Trei ani

Câteodată iarna când marea era foarte  furioasă la SanLeone, se auzea din balcon zbuciumul ei.
Ne-am dus de multe ori noaptea s-o vedem, era înspăimântătoare, mugea și huia și izbea valurile de dig de săreau stropii la 20 de metri înălțime.
Valurile imense treceau peste dig și ajungeau pănă-n stradă.
Surpa malurile și săpa pe sub casele de pe țărm ca o nebună fără minte.
Și-apoi tot ea în primăvară devenea blândă și docilă și mângâia turiștii cu apa ei călduță pe picioare.
În zilele cu vânt pierdeam ore-ntregi uitându-mă la nebunii ăia ce se dau cu scândura pe sub valuri.
Fix cum vedeam la televizor în reclamele de vacanțe fericite.
E fascinantă, e tulburătoare, e misterioasă până în străstrăfundurile ei alunecoase de nisip.
Adesea e folosită ca metaforă pentru viață.
Marea. Viața.
Valurile lor.
Schimbările și neprevăzutul.
Riscul și relaxarea.
Poezia și furtuna.

Sunt trei ani de-atunci.
Exact trei ani s-au împlinit astăzi la prânz.
Eram la mare și n-am bănuit nimic. Absolut nimic. Nici măcar o secundă nu mi-a trecut prin cap că s-ar fi putut întâmpla ceva.

Sunt oameni pe care norocul sau întâmplarea pare să-i învăluie întro mantie protectoate încă de la naștere.
Se nasc zâmbind și-nvață să trăiască așa. Zâmbind!
Chiar și obstacolele par să fie mai ușor de trecut pentru ei.
Și chiar și-atunci când se-ncrâncenează în lupta cu dragonii negri, le rămâne mereu un zâmbet ironic în colțul gurii. De parcă-ar zice "vezi, e doar o joacă,viața nu trebuie luată în serios"
Și zâmbetul ăla, etern și contagios, lui nu i-a lipsit nicodată. Și rar am văzut pe cineva să-l întâlnească fără să se molipsească de puțină bucurie.
O licărire acolo, o scânteie mică, o luminare a chipului, ceva se-ntâmpla mereu pe fața celor cărora le strângea mâna.
Fără el eu aș fi fost un alt om astăzi.
Cu totul altfel.
Am luat de la el puțină nepăsare, multă relaxare și naturalețe, și am învățat să nu mă mai tem de nimic.
Am învățat că viața e adesea frumoasă.
Când n-a mai fost.... am crezut că o să uit tot și că tot ce învățasem avea rost doar cu el și doar în felul lui.
Când n-a mai fost...
Sunt trei ani de-atunci... din ziua aceea pe plajă când așteptam să vină și nu bănuiam nimic.
Pentru mine și sunt sigură că pentru noi toți, lui nu i se putea întâmpla nimic niciodată.
Era etern. Știa perfect cum să trăiască pentru a fi fericit. N-avea probleme pentru că nu-i plăceau.
Știa tot ce trebuie să știi ca să trăiești bine. Era ca un scut pentru noi, mereu bun, mereu disponibil.
Lui nu.... nu putea să i se-ntâmple. Nimănui nu-i venea să creadă.

Iar pentru mine ziua asta a fost începutul. O altă viață...
Mă uit în urmă și ăștia trei ani îi văd ca valurile alea imense care amenințau să  distrugă tot, să cadă ca ghiulelele peste case și peste străzi și peste tot ce găsea în jurul ei, să dărâme, să strice, să tragă totul după ea și să sugă viața din toate pănă la măduvă.
La-nceput m-am zbătut oarecum disperată, încet încet m-am resemnat și mi-am dat seama că nu te poți pune cu valurile, cu marea cu viața.
Dacă vrei să supraviețuiești trebuie să te lași în voia lor, pe cursul și pe direcția pe care ți=o imprimă ele.
Și să aștepți. Să aștepți să treacă. Pentru că trece, întotdeauna trece.

Multe lucruri nu le credeam posibile acum trei ani. Nu-nțelegeam nimic și vroiam să știu doar de ce?
De ce o fi făcut Universul lumea așa de tristă?!
Și zâmbesc pierdut.... pentru că știu ce gândeam atunci. "Ce-ar mai putea să mi se-ntâmple acum, le-am trăit pe toate?!"
Dar...hehe... aveau să mi se mai întâmple multe.
Anul trecut de exemplu, dacă e să rămân la metafora cu marea, eu am fost exact schiorul ăla norocos care trece pe sub valuri cu scândura lui. Nu-i ușor să știți, întâi îți trebuie mușchi de oțel, apoi o plută performantă și-apoi valuri uriașe și dexteritate maximă. Curaj și calm.
Iar mie valurile uriașe nu mi-au lipsit.
Unii numesc perioada asta "bătălia cu cancerul", "lupta pentru viață", eu m-am simțit fix ca schiorii ăia care trec prin valuri.
Nu e nicio bătălie, nicio luptă încrâncenată, e doar noroc, calm și așteptare.

Trei ani.
Ar fi fost zece ani împreună.
Cine știe unde te-ai dus de-aici.... 
Știu doar că eu fără tine n-aș fi fost ce sunt astăzi. Asta e sigur.
Tot ce s-a-ntâmplat îți datorez ție.
În felul tău, incredibil, te-ai sacrificat pentru toți.
Asta a fost soluția și răspunsul tău la toate întrebările.
Iar eu îți sunt recunoscătoare, atât mai pot de-aici de unde sunt.
Mulțumesc.

Casa e gata

Deja sunt de câteva zile acasă în mod stabil și irevocabil.
Adică am făcut baie în noua cabină, cafea pe noua plită, ba am spălat și vase cu mașina.
Normal, aspiratorul e încă în priză și toată casa e plină de cârpe pe variate de forme și culori.
Am folosit o cantitatea de cârpe, oameni buni, egală cu jumătate din dulapul de haine.
Dacă mai dura vreo două săptămâni aș fi ajuns să-mi rup și cămașa de pe mine. Aia de bumbac, clar! că alealalte sunt vax.
Ce? poți spăla geamurile cu o cârpă care nu e de bumbac?
Sau pe jos? chiuvetele? mobila? vasele? praful? Nimiiic! Doar bumbac și încă din ala de bună calitate.
Pe marți încolo vine băiatul cu niște rafturi în debara (până atunci dorm printre cutii în dormitor) în baie mai e de dat cu vopsea albă pe-acolo pe sus și în hol mai e de reparat dulăpiorul de papuci dar e deja curat peste tot și se vede, chiar și parchetul strălucește, am găsit o soluție super!.

