni?
Trebuie să știe cum trăiam și cât eram de diferiți unii de alții, nu?
Între Ro și It, că tot vorbeam de diferențe conceptul de "bar" e destul de diferit.
În It de exemplu, barul trăiește practic din cafea. Totul se-ntâmplă în jurul mașinii de expresso. Am lucrat știu cum e. Dimineața orice bar e plin de oameni care-și beau cafeaua în picioare. Multă animație și zgomot continuu de cești și farfurioare. Lucrătorii de la bar dimineața, sunt ca cei din uzină, au toate mișcările automate, fac sute de expresso în principal și multe cappuccino, caffelatte, lattecaffe, the, tisane, caffe americano lungo, napoletano, marocan.
Pe lângă cafea dimineața se vând alte sute de cornetti (cu ciocolată, cu cremă de vanilie, cu gem) și alte foietaje și produse de patiserie.
După ce trece valul de dimineață, de pe la 11 încolo se trece la panini. În traducere senvișuri sau sandwichuri... cu de toate dar pe categorii: șuncă și mozzarella, mozzarella și roșii, mortadella, suncă cu spanac,etc.... pe urmă vin tramezzini (alea triunghiulare) toate cu maioneză și pe urmă cu ouă, cu ton, cu carciofi și alte verdure, cu șuncă,etc.... pe urmă pizzette (mici rotunde), pizze a taglio (dreptunghiuri tăiate dintro tavă mare), focaccie, arancine și supli' (ultimele două cu orez)
Sunt și băuturi alcoolice dar se vând foarte rar.
Italianul de rând bea dimineața un expresso cu un cornetto alla crema, dacă e la serviciu caută un bar unde se vând și paste cu sos sau salate pentru pranz și seara acasă carne sau pizza.
Asta e așa o informație pentru marțieni...foarte generalizată pentru că de fapt italianul de rând e diferit de la nord la sud și de la vecin la vecin, un singur lucru e sigur: că beau multă cafea, foarte rar alcool și au mese regulate. Și rar mănâncă pe stradă. Ok, sunt mai multe nu numai unul (lucrurile sigure ).
În bar intră oricine și pentru orice, chiar și numai pentru un pahar de apă de la chiuvetă. Italienii sunt destul de disponibili și de cordiali, te privesc în ochi când îți vorbesc și nu-ți dau cine știe ce aere sau fițe. Nu prea i-am văzut complexați sau frustrați. N-au de ce, n-au nimic de demonstrat nimănui, la Napoli e plin de gunoaie și în Sicilia de mafie, Berlusconi va fi îmbălsămat de viu dar ei se ne fregano altamente.... aici odată a fost un imperiu, ei au exportat pizza, pasta și mafia, l-au legănat pe Leonardo și pe Michelangelo, se mândresc cu operațiile estetice ale lui Armani și Versace și în general în fiecare perioadă istorică a lumii ei intrun fel sau altul sunt prezenți. De ce-ar trebui să aibă complexe de inferioaritate? Și Roma e orașul cu 270 de zile de soare (și e în centru)...deci...asta e. Sau cel puțin eu așa îi văd. Aș scrie cu totul alte lucruri despre olandezi. Sau despre unguri, sau despre belgieni.Cred că pe azi am terminat cu informațiile despre cultura italiană, mai bine aș scrie o carte că sunt la modă cărțile de călătorie de când au și românii dreptul și banii să călătorească. Dar cărțile costă, bogurile sunt gratis!
Afară s-a înseninat deci spre seară chiar am putea să mergem prin niște magazine.
Ieri am învățat, chiar și eu nu numai Nan. Numai ca să-l ascult, a durat vreo două ore. Două ore despre proprietățile sângelui, despre plasmă, eritrocite, piastrine, hematii,pH, RH, aciditate, alcaloză, feritină, anemie, normoblaste. 30 de pagini în două ore! Nu vă spun câte pagini are cartea.
