Timpul trece, dar ochelarii rămân

  Intro lume plină de amăgiri, cu bucurii scurte și viitor nesigur, cu oameni schimbători și indeciși, cu dezechilibre planetare și prevestiri apocaliptice care se modifică de la o zi la alta, eu, cea mai neînsemnată parte a omenirii, fac pace cu destinul, abandonez lupta și declar oficial că pentru mine cel puțin, un lucru e sigur și așa va rămâne: am devenit dependentă de ochelarii de citit.

După ce ne-am tras de șireturi în ultimii doi ani ca doi adolescenți care n-au curaj să-și declare amorul, după ce am citit fără ei ziua și cu ei seara, după ce mi s-a părut ca am avut doar ochii obosiți și că în realitate nu am nevoie de ei, după ce i-am uitat prin fundul sertarelor luni de zile bucuroasă de independența mea....  de câteva luni încoace ridic din umeri și deschid larg brațele a neputință când vine vorba de citit ingredientele de pe cutia de biscuiți, nu mai pot fără ei.

Aș vrea eu, dar e o suferință prea mare, îmi lipsesc.
Îmi lipsesc siguranța și ușurarea care mi-o dau ei și numai ei, plăcerea clandestină care mi-o dă îmbrățișarea lor, fiorul cald al mângîierilor de după urechi și gestul decis și dulce cu care mă strâng posesiv la baza nasului, greutatea moale cu care îmi ating obrajii și sentimentul leneș cu care ne bucurăm împreună imediat ce suntem împreună.
Plăcerea febrilă cu care-i caut și emoția amanților care se văd pe furiș sunt și eleprezente, speciale.

Am amânat momentul, m-am mai legănat cu iluzia că am ochi de acvilă, m-am mai admirat în oglindă cu ochelarii altora zâmbind victorioasă în sinea mea, superioară și stăpână pe mine și pe claritatea vederii mele.
Pănă întro zi, o zi cu soare.....ziua de ieri.
Aceeași febrilitate, aceleași gesturi grăbite cu care răvășeam hărtiile de pe măsuță, plaidul de pe canapea și prosoapele din bucătărie în căutarea lor.
Nu erau nicăieri.

Treceam de la nerăbdare la calm și continuam să sper că încă nu i-am pierdut, că sunt pe-aici pe undeva rătăciți, uitați, privați cu nepăsare de dreptul lor profan la iubire.
Mă simțeam ca o femeie părăsită, mistuită de dorul lor, încrîncenată împotriva minții care-i dăduse prea ușor uitării.
Răscolisem tot, căutasem peste tot, zăbovisem cu privirea prin toate ungherele întunecoase dar ,cei trei amanți ai mei, pe care-i schimbam cu abilitate între dormitor și bucătărie, se-ncăpățânau să rămână ascunși răzbunători.
Perechea albastră de 1,5 o împărțeam clandestin cu Steve întro relație totală de menage a trois.
Perechea aurie mi-o dăruise el pentru că 1 ca dioptrie se dovedise prea slabă pentru el.
Iar perechea maro cu brațe tigrate mi-o cumpărasem eu, întrun raptus de chinese- shopping-addicted.

Am ajuns pănă în baie tot căutându-i.
M-am privit chiar și-n oglindă, deși... n-aveam de ce, iar din oglindă mi-a întors privirea o femeie încruntată, cu privire căutătoare, cu părul negru ridicat în vârful capului și bluza roșie cu fermoarul deschis, cu eșarfa albastră înfășurată neatent în jurul gâtului...
La gât, pe sub eșarfă și peste fermoar se vedea șnurul negru cu perechea de ochelari albaștri.
Pe cap, în vârful părului negru tronau celelate două perechi de ochelari îmbrățișate strâns una peste alta.   Cea aurie și cea maro cu brațe tigrate...

....de noiembrie

  

Să zicem că era noiembrie (în grădina vecinului de la parter)

 

 

 Si să luăm mai întâi un scaun comod ......

 

 

pentru a putea admira răsăritul

 

 

 ... care prevestește o zi senină

 

 

 .... să aprindem un felinar când apune soarele

 

 

.... și sa așteptăm musafiri  (Gușă roșie - Erithacus rubecula)

(ce i-ar mai plăcea lui Mitzu s-o smotocească !)

 

Vârsta a treia - vârsta tuturor posibilităților

Femeia purta un șirag frumos de perle albe.