Pot deci să trag linie și concluzii.
    Să-ncep din baie:
Cabina nouă în locul vanei vechi, ok, super.
Mașina de spălat din bucătărie în baie, ok again.
Gresia și faianța, foarte frumoase și ușor de spălat. (Un mare minus pt. Nelu, am văzut doar la spălat greșelile)
Oglinda din baie, cu ramă groasă de tablou, excelentă alegere.
Mobilier încă n-am și nici nu știu dacă voi avea pentru că arată foarte bine așa. Baia evident.
    În bucătărie:
Mobila cea nouă și electrocasnicele, utile, comode și estetic acceptabile (nu e mobila pe care-am văzut-o eu la Mobexpert, dar costă de 5 ori mai puțin)
Băncuțele și masca de centrală au ieșit și ele bine și îmi sunt și utile.
Faianța se potrivește excelent cu mobila și cu chiuveta și se spală destul de ușor.
Toate electrocasnicele sunt noi, negre, arată foarte modern și nu "îngreunează" bucătăria.
În hol ar mai trebui un dulăpior mic iar la bucătărie încă n-am comandat ușa.
Scaunele de bucătărie, le-am căutat mult dar le-am găsit. Sunt de lemn, mâine mă duc să le aduc.
Toate țevile, cablurile și firele alea cu care era împodobită bucătărie au fost mascate sau înlocuite și parcă parcă...vom putea conviețui împreună.

Ce-a mai rămas...ah, aș vrea eu să mă fac că uit dar naaaah... mai e gresia.
Gresia din bucătărie. Cum să nu...trebuia să fie ceva, nu?
Culoarea e frumoasă. Bine.Și textura e fină și foarte elegantă, mată, bej-ocru (naked) și se potrivește perfect cu tot ce e prin bucătărie.
Mda, înfară de mine, cu mine se potrivește mai puțin.
E incredibil de pretențioasă, se murdărește din orice. Și două fire de praf se văd pe ea.
Deocamdată o las în pace, poate am pus eu ochii pe ea prea atent, mai aștept vreo câteva zile ca să ne obișnuim împreună.

Și cam asta e cu renovările.
Au durat o lună (nu două săptămâni cât mă așteptam) dar rezultatul e mulțumitor.
Având în vedere că de 9 ani n-am schimbat și n-am cheltuit absolut nimic pentru casă sunt întradevăr mulțumită.
Am avut și ajutoare, oamenii cu care am lucrat au fost de treabă și timpul nu m-a presat foarte mult.
În plus eu nu sunt foarte pretențioasă. și ăsta e un mare noroc.
Nu stau să-mi fac nervi pentru 1mm de faianță strâmbă și nici nu-mi petrec ziua cu cârpa în mână căutând praful de prin colțuri.
Am văzut multe femei care își găsesc împlinirea în treburile gospodărești.
Se atașează de casă în mod dependent, casa devine sursa lor de satisfacție și argumentul principal de discuție, puținul timp liber îl dedică întreținerii casei.
Acuma na... și mie îmi plac lucrurile noi, îngrijite, perfect îmbinate și sclipitor de curate dar... n-aș mai putea să-mi fac nervi din asta.  Nelu, cu toate laudele pe care i le-am adus la început, e un bun zidar și un bun electrician, dar atât. Faianța care-am avut-o, aia veche de mai bine de 10 ani, era mai corect și mai frumos pusă, dar asta e, faptul e consumat.
privesc lucrurile din cu totul alt punct de vedere.
Lucrurile sunt lucruri, oamenii sunt oameni.
Primele se uzează, se strică, se schimbă, tocmai pentru că sunt lucruri, obiecte.
Și-așa cred că ne consumăm prea mult timp din viață ca să ne cumpărăm și să ne întreținem o mulțime de lucruri.
Unele sunt utile, ne dau confort și bunăstare dar dacă te gândești că suntem sclavii lor de dimineața până seara parcă nu mai merită.
În ultimii ani containerele de gunoi sunt pline de obiecte care au fost și ele scumpe și agonisite cu sudoare și renunțări la vremea lor.
La fier vechi e un cimitir întreg de mașini rupte și ruginite. Și nu de mult pentru mașinile alea se plătea cât pentru o casă și cât de mândri erau cei care reușeau să le aibă..
DEspre ordine și curățenie nu mai vorbesc. O femeie ar putea sta toată ziua cu mâinile în apă și tot n-ar fi toate curate pentru că tendința generală a lucrurilor e către haos și dezordine.

Timpul însă e prețios și plăcerea de a sta de vorbă cu familia sau cu prietenii, fără grabă și fără tensiune, relaxat și nepăsător e inegalabil.
Toate celelate se pot renova și înlocui, iar dacă nu mai e și Mastercardul.... timpul însă nu.
Și când decidem ce să facem cu el, cu timpul nostru, practic decidem ce facem cu viața, cât și când să ne bucurăm de ea.
Când veniți la mine ? :-)