Ieri: no jogging ! Pauză de acid lactic.
 |
| Auditorium |
giovedì 6 gennaio 2011
O zi de miercuri
E a cincea zi consecutivă de când citesc cu ochelari.
Am mai avut vreo două tentative dar după ce se odihnea ochiul puteam să renunț la ei. De data asta pare o știre oficială. O scriu și pe asta la pagina 43.Undeva la mijloc. +1,25 !
Apartamentul în care locuiesc e un decomandat de două camere destul de spațioase. Sufrageria e chiar pe colț și la stradă. Nu prea intram acolo decât seara la TV. Destul de rar.
Ieri m-am dus să văd un apartament mai mic. Practic fară sufragerie. De fapt era o cameră mare chiar la intrare (ținea loc și de bucătărie) cu baie și dormitor separate. Costa 700 de euri pe lună. Nu mi-a plăcut. Rămân aici.
Azi-dimineață Nan s-a trezit cu noaptea-n cap să învețe că imediat încep examenele...pe la vreo 11! (s-a trezit). Imediat ce s-a dat jos din pat a dat drumul la calc. Cât s-a spălat el pe dinți calcul era gata. S-a dus fuga, s-a așezat , a butonat ceva și dăi: 2h de baschet. Meci. (meciurile alea de se joacă noaptea și ei, pasionații de baschet, le văd pe nușce canal dimineața) Ok... meci și pe urmă și comentarii că na... tre' să vezi ce s-a scris despre Kobe pe Lakers Ground și pe NBA.com.
Eu mâncasem demult așa că el a îmbucat la repezeală o felie de cozonac și un pahar cu lapte. Biiine.
Eu, ca să nu deranjez m-am băgat discret la o partidă de Spider.
Se termină meciul și trece omul la fiziologia animalelor domestice. În bucătărie pe masă.
Și începe hâââârș hâââââââââârș hâârș... subliniază cu markerul. (dă și din gură, deci citește)
Lasă markerul, își drege vocea și iar citește, șșșșș-șșșș... după care zice tare : DECI !
Și-ncepe șușușu-șușu-șușu.... zice cu voce joasă ceva... se aude doar anemia, eritrocitele, urina devine roșie când, transfuzia sângelui la purcei.... și tot așa. Eu căleam carne de pui, ardei galben, ulei... șșș și în tigăile mele. Am adăugat orez, șofran, paprikă și mai târziu apă, fructe de mare, mazăre, roșii. Am asortat bine culorile, am potrivit aromele, s-a simțit mirosul de ardei copt și de șofran portocaliu din tigaia de teflon și-a ieșit o paella destul de gustoasă.
(Asta pe fond de hâââârș - șșșșșșșș - DECI -șușușușu - anemia la purcei..)
Când Steve e la serviciu gătesc orez și usturoi.(nu prea-i plac....pffff, mare defect!! ziceți și voi..păi ce viată-i aia fără usturoi!? )
Am mâncat târziu, pe la vreo 15, pe la vreo 17 Nan a mai dat o tură pe net.
Afară picura... pe la ora asta el,de obicei, se pregătește de jogging...
Acuma na... nu-i chiar așa de frig ca la Bv, dar ieri pe la 18 când m-am dus la magazin, câteva blocuri mai încolo, aveam pe mine un pantalon de trening și hanoracul meu ăla roșu gros. Mi-am luat și haina neagră, aia cu pene și nu mi-a fost deloc cald. Ba după câțiva pași m-am pipăit să văd dacă n-am ieșit cu pantalonii de pijama,că așa mă simțeam.
Deci cum e? Cald? E de fugiit 40 min. ? Chiar dacă ajuns în casă e atât de transpirat că nici nu vede bine? Și mai iese o data în balcon. Acolo se descalță, cred că știu de ce.
Bine, nu știu dacă s-a înțeles...vroiam doar să spun că eu, eu și nu altcineva , sunt puțin răcită, ieri am luat o aspirina cu vit. C și azi alta. Dar tot sunt răgușită. EU !