Eleganța mărgelelor nu se potrivea cu cardiganul alb mult prea "rustic" și nici cu tricoul negru cu trandafiri roșii decolorat de prea multe spălări.
Mă uitam cu atenție încercând să stabilesc dacă e vorba de o femeie sofisticată care poartă cu nepăsare un șirag scump de perle veritabile sau de o doamnă îngrijită care poartă cu elenganță niște perle de plastic.
În străinătate femeile bogate rar ostentează luxul, iar cele mai puțin bogate știu adesea să se poarte și să se-mbrace în așa fel încât să fie sigure pe ele.

Fără perle ținuta femeii ar fi fost cel puțin armonioasă, nu neapărat de seară ,dar adecvată pentru răcoarea  micului restaurant de pe malul lacului unde ne aflam.
Eleganța perlelor se asorta doar cu tonul cald de culoarea mierii al părului frumos pieptănat înspre spate și strâns cu un șiret subțire în jurul capului.
Vorbea cu un puternic accent francez, cu o voce joasă și calmă, gesticulând când și când cu mâinile mici cu degete fără inele dar cu pielea încă fină, neîmbătrânită.
Avea un aer simplu și elegant. O eleganță care nu venea din vestimentație, nici măcar din gesturi, ci mai degrabă de undeva din interior.
Să tor fi avut vreo 65 de ani.

Bărbatul care o însoțea era trecut de 70. Pe el îl mai văzusem, știam că e în pensie, că are trei fiice, că a avut norocul să lucreze în străinătate pentru mulți bani, că încă mai făcea consulență pentru câteva firme din Asia, că încă merge la vânătoare și că, mai ales, încă vorbește , exagerat de mult, despre sex.
Știam că se cunoscuseră pe net, întrun site de întâlniri în urmă cu aproape un an.

Erau un cuplu inedit pentru mine, luați separat probabil că nu m-ar fi impresionat deloc, dar împreună făceau o pereche interesantă. Nu puteam să le pun prea multe întrebări deodată dar le urmăream cu atenție gesturile și conversația.
Ea comandase, după o lungă discuție cu chelnerul, calamari umpluți, o garnitură simplă de sparanghel și un sorbetto di limone.
El, o farfurie de tăiței cu multe fructe de mare și  o felie de tort cu ricotta e pere.
Din când în când se opreau și gustau unul din farfuria celuilalt cu complicitatea unui cuplu de cel puțin 20 de ani împreună. Zâmbeau des, relaxați, privindu-se din când în când ironic, schimbând păreri despre felurile de mâncare.

Au mâncat tot, mi-au arătat poze pe teelfonul mobil de la excursia Roma-Marsilia unde fuseseră împreună cu o săptămână în urmă cu mașina,  iar la urmă el mi-a arătat și ultimul ipad cu care mergea la vânătoare. Zeci de fișiere audio cu cântece de potârnichi, de grauri și de alte păsări. urma să aflu mai târziu că e un mod de a atrage alte păsări, un fel de momeală.
Mi-l imaginam fără greutate dimineața la ora 5, cu fața lui mare cu dinți lătăreți și cu ipad-ul lui modern, ascuns sub un pom , printre crengile desfrunzite, la păcălit de păsări.

Cât de deșteaptă trebuie să fie potârnichea ca să distingă falsul unui fișier audio și să nu se apropie de ipad-ul amicului meu!!

Și cât de versatilă a devenit specia umană care la 70 de ani nu se dă înapoi de la o excursie de mii de km cu mașina, de la folosirea ultimelor aparate hi-tec, de la sex și întâlniri online cu tot dichisul.

Mai știu că în urmă cu vreo 3 ani el și-a făcut o colonoscopie la care i-au îndepărtat vreo 2 polipi ce e drept benigni dar care nu l-au împiedicat să rămînă curios și deschis la orice nouă oportunitate de viață modernă, inclusiv sex. mai ales sex.
Toată seara am vorbit, am mâncat, am glumit și nimeni n-a adus vorba nici măcar o dată despre boli, despre bătrânețe sau despre bani.

Sunt amândoi pensionari și față de pensionarii români de vârsta lor, doar contul în bancă e diferit, restul e identic, sunt bunici, văduvi amândoi, cu mici probleme de sănătate, cu mult timp liber și poate puțină singurătate, niște pensionari care trăiesc relaxat, fără frustrări și fără nostalgia timpului trecut și în general oameni normali care au ales să trăiască și nu să supraviețuiască.
Oare atât de mult să conteze contul acela în bancă?