Viața bate filmul

N-am scris niciodată despre ea, despre Anna Lisa, deși urmăresc blogul ei zilnic de prin octombrie.
Câutând disperată o soluție la problemele mele am dat de blogul ei. Simplu și direct încă din titlu, blogul ei se numește "Am cancer - blogul unei bolnave răsfățată și iubită"
Are 33 de ani și combate deja de trei ani pentru viața ei, pentru sănătate, pentru viața care i-a fost furată acum trei ani.
E o fată simplă și bună care nu vrea altceva decât să fie așa ca toată lumea.
Cu stilul ei sincer și direct a emoționat o țară-ntreagă.
E incredibil ce a putut face doar din pat, cu un blog în care scria zilnic, printre ședințe de chimio și radio, operații, dureri, spaimă și dureri continue.
A ales de la-nceput să-ți trăiască boala și durerea în mod deschis, public, spunând tuturor ca i se-ntâmplă, ce simte și cât e de nedrept.
Așa e ea. Alții se ascund și refuză orice ajutor, alții devin egoiști și-i terorizează pe cei apropiați crezând că se răzbună pe soartă iar cei mai disperați cad în depresii sau se sinucid.
Boala ne schimbă caracterul și nimeni nu poate prevedea cum și în ce fel se va schimba.
Anna scrie iar în puținele perioade de răgaz trimite CV-uri, ba chiar a și lucrat o perioadă bună pentru că e și deșteaptă și frumoasă și tânără. Doar că e bolnavă.
Mi se pare că o cunosc dintotdeauna așa de multe știu despre ea.
Fratele i-a murit întrun accident de mașină, tatăl a părăsit-o iar ea a rămas doar cu mama ei întrun apartament în chirie undeva în Toscana. Și prietenul ei a părăsit-o, cu puțin înainte de a afla de cancer.
Acum are un alt prieten, unul mai bun, mai adevărat și mai OM.
Știu mult mai multe despre ea dar cam ăsta e rezumatul.
Statul italian îi dă o pensie de mizerie care n-ajunge nici de chirie.
Blogul ei însă a avut succes, din zi în zi era tot mai citit și tot mai comentat.
Întro zi Anna a cerut public sfaturi și păreri utile care să-i aducă cumva un venit de undeva. O muncă de-acasă, pe net, prin corespondență, orice dar să fie o muncă demnă, nu pomană, nu donații, nu milă.
A primit multe păreri, multe erau pe teme "scrie o carte, ești talentată"
O cititoare mai activă și mai deșteaptă a scris unui cotidian de mare tiraj "La stampa" iar directotul ei a răspuns pozitiv: de a doua zi, blogul Annei începea să fie publicat, câte un post pe zi.
A devenit și mai citită de când cu ziarul.
I s-au luat interviuri la un post de radio și pentru o emisiune la Tv.
De mai bine de o lună e în spital, de fapt nici nu mai e la spital pentru că situația ei s-a înrăutățit tot mai mult cu fiecare zi. E întro clinică de cure paliative unde încearcă măcar să-i controleze simptomele. Cu morfină și cu alte antidolorifice. E gravă situația ei cu atât mai mult cu cât știe deja o țară întreagă și o iubesc toți dar nimeni n-o poate ajuta.
Face eforturi incredibile, se îndoapă cu medicamente dar tot se ridică, se forțează, râde și scrie. Scrie chiar cu ironie, bătându-și joc (dacă-i posibil) de soartă.
Acum vreo zece zile prietenul ei a cerut-o de soție. Da, chiar așa.
Și ea a acceptat.
În trei zile, din pat, și-a organizat nunta, invitații, tortul, rochia, tot.
Nu putea să se ridice, a fost mireasă în scaun cu rotile.
Nu putea nici să respire, a fost mireasă cu masca de oxigen.
Nu putea merge la primărie, ceremonia a avut loc chiar acolo în clinică.
În clinica decorată de nuntă, cu scunul îmbrăcat în tule și panglici de satin, flori și un tort de șapte etaje.
Știrea a făcut înconjorul țării și a ajuns și la BBC iar dacă vă gândiți că s-a abuzat de starea ei ca să facă senzație, auting și creșterea audiențelor vă spun că nu-i adevărat.
O spune chiar Anna pe blogul ei, ea e bucuroasă și perfect conștientă de ce se-ntâmplă.
Pare o telenovelă sau o știre regizată special ca să atragă atenția.
Pare, dar nu e, când i-am descoperit eu blogul era o fată oarecare, puțin mai altfel prin prisma cancerului care la 30 de ani nu e normal și nu poți trăi cu el cum ai trăi cu o durere de măsele.
Blogul ei avea câțiva cititori ficși și câțiva prieteni, bloggeri și ei, care comentau din când în când.
În câteva luni a ajuns celebră, faimoasă și cunoscută peste tot.
Și-a scris cartea, în câteva zile cred că va ieși de la tipar.
A fondat o asociație, asta funcționează deja de anul trecut.
A devenit mătușă și a câștigat licitația unei case la țară care până acum o lună încă visa cum s-o transforme în B&B.
Mai sunt câteva proiecte mici (inscripții pe tricouri, etc) care s-au realizat și ele.
Iar acum câteva zile a avut nunta.
Toate astea bolnavă de cancer în stadiu terminal.
Oricine poate spune "da, dar asta nu e viață" sau alte zeci de chestii de genul ăsta.
Dar ce știm noi ce simte ea, ce e bine și ce nu, ce simte că trebuie să facă și cât de mult își dorește să trăiască știe doar ea.
Viața e cu adevărat mult deasupra capacităților nostre de a o imagina sau prevedea.
Iar tendința noastră de a-i judeca pe alții prin prisma unui "normal" sau a unui "nu așa se face" e absolut inutilă.
Fiecare trăiește cum simte el că-i mai bine și își urmează vocația, sensul responsabilității sau conștiința cum crede el, nicio lege nu te poate obliga să te simți vinovat, liber sau optimist până în ultima secundă a vieții.
Pentru că Anna, cu toate astea, își dorește să fie o bună soție.În pofida medicinei care nu găsește niciun leac, în pofida metastazelor de la plămâni și de la cap, în pofida durerilor care o țin la pat cu mască de oxigen de aproape o lună .
O lună lungă de zile. Zile, unele dintre ele, incredibile și frumoase.
Zile pe care majoritatea celor în situații similare cu a ei, nici nu le trece măcar prin minte că ar fi posibile.
Citiți-i blogul dacă știți italiana, e frumos și optimist.

Ultima zi împreună....

De mult nu m-am mai gândit atîta la un bărbat.
În plus, la vârsta mea, chiar că nu mă gândeam c-o să mi se mai întâmple, mă pune în încurcătură treaba asta.
Ori cu cine stau de vorbă, după două minute mă trezesc că-i rostesc  numele sau și mai rău încep să vorbesc despre el.
Ne sunăm zilnic, dacă nu mă sună el la primele ore ale dimineții, îl sun eu.
Nu pot sta nici o zi fără să-l văd. Las tot și mă duc la el. sau vine el la mine, după caz.
E primul meu gând dimineața și ultimul înainte de a adormi.
Orice-aș zice, în fond ăsta e adevărul. Și durează deja de câteva săptămâni.
Mi s-a lipit de suflet fix cu Poxipol Universal.
Mi s-a chituit în minte cu rosturi (ale vieții și ale sorții) de 2mm, culoare caramel.
Și nu pot să renunț acum, în fiecare zi îmi fac curaj și-mi spun că azi e ultima. De mâine el nu va mai fi iar eu trebuie să-nvăț să trăiesc și fără el. Nu-i al meu, e un om liber, dar n-aș fi putut trăi fără el. înaintea lui viața mea era goală, și casa mea de-asemenea, mă simțeam singură și așteptam să-l întâlnesc, mi-l doream din toată inima.
E un sentiment puternic, mi-am dat seama și mai bine ieri de treaba asta.
Ieri, când am văzut că nu sunt eu singura înnebunită după el.
Există o altă femeie, iar ieri, femeia asta a venit acasă la mine după el!
Înțelegeți? Acasa!
El a fost onest, ce pot să-i reproșez?
Mi-a spus înainte să se-ntâmple. Mi-a spus că oricâte eforturi a făcut n-a putut să evite situația care s-a creat și că neapărat trebuie să meargă până la ea, măcar o după masă, ca să vadă exact despre ce e vorba și ce va avea el de făcut în continuare.
Și s-a dus. S-a dus la ea ieri după-amiază.
N-am putut să-l opresc așa cum nu-l voi putea opri nici de luni încolo, când va pleca definitiv din viața și din casa mea.
El zice că ăsta nu e sfârșitul, că o să ne mai vedem și că o să mai treacă în vreo seară pe la mine dacă mai rămân detalii de rezolvat, dar că oricum a decis, mâine e ultima zi. Ultima noastră zi împreună.