Despre examene nu vreau să spun nimic.... sper să se facă doctor de purcei de lapte! Ăia se nasc ca să fie sacrificați, nu mai contează ce boli au.
Eu în afară de răgușeală trebuie să fiu foarte sănătoasă... azi mi-a luat sânge și analizele arată ca înainte de radioterapie. Deci e ok!
Mai am eu usturimi, mâncărimi, disconfort, dureri ușoare, furnicături ...dar e totul suportabil.
Știu că vreți să va spun unde le am dar nu vă spun.... ehm... ...eh, lasă nu vă mai gândiți...
Am luat doar de două ori un antidolorific. În rest creme și gel de aloe.
Mă duc la culcare că mâine iar se-nvață pe brânci aici și tre' să umblu pe vîrfuri.
Am 54 kg, părul mai scurt și mai castaniu... în rest cam la fel. Să nu uit de poze, am promis.
Am mai avut vreo două tentative dar după ce se odihnea ochiul puteam să renunț la ei. De data asta pare o știre oficială. O scriu și pe asta la pagina 43.Undeva la mijloc. +1,25 !
Apartamentul în care locuiesc e un decomandat de două camere destul de spațioase. Sufrageria e chiar pe colț și la stradă. Nu prea intram acolo decât seara la TV. Destul de rar.
Ieri m-am dus să văd un apartament mai mic. Practic fară sufragerie. De fapt era o cameră mare chiar la intrare (ținea loc și de bucătărie) cu baie și dormitor separate. Costa 700 de euri pe lună. Nu mi-a plăcut. Rămân aici.
Azi-dimineață Nan s-a trezit cu noaptea-n cap să învețe că imediat încep examenele...pe la vreo 11! (s-a trezit). Imediat ce s-a dat jos din pat a dat drumul la calc. Cât s-a spălat el pe dinți calcul era gata. S-a dus fuga, s-a așezat , a butonat ceva și dăi: 2h de baschet. Meci. (meciurile alea de se joacă noaptea și ei, pasionații de baschet, le văd pe nușce canal dimineața) Ok... meci și pe urmă și comentarii că na... tre' să vezi ce s-a scris despre Kobe pe Lakers Ground și pe NBA.com.
Eu mâncasem demult așa că el a îmbucat la repezeală o felie de cozonac și un pahar cu lapte. Biiine.
Eu, ca să nu deranjez m-am băgat discret la o partidă de Spider.
Se termină meciul și trece omul la fiziologia animalelor domestice. În bucătărie pe masă.
Și începe hâââârș hâââââââââârș hâârș... subliniază cu markerul. (dă și din gură, deci citește)
Lasă markerul, își drege vocea și iar citește, șșșșș-șșșș... după care zice tare : DECI !
Și-ncepe șușușu-șușu-șușu.... zice cu voce joasă ceva... se aude doar anemia, eritrocitele, urina devine roșie când, transfuzia sângelui la purcei.... și tot așa. Eu căleam carne de pui, ardei galben, ulei... șșș și în tigăile mele. Am adăugat orez, șofran, paprikă și mai târziu apă, fructe de mare, mazăre, roșii. Am asortat bine culorile, am potrivit aromele, s-a simțit mirosul de ardei copt și de șofran portocaliu din tigaia de teflon și-a ieșit o paella destul de gustoasă.
(Asta pe fond de hâââârș - șșșșșșșș - DECI -șușușușu - anemia la purcei..)
Când Steve e la serviciu gătesc orez și usturoi.(nu prea-i plac....pffff, mare defect!! ziceți și voi..păi ce viată-i aia fără usturoi!? )
Am mâncat târziu, pe la vreo 15, pe la vreo 17 Nan a mai dat o tură pe net.
Afară picura... pe la ora asta el,de obicei, se pregătește de jogging...
Acuma na... nu-i chiar așa de frig ca la Bv, dar ieri pe la 18 când m-am dus la magazin, câteva blocuri mai încolo, aveam pe mine un pantalon de trening și hanoracul meu ăla roșu gros. Mi-am luat și haina neagră, aia cu pene și nu mi-a fost deloc cald. Ba după câțiva pași m-am pipăit să văd dacă n-am ieșit cu pantalonii de pijama,că așa mă simțeam.