Sau poate că n-am avut eu ocazia să cunosc pensionari sexagenari români care o duc bine.
Sau poate că noi suntem cu cel puțin o generație în urma italienilor, noi cei de-acum practic o să îmbătrânim frumos, o să rămânem senini și flexibili, fără resemnări și fără nemulțumiri.
N-o să devenim nici răi, nici rigizi, nici moraliști.

Scanarea PET - TAC

PET (Positron Emission Tomography) este un examen special pentru pacieții oncologici, ex-oncologici sau suspecți de patologii oncologice și deasemenea în anumite cazuri în cardiologie ,ortopedie sau neurologie.

În Italia medicii sunt mai scrupuloși, nu neapărat mai buni profesional decât în România dar sigur mai precauți.
Circa 70% din analizele cu aparate sofisticate (și extrem de costisitoare) sunt inutile, dar au rol de prevenție atât pentru pacient cât mai ales pentru medic. Mi-o spune des Steve.
De exemplu: o mamă vine disperată la urgențe cu fetița de 3 ani în brațe și cu un pahar de sticlă din care lipsește o bucățică.
Pericolul și spaima vin din faptul că fetița ar fi putut mușca și înghiți din neateție bucățica lipsă de pahar. Probabilitate 1%? 2%? 5, 10, 20 ? Cine poate ști? Sigur e faptul că mama e disperată și deși la prima palpare gura și gâtul par în regulă, acel 0,01% de probabilitate ca bucățica de sticlă să se afle în stomac există, iar probabilitatea ca mama ulterior să-l denunțe pe medic există deasemenea. Mult mai mare decât acel 0,01%.  Și-atunci, ca medic, ce faci? trimiți pacientul să facă unul din examenele acelea costisitoare.

În cazul meu ecografia a relevat un ganglion undeva la nivelul ficatului iar oncologul mi-a prescris un examen PET-TAC ca să îndepărteze orice dubiu.
Am fost programată după 30 de zile la un spital din celălalt capăt al Romei, am fost sunată acasă pentru programare si m-am prezentat întro zi de luni la ora 13 la subsolul marelui spital la secția de medicină nucleară.
Am plecat destul de liniștită, examenele de sânge au fost bune iar la ecograf m-au asigurat că nu e nimic grav, dar e greu să râmâi calm dacă ai antecedente. Și eu am, se știe.
Îl aveam pe Steve cu mine ceea ce e deja o garanție de comoditate sufletească.

Scanarea propriu-zisă se face în condiții de totală relaxare, drept pentru care mi-a fost administrat un tranquilant ușor în timp ce mă aflam întinsă întro cameră mică cu doar două paturi-fotoliu (gen dentist) și o baie. Pe celălalt fotoliu un domn elegant renunțase la citit și stătea cu revista deschisă pe piept și cu ochii închiși. Probabil dormea.
Endovenos o asistentă mi-a lăsat să picure o soluție de glucoză după care a ieșit din cameră și a stins lumina.
Am stat așa mai bine de 30 de minute, aș fi putut foarte bine să trag și-un pui de somn în timp ce așteptam să mi se relaxeze toți mușchii.

După relaxare m-au chemat in sala tomografelor, m-au intins pe un pătuț îngust, m-au acoperit cu o pătură, mi-au poziționat mîinile și capul și m-au "scanat" timp de 20 -30 de minute.
E un examen destul de simplu pentru pacient, fără dureri, fără zgomot, fără stres.
Am așteptat alte 10 minute în sala de așteptare după care m-au mai scanat o dată, alte 5 minute, doar in zona ficatului unde era necesar.

Rezultatul l-am luat ieri și pare ok.
Doar că eu știu deja că în cazul oricărui examen, e greu să fie totul perfect dacă nu ești absolut sănătos. Și atunci medicul e obligat să scrie tot ceea ce vede, pentru că în cazul în care după 1 an, de exemplu, apare ceva în neregulă medicul e protejat iar pacinetul nu poate denunța pe nimeni, așa cum scriam mai sus.
Pe rezultatul de la PET scrie "se recomandă ulerioare examene de ecografie și endoscopie"
N-am încotro, le voi face, a trecut oricum un an și jumătate de la ultima tomografie și faptul că am repetat-o acum mă face să fiu mai liniștită pe de o parte.
Pe de altă parte însă e mereu o perioadă de stres, de nervozitate, de suspiciuni și de "dacă".
Peste o lună am din nou vizita la oncolog după care șase luni voi fi liberăăă !