S-a ales doar praful de relația noastră. Gros de 2mm peste tot. Au rămas întinate toate porțile (și ușile) relației noastre. Toate amintirile, toate legăturile cu trecutul au devenit doar balast, moloz încărcat în 40 de saci Urban.
Tot ce a fost odată azi e de nerecunoscut, pare că un cutremuer a clătinat di temelii viața și casa noastră.
Mă surprind stând dusă pe gânduri și așteptând un miracol, o salvare, o persoană nouă în viața mea care să construiască din cioburile rămase ceva frumos, primitor și trainic.
Am hotărât să arunc tot, masa pe care mânca el la prânz, scaunul albastru pe care oricum mi l-a distrus, mobilele pe care își lăsa din neglijență sculele, cada în care am făcut ultima baie așteptându-l, aragazul vechi pe care găteam visând la el. La el și la schimbările pe care le va face în viața și în casa mea.
Și geamurile toate păstrează urmele trecerii sale, și televizorul și mobilele, tot, absolut tot.

De lunio să  încep o altă viață.
Marți voi avea alt aragaz și alte scaune iar de miercuri chit că băiatul cu mobila o să-mi spună "tanti" n-o să-mi pese,măcar o să am o mobilă nouă, modernă și curată.
E drept, femeile sunt ciudate, așa se plâng bărbații, își doresc mereu schimbări și nu sunt niciodată mulțumite.
Oare așa să fie?
Oare o să pot trăi de luni fără el? fără Nelu?

Renovare - ultimii metri

De trei zile-ncoace citesc numai bloguri, forumuri și articole despre Asia de est.
Nu pentru că n-aș avea altceva mai bun de făcut, ba dimpotrivă, dar am acumulat prea multe date despre faianță, gresie, praf, mobilă și renovare în general și mi s-a cam blocat fișierul.

Nu, încă Nelu n-a terminat, deși înțelegerea era pentru miercurea trecută.
Dar nici n-avea cum să termine, toate lucrările alea aproape că s-au dublat, iar el e singur.
În bucătărie zugrăveala era proaspătă încă dar dacă a trebuit să mute două prize și să mai facă alte două, să pună gresie și faianță noi, pereții s-au cam murdărit , așa că și acolo "a mai dat o mână de lavabilă".
În baie, cu zidul ăla de fier beton s-a chinuit vreo două zile iar când a fost gata a descoperit că nici-o priză nu era făcută cum trebuie ca să suporte o mașină de spălat. Deci a găurit și pe-acolo și-a făcut o priză decentă.
Tot cu prelungitorul o să spăl dar măcar fără frică.

Ce-a mai fost? Ah, ghena reconstruită, scurgerea de pardoseală și debaraua evident.
Pe urmă a fost duminica și Sf. Marie și uite-așa azi de-abia dacă a terminat cu faianța.
Și mai sunt oricum lucrările mici, prizele, chiuvetele, rosturile.

Am avut noroc că n-a trebuit să-l controlez. Mare noroc.
Pentru că eu, vă spun, până la a doua săptămână am avut răbdare. Ba chiar și entuziasm.
După termenul ăsta însă, aș fi făcut orice altceva, aș fi vorbit despre orice altceva și m-aș fi dus oriunde altundeva, dar nu acolo și nu despre renovări..
Ieri, de exemplu, când m-am dus pe la 20 seara acolo (a treia oară într=o zi), mi-am dat seama că pentru mine putea s-o pună cum vrea el faianța aia, numai s-o pună! Repede.Cât mai repede.

Hehe...șiacuma știu io de ce după acțiuni din astea, când e totul gata auzi fraze gen "aici n-arată prea bine dar nu mai aveam nervi" sau "asta cred că așa rămâne că n-am mai avut niciun chef s-o reparăm".
Eu nervi mai am și chiar și energie mai am doar că mi s-a urât să văd tot praful ăla.
Ok, am vorbit deja destul...nu de alta dar mi-e să nu trezesc și altora sentimentele alea. Cine a renovat de curând sigur mai are încă alergie la praf.
Singura soluție cât de cât utilă e să locuiești în altă parte. Și eventual să n-ai nici serviciu, nici copii, nici probleme de bani și vreo 2-3 soți harnici și cu zâmbetul mereu pe buze, voioși și disponibili în orice clipă să ajute și să supravegheze și să-i mai ducă și câte-o bere lui Nelu.

Și asta iar mi-aduce aminte de Thailanda. E țara surâsului !:) (nu a berii !)
Știu tot, companii aeriene, prețuri, orașe de vizitat, cazări, plaje, elefanți, mango, maimuțe, știu când e sezonul ploios, știu cât trebuie să stăm și ce se mănâncă, știu o mulțime de site-uri și de persoane virtuale care au fost și încă nu s-au săturat. Întrebați-mă că de-abia aștept să vă fac capul pătrat.
Na, asta tre' să facem noi, oameni buni, excursii, concedii, snorkeling din ăla, nu s-aruncăm banii pe renovări.

Sfânta Marie

spiaggia libera

Dimensioni: 60 x 60
Tecnica: mista

Collezione : Roma
Autore: Steve













Sfânta Marie azi la noi, la alții Ferragosto.

Am aflat și eu astăzi că și la noi, la români, a devenit zi nelucrătoare.
De când? și cum s-a întâmplat?
Unele magazine erau deschise, altele nu, ba unii chiar lucrau
.
Ferragosto la italieni există dintotdeauna și e o sărbătoare laică.
 Steve mi-a trimis azi "auguri" ca de Paște și de Crăciun. Așa e la ei.
De obicei se face o "scampagnata" care v-am mai spus undeva că înseamnă o zi la țară, sau la mare, dar oricum și oriunde înseamnă familie reunită sau mulți prieteni, un prânz copios, grătare, pizze, multă mâncare. Băutură mai puțin că știți că ei nu prea pun bază pe asta.