Deci cum e? Cald? E de fugiit 40 min. ? Chiar dacă ajuns în casă e atât de transpirat că nici nu vede bine? Și mai iese o data în balcon. Acolo se descalță, cred că știu de ce.
Bine, nu știu dacă s-a înțeles...vroiam doar să spun că eu, eu și nu altcineva , sunt puțin răcită, ieri am luat o aspirina cu vit. C și azi alta. Dar tot sunt răgușită. EU !
Despre examene nu vreau să spun nimic.... sper să se facă doctor de purcei de lapte! Ăia se nasc ca să fie sacrificați, nu mai contează ce boli au.
Eu în afară de răgușeală trebuie să fiu foarte sănătoasă... azi mi-a luat sânge și analizele arată ca înainte de radioterapie. Deci e ok!
Mai am eu usturimi, mâncărimi, disconfort, dureri ușoare, furnicături ...dar e totul suportabil.
Știu că vreți să va spun unde le am dar nu vă spun.... ehm... ...eh, lasă nu vă mai gândiți...
Am luat doar de două ori un antidolorific. În rest creme și gel de aloe.
Mă duc la culcare că mâine iar se-nvață pe brânci aici și tre' să umblu pe vîrfuri.
Am 54 kg, părul mai scurt și mai castaniu... în rest cam la fel. Să nu uit de poze, am promis.
lunedì 3 gennaio 2011
LA MULȚI ANI !!
La mulți ani tuturor celor care trec pe-aici cu o îmbrățițare în plus celor care au avut timpul, îndrazneala sau plăcerea de a-mi scrie un comentariu din cand în când. Pentru mine a contat . A fost ca o încurajare !
Nu știu ce ați facut voi, unde ați fost și cum v-ați distrat de Rev. și de toate sărbătorile astea dar eu chiar dacă n-am făcut cine știe ce am fost mulțumită, m-am bucurat, am râs, am mâncat (mai mult sau mai puțin) și am și ciocnit. În sănătatea mea... și a voastră, a celor care din când în când vă gândiți si la mine. Să trăiți, să fiți sănătoși și iubiți !
Mai pe larg. ...Pe 31 am decis să ieșim în centru, fără un plan anume, doar așa să vedem cum e Roma în ultima zi a anului.
Era plină de turiști, de oameni de toate felurile și culorile care mergeau de colo colo, cu pachete, cu troley-uri, cu rucsacuri, în grupuri mari, câte doi, de mână, îmbrăcați casual sau de sărbătoare, cu mâinile în buzunare sau cu copii, cu aparate foto sau vorbind singuri (probabil cu bluetooth)...forfotă și vânzoleală, metrouri și autobuze pline dar totul întro atmosferă liniștită, călduță, plăcută.
Așa era și la 16 când am ieșit, și la 21 când ne-am întors. Toată lumea mergea undeva. Sau își căuta un loc bun de unde să vadă focurile de artificii la miezul nopții.
Piețele principale (Spagna, del Popolo, Navona, Trastevere, Republicii, etc) împodobite, iluminate, cu presepi, cu brazi sau cu șiruri lungi de corturi mercatino di Natale .
În piazza Navona era super, toată lumea mânca gogoși și clătite, mere în caramel, vată de zahăr, cocoșei și inimioare. Am mâncat și noi, normal!
Dar nu prea ne-am săturat. Am intrat întrun bar și am cerut un mini hot-dog și o felie de pizza, ok eram în plin centru, dar am plătit 7 euro și 50 de cenți. Apă am băut de la fântână ! (la Roma toate sunt potabile)
Pe urmă ne-a sunat F. și ne-a spus ce a făcut ea de mâncare pentru cină ... oooohh, facuse o mulțime de bunătățuri pe care ni le-a descris până la ultima aroma de ne-a lăsat gura apă.