Tinerii merg la mare, în grupuri mari, 20-30 e cam media. Fac focuri și carne. (acolo se bea pe bune)
La miezul nopții toată lumea se aruncă în apă cu o dorință în gând.
Nu povestesc din auzite, am trăit sărbătoarea asta ani la rând pe insula Siciliei și nu reușeam să ieșim niciodată din casă altfel decât pe jos, sau cu motocicleta.
De pe la 17 toate străzile erau pliiine pline 9și noi locuiam la 3km de mare).  Pe plajă se instalau corturi, pături, scaune de plastic, se pregăteau focurile. O nebunie!
La miezul nopții apa e destul de rece, dar obiceiul e obicei și lumea se aruncă-n spume râzând ca nebunii (păna la miezul nopții s-au golit deja câteva sticle bune, asta ajută).
Se aud chiote și urlete pe toată plaja și se văd de departe focuri aprinse cât e de lungă plaja.
A face baie la miezul nopții e o emoție aparte, apa e rece, pe mare e beznă, pe cer se văd milioane de stele, e super și e emoționant. Depinde ce-ți dorrești.
Asta e la mare.
Cine n-are mare, v-am zis, se organizează din timp cu alți prieteni și merg toți pe la câte-o căsuță la grătare.
Măcelăriile sparg toate încasările din timpul anului. Dacă nu cumperi cel puțin 1kg de carne, n-ai făcut nimic.

Cam asta-i la italieni, acuma la români n-am înțeles prea bine ce se face.
Ce și cine ne-ndeamnă să sărbătorim?, o fi pe bază religioasă , o fi nostalgia lui 23 august cu care ne obișnuisem și care ne lipsește, nu știu încă.
Poate voi v-ați organizat mai bine dar eu am fost doar pentru porth până în Schei, am gustat înghețata aia de lângă biserica Neagră (la cât e de scumpă nu e cine știe ce) și am jucat o oră de baschet cu Ana (și cu Nan evident).
Cu căldura de astăzi, baschetul ăla la soare ne-a dat gata rapid.
Se cerea un pui de somn urgent după masă, dar mi-am propus odihnă activă.
Și știți ce-am făcut? mi-am pierdut vreo câteva ore pe niște site-ri cu informații despre Thailanda.
Ce fain ar fi...! În ianuarie. Mai vine cineva? :)

Orașe, oameni și iubiri

Brașovul este cel mai frumos oraș din lume, asta am răspund de multe ori când am fost întrebată.

Am văzut multe orașe minunate, unele le-am trăit altele doar le-am vizitat ca turist dar când mă gândeam dacă aș vrea să și locuiesc pe meleagurile alea, ziceam nu, nu prea.
Și nu cred că Brașovul are ceva cu totul particular și neasemuit, pur șii simplu plăcerea de a locui întrun anumit oraș vine din legăturile pe care le ai cu el, afective și practice. Din amintirile pe care le respiri acolo și din felul unic în care te simți înglobat printre oamenii și casele lui.
Cu orașele e ca și cu dragostea, dacă le simți în suflet totul devine foarte ușor.
Și orașele au defecte ca și oamenii, dar când iubești un om e ușor să-i treci cu vederea defectele.

Vorbind odată despre dragoste cu dentista mea, mi-a mărturisit că deși își dorește, i s-ar părea puțin ridicol să se mai îndrăgostească acum. "Acum" înseamnă puțin peste 50 dar o femeie frumoasă oricum, plăcută și senină, realizată profesional și deschisă spiritual.
M-am gândit mult la asta, oare așa să fie? am citit atâtea povești despre iubiri târzii cu patimi uneori mistuitoare.Am avut prieteni și am văzut filme cu tema asta și parcă n-aș zice că protagoniștii lor, ai poveștilor acelora de iubire, erau ridicoli.
E drept totuși că anumite manifestări aparțin exclusiv unei anumite vârste.
Oricâtă dreptate aș da îndrăgostiților târzii , în esență și în general lăsând la o parte excepțiile, parcă tind și eu să cred că fiecare lucru are timpul lui.
Ceea ce unii numesc Dumnezeu eu numesc Univers și acolo unde unii se roagă eu încerc să mă adaptez fluidului vital al lumii în care trăiesc. Iar în lumea din jur, viața are ritmul ei, repetat și constatnt, creează un echilibru perfect în care stelele stau pe cer de miliarde de ani și margaretele înfloresc mereu primăvara.
Merele se culeg toamna și bulgăreala vine numai când se așterne multă multă zăpadă proaspătă și pufoasă.
Așa e bine, așa e cel mai bine adică.
Că au făcut și piste artificiale de schi asta-i altceva. Și că se recoltează pepeni și în decembrie prin cine știe ce seră și asta-i altceva. Și cozonaci am văzut ieri la pâine, dar nu-i cumpăra nimeni, vremea lor nu-i acum. Tocmai!

Această lungă dizertație despre oameni, locuri și iubiri e rodul plimbărilor mele grăbite de-aici până la apartament și de la privirea oarecum meditativă pe care nu pot să mă abțin să nu mi-o arunc asupra vieții oamenilor pe care-i întâlnesc.
AM fost întotdeauna curioasă cum trăiesc alți oameni, ce pasiuni îi fac fericiți, ce legături îi țin împreună, cât de mult consideră că trebuie să ascundă și cât trebuie să arate și n-am fost niciodată dezamăgită, viața bate filmul. Întotdeauna și în toate.

Așadar, cu tot respectul pentru excepții, timpul marilor pasiuni cred că acum este al copiilor noștri.
Noi, chiar dacă mai construim case, mai plătim rate sau mai cumpărăm mașini, mobile sau gresie nouă...noi, avem deja roluri mai mici. Și scriu asta zâmbind ușor pentru că nu e nimic rău în rolurile mici, nici când vom fi doar spectatori nu va fi rău și nici când vom fi doar amintiri luminoase când și când, ici și colo,...nici atunci nu va fi rău.
Pentru că tot echilibrul lumii stă în asta. Vară și iarnă, semănat și cules, copil și bunic.
Și iubirea face rimă cu tinerețea și cu prospețimea, așa a fost dintotdeauna :)

Pentru că iubirea, la vârsta maturității are alte definiții. E mai calmă, mai tolerantă, mai receptivă, mai....mai matură.
De iubit vom iubi mereu, dar mereu altfel.
Și dacă am pierdut un timp, dacă în vâltoarea evenimentelor am sărit peste o etapă cred că n-are rost să mai fugim orbește după ea. S-a dus... și gata... ceea ce vine sau va veni e ceea ce contează.
Nu zic că Liz Taylor n-o fi fost răpitoare la a șaptea căsătorie, dar față de ea orice mireasă de 25 de ani e absolut splendidă! Doar pentru că e tânără .
Tinerețea și iubirea se asorteză foarte bine.
Și iubirea are legătură cu acele puține valori care contează cu adevărat.
Să fiți, așadar, iubiți!

Efectul săru'mâna asupra femeilor post-patruzeci



Ritorno dal mare



 

Dimensioni: 40 cm  x 40 cm

Tecnica: mista

Stile: figurativo 

Supporto: tela 

 

 

Autore: Steve

Collezione: roma

Disponibile: Si.

Există pentru toți de-a lungul vieții, o întâmplare anume, ce se petrece în mod normal după patruzeci de ani, când ești obligat să recunoști că "nu contează buletinul, contează cum te simți",  e doar apă de trandafiri (și stătută pe de-asupra).

Poate că mici semnale au mai fost și pănă atunci dar pentru tine viața era aceeași, aceiași colegi, aceiași prieteni, același mod de a râde și glumi cu toți.

Până întro zi. O zi obișnuită în care să zicem că te-ai decis să schimbi mobila în bucătărie.
Prietena ta cea mai bună (aș! mă mai gândesc) știe ea un tip care face mobilă faină. Și=ți dă numărul lui.
Ok, îl suni, vă-ntâlniți, omul e politicos "bună ziua", "dumneavoastră", "săru'mâna" și până aici nimic anormal. Totul e ok.
Prima dată! Prima dată e ok! Pentru că nu ne cunoaștem și e normal să ne adresăm cu dv. unul altuia.
Bine, hai și la primul telefon pentru că suntem tot străini.
Dar a doua oară??
După ce am vorbit la telefon și am vorbit și în direct, și el o cunoaște pe Mo, și pe Anubis, și eu îl iau cu TU și cu ce faci și cu ton glumeț și nu țin cont că mi-a spus că mă sună ieri și m-a sunat doar azi, și îi vorbesc de parcă am fi fost colegi de clasă (ei, nu chiar de clasă ..dar na...) pentru că mie așa mi se pare, eu așa îl văd și mai ales, eu așa mă simt..... eh, după toate astea s-aud mereu doar "dv. ați vrea" și "dv. spuneți că"  și dv, dv și iar dv. ??? Iar la final "săru'mâna" !!! Iar??? săru'mâna ??? Mie?

Ea mi-a făcut-o, prietena mea ! Vorba vine, mă mai gândesc la ce-nseamnă cuvântul "prietenie"
Sigur și ei i-a spus tot "săru'mâna". Si-gur  si-gur.
Și s-a gândit să-mi dăruiască și mie efectul subtil al cuvântului "săru'mâna" venit de la un tip bine, cu umeri puternici ('or fi de la atâta  mobilă!) și cu voce frumoasă. Un tip cu care, repet, eu mă simt de aceeași vârstă! Fix!

Ok, și Nelu îmi spune "doamnă în sus și doamnă în jos" dar Nelu are peste cinzeci de ani. Cinzeci, eheee...să fim serioase, cincizeci e o vârstă, eu sunt o copilă pe lângă el.
Și-apoi are dreptate să-mi spună așa pentru că eu de câte ori mă duc la el, în apartamentul meu cel plin de praf și de moloz îmi pun mereu rochia neagră cea mulată cu decolteu de perle și în picioare nu ies fără peep-toe roșii de lac care mi se asortează absolut superb cu rujul și cu geanta.
Deci da, Nelu mă vede o doamnă. Fițoasă și respectabilă dar o doamnă!
La întâlnirea cu tipul de la mobilă m-am îmbrăcat casual, sportiv, nu știu dacă se-nțelege ce vreau să spun.
M-am îmbrăcat tinerește!
Pentru că tipul de la mobilă are vreo treizeci (poate nici atâta) iar eu mă văd cam de-o vârstă cu el.
Dar n-a ținut. Din dvoastră nu m-a scos.

M-am gândit să scriu postul ăsta pentru că e un moment de cotitură în viața mea. Și poate a fost sau va fi și-n viața altora, și când se va-ntâmpla e bine să fiți pregătite, să recunoașteți momentul și gravitatea lui dar să continuați să vă faceți că nimic nu s-a schimbat. Nu există altă alternativă.

Fiecare în fața acestui mare moment al adevărului va lua o atitudine pe măsura ei.
Unele vor accepta realitatea și se vor simți în hainele de "dvoastră" ca-n rochia de duminică, altele vor încerca să mascheze câte ceva mai cu pudră mai cu tuș, mai cu ultima tunsoare la modă, altele se vor înscrie din nou la aerobic sau la lecții de dans modern, altele poate, alea mai zen, vor încerca cu yoga și cu meditație și cu apă minerală cu lămâie dar... indiferent de metodă, rezultatul va fi evident același: în suflet vom rămâne mereu aceleași. Romantice și visătoare....eventual.
Și dacă nici așa, cu toate metodele alea de mai sus, să știți că blugii cu talie joasă, ăia din care se vede doar un milimetru din culoarea lenjeriei nu trădează niciodată.
Indiferent de vârstă, în ei arătăm mereu de douăzeci de ani.

Două'j'trei? ok, dar nici unul mai mult :)

Re-renovare (continuare)

Sâmbătă e gata, așa mi-a zis Nelu.
Înțelegerea a fost la două săptămâni și azi sunt exact două săptămâni de când a început, dar la câte lucruri i-am cerut în plus nici nu-mi vine să cred că va fi gata sâmbătă.
Baia, care la-nceput m-am gândit că dacă durează prea mult nici n-o mai fac, e toată demolată.