La Auditorium biletele la concertul Gospel se terminaseră. Era un concert cu muzică din aia americană unde bat toți din palme și tralala...un concert care începea la ora 22 pe 31.12. Eram siguri că vom fi doar noi (eu și cu Nan) și niște turiși americani rătăciți.Eventual și bătrâni. În schimb nu, toată sala aia imensă era pli-nă !
Am luat totuși bilete pentru a doua zi, la Gala vieneză la care l-am invitat și pe Steve și unde a fost așa de frumos și de incredibil că m-am și emoționat. O să pun poze.
Steve cântă, la mai multe instrumente...așa că și-a spus părerea, părerile așa mai cum săzic...mai de profesionist, de cunoscător....dar eu n-am avut problema asta. Și nici Nan...nouă ne-a plăcut și gata.
M-am simțit așa ca la concertul ăla de la Viena pe care-l vedem la TV pe 1 Ian.
Avea și aceleași piese... începea cu marșul lui Radetzky..., ăla în care participă și sala cu aplauze și cu alte bucăți cunoscute, Strauss și Tchaikovchi. Super frumos !
Și dacă nu s-ar fi băgat Steve cu invitația lui la vânătoare...concertul ăsta probabil că ar fi fost evenimentul cel mai important pentru Nan în perioada asta a sărbătorilor.
Dar nu frate...s-au dus ei, amândoi, duminică dimineța, (s-au trezit la 5 !!!) la vânat de păsări.
Pffff... și Nan s-a întors bucuros și entuziasmat. (grrrrrrr!!)
Au prins 4 tordi (care nu știu cum se numesc în românește) , au stat 3 ore la pândă și s-au jucat cu un câine din ăla alb cu pete maronii...și oh și oh..... că ce fain a fost... și ce minunat.... și ce BigHunter s-au crezut ei!
Oameni buni, nici nu e așa de fain la vânătoare ! Ce poate fi așa de super? Să te trezești la 5? să aștepți răsăritul pitit acolo printre boscheți? Să tremuri de frig? să stai nemișcat să nu te vadă păsările? să omori căteva păsărele nevinovate? Să nu poți scoate o vorbă că sperii "vânatul"? Pfff.... nici n-a fost fain ! știu eu !
Astea au fost sărbătorile noastre... ne-am întors pe 31 înainte de miezul nopții acasa. Din mai multe motive.
Eram obosiți (nu numai eu!) , stătea să plouă, nu mai aveam autobuz dupa 22 seara și nu eram siguri că găsim un taxi, ne era foame și încă alte motive...
Am mâncat (nu prea mult) și ne-am uitat la un film (nu prea fain).
Și uite-așa.... în timp ce noi și toată planeta faceam din astea și din alealalte, pe furiș și-n vârful degetelor, 2010 s-a dus.
Eu eram relativ bine, liniștită și ok.
Am terminat o altă carte de-a lui Marai... și mai am una. Tot de el.
Nu știu ce ați facut voi, unde ați fost și cum v-ați distrat de Rev. și de toate sărbătorile astea dar eu chiar dacă n-am făcut cine știe ce am fost mulțumită, m-am bucurat, am râs, am mâncat (mai mult sau mai puțin) și am și ciocnit. În sănătatea mea... și a voastră, a celor care din când în când vă gândiți si la mine. Să trăiți, să fiți sănătoși și iubiți !
Mai pe larg. ...Pe 31 am decis să ieșim în centru, fără un plan anume, doar așa să vedem cum e Roma în ultima zi a anului.
Era plină de turiști, de oameni de toate felurile și culorile care mergeau de colo colo, cu pachete, cu troley-uri, cu rucsacuri, în grupuri mari, câte doi, de mână, îmbrăcați casual sau de sărbătoare, cu mâinile în buzunare sau cu copii, cu aparate foto sau vorbind singuri (probabil cu bluetooth)...forfotă și vânzoleală, metrouri și autobuze pline dar totul întro atmosferă liniștită, călduță, plăcută.