Bucătăria e gata de mult, mai trebuie pus chitul de rosturi și e ok.
Dar baia i-a trezit rău de tot spiritul de competiție lui Nelu. Rău.
A spart acolo ca un Terminator. A făcut șanțuri , a tăiat ziduri, a refăcut ghena, sifonul de pardoseala, prize pentru mașina de spălat și vă spun....eu până când a ajuns el la modificările de baie l-am tot controlat, eu eram șefa, când a ajuns însă la ziduri și la șanțuri eu l-am scăpat din mână. Adio!
Mai merg și-acum zilnic să văd ce face dar s-au modificat polaritățile, Nelu mă conduce până la ușă când plec, vorbește cu cei de la Urban, vorbește cu instalatorul, cu vecinii...el e șeful acum!
Ba ieri mi-a spus că n-ar fi rău să vin azi cu Nan și să golim debaraua pentru că "îmi rămâne doamnă gresie multă, hai s-o punem doamnă în debara, și mai iau ș-o găleată de lavabil și vă fac fain și-acolo. trimiteți mâine băiatul că un'-doi e gata".
Na, și-am făcut-o și pe asta. Azi.(eu aș fi lăsat-o așa că era plină-plină, dar na, te pui cu Nelu?)

Ca să poată îndesa cădița de duș, a refăcut ghena, dar a spart și zidul de lângă ghenă înjurând în toate dialectele plus ebraică și sanscrită "comuniștii care-au lucrat așa ca proștii" la blocul ăsta acum 40 de ani.
Și are dreptate! Blocul ăsta a fost gândit din pix.
Sub vană a găsit vreo 3 saci de moloz, moloz ascuns acolo de vechii lucrători ca să nu-l mai care la gunoi.
Un zid mic, de vreo 70cm, care masca țevile de la vană era făcut din beton și fier din ăla gros.
Ca să mascheze două țevi!

Vă spun, ce mi-a făcut Nelu acolo, nimeni nu mi-ar fi făcut.
S-ar fi găsit o soluție de compromis, de mare compromis evident! și lasă că merge și-așa! Românii se descurcă.
Îți trebuie multă forță, răbdare și un dram de nebunie ca să faci singur tot ce-a făcut Nelu.
Sau poate că eu am avut noroc până acum numai de muncitori bețivi, neserioși și care-și făceau treaba de mântuială.

În sfârșit.... o să fie frumos și funcțional nu numai estetic în baie.
Nici nu m-am mai gândit la gresie așa prinsă am fost cu toate săpăturile alea.

Pentru mobilă, cei de la Norvinia mi-au lăsat o bună impresie dar lucrează prea încet. Durează cel puțin 4 săptămâni ca să facă 3m de bucătărie.
Nelu era indignat! "O lună de zile domană? Păi de unde mama lor aduc doamnă folia aia?? că și de la America ar ajunge în 24 de ore cu avionul. Ia mai dăi naibii! nu le trebe bani, aia e!"
Așa am zis și eu.
Și l-am chemat pe Gaby, mâine ia măsurile și în 2 săptămâni sunt speranțe.

dacă aș găsi un curs de design interior, unul intensiv, m-aș duce să-l fac. Sunt tobă de carte!

Renovare (continuare)

A-ți renova casa, înțeleg acum, nu e numai satisfacție și plăcere cum se vede în reclame..
Înafară de teama de-a cheltui bani prețioși pe lucruri mai mult sau mai puțin la modă sau utile, mai e și lipsa de timp, absolut necesar pentru a studia fiecare cumpărătură în parte.
Păi care femeie are zile întregi la dispoziție pentru a studia calitatea, culoarea și îmbinarea plăcilor de ceramică pentru interior?
Și după ceramică urmează instalațiile sanitare, apoi mobilierul în baie, parchetul, mobilierul în bucătărie, living, etc.
Eu am trecut doar de prima parte, gresie și faianță, și deja am citit și m-am uitat la zeci de pagini cu descrieri și fotografii una mai diferită ca alta.
Am venit din It. cu ideea de bucătărie clasică, cu linii curbe și culori calde. "Cotto" pe jos și faianță de 10x10 cu margini ondulate.Dar mi-a fost teamă de efectul "pizzerie".
A doua variantă era de linii drepte, alb și gri, textură luciosă și plăci mari dreptunghiulare. Elegant și rafinat. dar prea rece.
Între astea două variante, după ce m-am răzgândit de vreo 122 de ori am ales până la urmă bejul mat și jos și sus care în bucătărie cel puțin (baia nu e gata) arată foarte frumos. Și-am scăpat de prima tură!
Luminos, elegant, cald, deloc strident ba chiar cu oarecare personalitate.

Mobila(în bucătărie) va fi o combinație de crem cu moka și dacă am noroc să iasă bine și masca de centrală mi-am atins scopul.

În baie încă nu e nimic gata dar Nelu a reușit să facă o nouă ghenă din carton-gips și a rămas spațiu suficient pentru cădița de duș.
Plăcile de ceramică sunt crem cu bej (cafea cu lapte), mate dar moi și lunecoase la pipăit, foarte ușor de curățat. Cele din bucătărie sunt puțin mai aspre dar am ținut la calitate și la culoare.
Baia nu e așa de importantă,, intrăm și ieșim repede, n-avem timp să ne săturăm de ea.

Dar nici n-am apucat bine să răsuflu ușurată că am scăpat de faianță că am și trecut la studii aprofundate despre elctrocasnice, modele și branduri, prețuri și performanțe.
Și aici oameni buni, e un hățis de variante, reduceri, promoții, ce face aia și cât de fiabilă e aialaltă, pune și compara produsul X cu produsul Z și vezi ce-ți trebuie și ce nu.... că mi-am prins amândouă urechile și mi-au dat lacrimi de-atâta citit detalii tehnice pe net la fiecare produs (nu-mi găsesc ochelarii).
Așa ajunge omu' ca după ce vizitează trei magazine și 7 site-uri să nu mai știe ce vroia și ce i-a plăcut și cumpără tot dintr-odată fără să se mai gândească la altceva decât la un pahar de bere rece în fața televizorului cu picioarele pe masă. Îi înțeleg perfect.

Pentru mobilă a venit un tânăr frumos la măsurători și am mai făcut o simulare la cei de la Norvinia și mâine aștept să-mi spună fiecare la ce preț aș ajunge și.... poate-poate, în două săptămâni e gata.
Mobila veche nu e destul de veche ca s-o arunc dar nu știu încă cum s-o duc la țară, probabil că o s-o am și pe cea nouă și pe cea veche claie peste grămadă pentru o perioadă.

Praful, mirosul de ciment și țevi tăiate, mobilele îngrămădite una peste alta și mizeria din toată casa nu-s prea îmbietoare, și mă felicit pentru ideea de a nu fi rămas acolo. Renovările sunt a treia pedeapsă capitală pentru cine rămâne să locuiască la fața locului.

Eh...țara arde și baba se piaptănă în timp ce în zilele astea toată lumea nu vorbește decât despre  marea criză a burselor și despre reacția de domino începută la americani.
Nu cred că mi-am ales bine momentul pentru renovare... mai rentabil ar fi terenurile agricole și livezile de pomi fructiferi.

Examenele costă



Nudo in rosso



Dimensioni: 50 cm (base) x 70 cm (altezza)

Tecnica: acrilico

Stile: figurativo

Supporto: tela

Autore: Steve

Collezione: Collezione privata

Disponibile: No

Când ești student la veterinară ai două opțiuni ca să-ți iei examenele.
1.înveți      2.plătești.
Dacă înveți însă, sunt multe șanse să nu treci la examen..
Emoții, stress, oboseala, ghinion. Totul e posibil.
Dacă decizi să plătești mergi la sigur. Și nici nu te mai omori cu învățatul.
Fără emoții, fără stress și ai câștigat o grămadă de timp liber.
Anul trecut (în anul I) despre examenele plătite se vorbea destul de vag, doar cu expresii de genul "bănuiesc că; nu e sigur dar; eu am auzit pe cineva că;.....
Anul ăsta nu mai e nici o taină frate!
Expresiile sunt de genul "tu la cine te-ai dus?" "tu cât ai dat?"
Sunt iresponsabili profesorii?
Sunt superficiali părinții?
Sunt prea leneși studenții?
Sau trăiesc pe altă lume cei 20% dintre tocilari?

În anul II deja sunt studenți care-și plătesc 5 examene, CINCI.
Unele examene se iau folosind căști (metodă nouă), altele cu fițuici performante, iar altele plătind profesorul de laborator.
Epidemia e așa de mare încât cei care-nvață au început să fie luați în râs; cum adică să înveți la o materie de care oricum n-o să mai ai nevoie. Dă-i acolo omului cin'sutedemii și-ți vezi de treabă.
Da dar, știți cât costă examenul la fizio? Vă spun, că oricum e public și nu se negociază.
Patru milioane !!
Un examen.
În timpul anului se dau două.

Fără plata examenelor calculați că viața unui student mediu în capitală costă în jur de 5 mii de euroi pe an.
Și sunt 6 ani de facultate.
Deci la cât se ridică prețul unei diplome de "tocilar"?
Și a unei diplome de șmecher cu părinți bogați?

Și pe urmă cică în America părinții economisesc bani pentru facultatea copiilor încă de la nașterea lor.
Ok, e vorba de o pisică, o vacă sau un cobai (la veterinară) dar chiar și așa parcă nu mi le-aș da pe mâna oricărui medic.
Nu toți medicii sunt la fel. Uni o să lase pisicile în cușcă și-o să se-nchidă în cabinet ca să mai citească de prin manualele de școală.
Sau poate că anumite materii chiar nu sunt necesare, dar dacă nici fizio-patologia nu e, atunci care e?

Nu vreau să mă gândesc cu ce obraz se duc elevii ăștia să cerșească un 5 pe bani. Și nici cu ce obraz, și mai gros!, își bagă profesorul ăla 200 de milioane în buzunar într-o sesiune.
N-am cum să-nțeleg eu lucrurile astea probabil, așa merge lumea  acum și e mai bine să-ți educi copilul să fie șmecher , profitor și fără rușine.
Probabil.
Eu rămân de părere că cinstea e o valoare și munca deasemenea.
Pentru că dacă cei care citesc aici sau participă la alte discuții similare gândesc ca mine, înseamnă că nu sunt singură, deja suntem mai mulți!
A ne crește copiii cu milioane date la profesori pentru un examen, nu cred ca e o metodă de educație și nici n-o să-i ajute prea mult în viață.
Și a ne obișnui copiii cu examene plătite e rușinos, există și alte modalități prin care să le arătăm că-i iubim.

Sau poate că am fost prea aspră, bogații trebuie să trăiască și ei cumva.....

Nelu

Scărmănata

Dimensioni: 50 cm (base) x 70 cm (altezza)

Tecnica: acrilico 

Stile: figurativo

Supporto: cartoncino 

 

Autore: Steve

Collezione: Roma 

Disponibile: Si.

 

 

Dacă l-aș fi cunoscut acum 5 ani, astăzi renovam deja a doua oară.
Sau cum ar trebui să răspund dacă mi s-ar lua un interviu :
"Nelu m-a ajutat să-mi recâștig încrederea în mine și să privesc spe viitor cu speranță"

În realitate lucrurile însă chiar nu stau rău.
Omul n-are prea mare încredere în judecata femeilor,dă din cap cu neîncredere când îi cer eu câte ceva dar face ce-i spun până la urmă. La sfârșit îmi dă de înțeles că așa cum zicea el ar fi fost mai bine dar asta e, ce să fac? Nelu nu va fi unul din admiratorii mei.
Zice că și acolo în Germania unde a lucrat el, femeile veneau cu tot felul de idei trăznite dar "clientul nostru stăpânul nostru".
" Îs femei, n-ai ce le face, le fuge mintea peste tot. Păi să veniți la mine doamnă să vedeți gresie frumoasă. Uite-așa am pus-o în baie" și desenează cu mâna în aer niște scări în cădere. Și pe urmă în urcare.
Așa o fi, dar acuma ce să mai fac...gresia am luat-o deja și am pus-o așa fără scări. Ce-o fi o fi.
Și parcă are și aceeași culoare cu faianța și cică ar fi trebuit să fie în contrast. Că-i mai frumos.
Lucrează singur, bea puțin (doar vin îndoit cu apă) și are instrumente multe (l-am văzut eu cu laserul pe faianță, e tare!)

În baie,după demolări și după multe critici la adresa celor care au lucrat înaintea lui, s-au obținut 77cm(pt duș). Cădița de la duș are cca 78 și ar mai trebui pusă și faianța, dar cumva-cumva tot o s-o îngrămădim noi acolo.
Mâine trebuie să mă duc de dimineață în control pentru că aș vrea să pună faianța invers, pe lățime, dar normal că ideea n-a fost primită cu prea multă bucurie. E un tip conservator și foarte sigur pe el, ce mai !
Dar dacă veți avea nevoie de un lucrător bun la toate să știți că Nelu e o soluție de luat în considerare. Îmi bag numărul lui la preferate.

Cât despre bani, bănuiesc că mă va costa dublul sumei contractate inițial dar au fost multe chestii neprevăzute la-nceput. Vă țin la curent oricum.