Așa era și la 16 când am ieșit, și la 21 când ne-am întors. Toată lumea mergea undeva. Sau își căuta un loc bun de unde să vadă focurile de artificii la miezul nopții.
Piețele principale (Spagna, del Popolo, Navona, Trastevere, Republicii, etc) împodobite, iluminate, cu presepi, cu brazi sau cu șiruri lungi de corturi mercatino di Natale .
În piazza Navona era super, toată lumea mânca gogoși și clătite, mere în caramel, vată de zahăr, cocoșei și inimioare. Am mâncat și noi, normal!
Dar nu prea ne-am săturat. Am intrat întrun bar și am cerut un mini hot-dog și o felie de pizza, ok eram în plin centru, dar am plătit 7 euro și 50 de cenți. Apă am băut de la fântână ! (la Roma toate sunt potabile)
Pe urmă ne-a sunat F. și ne-a spus ce a făcut ea de mâncare pentru cină ... oooohh, facuse o mulțime de bunătățuri pe care ni le-a descris până la ultima aroma de ne-a lăsat gura apă.
La Auditorium biletele la concertul Gospel se terminaseră. Era un concert cu muzică din aia americană unde bat toți din palme și tralala...un concert care începea la ora 22 pe 31.12. Eram siguri că vom fi doar noi (eu și cu Nan) și niște turiși americani rătăciți.Eventual și bătrâni. În schimb nu, toată sala aia imensă era pli-nă !
Am luat totuși bilete pentru a doua zi, la Gala vieneză la care l-am invitat și pe Steve și unde a fost așa de frumos și de incredibil că m-am și emoționat. O să pun poze.
Steve cântă, la mai multe instrumente...așa că și-a spus părerea, părerile așa mai cum săzic...mai de profesionist, de cunoscător....dar eu n-am avut problema asta. Și nici Nan...nouă ne-a plăcut și gata.
M-am simțit așa ca la concertul ăla de la Viena pe care-l vedem la TV pe 1 Ian.
Avea și aceleași piese... începea cu marșul lui Radetzky..., ăla în care participă și sala cu aplauze și cu alte bucăți cunoscute, Strauss și Tchaikovchi. Super frumos !
Și dacă nu s-ar fi băgat Steve cu invitația lui la vânătoare...concertul ăsta probabil că ar fi fost evenimentul cel mai important pentru Nan în perioada asta a sărbătorilor.
Dar nu frate...s-au dus ei, amândoi, duminică dimineța, (s-au trezit la 5 !!!) la vânat de păsări.
Pffff... și Nan s-a întors bucuros și entuziasmat. (grrrrrrr!!)
Au prins 4 tordi (care nu știu cum se numesc în românește) , au stat 3 ore la pândă și s-au jucat cu un câine din ăla alb cu pete maronii...și oh și oh..... că ce fain a fost... și ce minunat.... și ce BigHunter s-au crezut ei!
Oameni buni, nici nu e așa de fain la vânătoare ! Ce poate fi așa de super? Să te trezești la 5? să aștepți răsăritul pitit acolo printre boscheți? Să tremuri de frig? să stai nemișcat să nu te vadă păsările? să omori căteva păsărele nevinovate? Să nu poți scoate o vorbă că sperii "vânatul"? Pfff.... nici n-a fost fain ! știu eu !
Astea au fost sărbătorile noastre... ne-am întors pe 31 înainte de miezul nopții acasa. Din mai multe motive.
Eram obosiți (nu numai eu!) , stătea să plouă, nu mai aveam autobuz dupa 22 seara și nu eram siguri că găsim un taxi, ne era foame și încă alte motive...
Am mâncat (nu prea mult) și ne-am uitat la un film (nu prea fain).
Și uite-așa.... în timp ce noi și toată planeta faceam din astea și din alealalte, pe furiș și-n vârful degetelor, 2010 s-a dus.
Eu eram relativ bine, liniștită și ok.
Am terminat o altă carte de-a lui Marai... și mai am una. Tot de el.
Iscriviti a:
Post (Atom)