Timp la infinit

Profumo di Zagara
 

  Fac controale, schimb buletinul, contul in banca, medicul de familie.
Citesc, joc tenis in garaj si cand imi aduc aminte ies pe balcon la asfințit si-mi umplu ochii de toate culorile cerului.
Si rasaritul l-aș putea vedea, dar îl las pe Steve sa se bucure de el în toată intimitatea, nu e ora cea mai potrivită pentru mine.

Nu scriu, dar nu pentru că n-aș avea motive.
Nu scriu pentru că sunt indecisă în mare măsură, iar în măsură mai mică Internetul nu mă ajută deloc.
Nu scriu pentru că încă nu m-am decis despre ce să scriu în principal.

Acum doi ani aproximativ, cand am deschis blogul de-aici de la Roma o făceam cu un scop determinat, acela de a da un semn despre mine. de a-mi deschide sufletul și de a mă plânge așa cum nu am făcut-o destul în trecut dar cum am învățat ulterior că e bine să o fac, fără rezerve.
Să-mi descarc din când în când desaga cu nemulțumiri, dezamăgiri și tristeți ca să pot merge mai departe cu ea goală și ușoară.

Blogul, în felul lui mi-a fost util, mi-a dat un sens zilelor lungi    și triste în care stăteam în pat gândindu-mă la ce era mai rău. Mi-a creat un ritm și o datorie pe care trebuia să mi-o fac zilnic și în felul ăsta mi-a permis să mă analizez mai bine, să-mi cântăresc viața, prietenii, rudele, viitorul.
Deciziile și trecutul, deciziile din trecut.

Din post în post, cuvintele se schimbau și deveneam când mai tristă, când mai melancolică, ironică, bucuroasă și uneori chiar fericită.
Din post în post, cu temeri și cu speranțe, scriind și reflectând, îmi făceam planuri, număram anii de facultate rămași ai lui Nan, calculam zilele rămase până la următorul control, scormoneam netul în căutarea statisticilor, mă-ntrebam a mia oara cum și de ce mi s-a-ntâmplat tocmai mie, îl cicăleam pe Steve cu aceleași întrebări, deveneam din euforică disperată, intram și ieșeam din tot felul de cabinete și spitale dar un lucru, unul singur rămânea sigur: cu fiecare zi care trecea mă-ndepărtam de ochiul ciclonului.

Chiar și acum când trec pragul cabinetelor de medicină nucleară, pentru examene sau controale, expresia mi se schimbă, zâmbetul și hotărîrea îmi dispar, inima mi se face mică și sufletul parcă s-ar dezlipi de trup șși ar rămâne la fereastră cu mâinile împreunate a rugăciune.
Nu e o condiție obișnuită, aceea de pacient, sau poate mie nu mi s-a potrivit niciodată.
Am avut mereu aerul unui călător care s-a rătăcit pe drum și-a ajuns întrun loc total greșit.
Nu mi-am acceptat niciodată condiția de bolnav, mi-am împrumutat doar corpul unui timp care nu era al meu și unui loc pe care nu vroiam altceva decât să-l părăsesc, cu felul de-a fi al celui care nu se ia pe sine în serios pentru a nu le da celorlalți și sie insuși ocazia de a fi compătimit.

Continui să privesc cu mirare sălile de așteptare, bolnavii și medicii, amuțesc de cîte ori văd halate albe și mă transform întrun fel de mielușel care face tot ce i se spune cu un singur gând fix în minte: câte minute au mai rămas până ies de-aici?.
Memoria mă ajută mult, selectează, înmagazinează și mai ales șterge.
Șterge tot, cu mare plăcere capitole întregi dispar imediat ce ies de pe poarta spitalelor și în locul lor intră cu litere bolduite frumusețea lumii de afară, zâmbetul cald și iubitor al lui Steve care fumează, citește manualul lui de acupunctură și bea cafea prea dulce în timp ce mă așteaptă, răpăiala ploii de toamnă și umbrela pe care n-o avem niciodată atunci cînd ne trebuie, șoseaua de centură la oră de trafic maxim, arborii de citrice plini doldora de fructele lor portocalii prinse prea strâns pe ramurile verzi ca niste globuri rotunde pe un brad prea încărcat, cățelul negru de la balconul din față doar puțin mai mare decât Mitzu.
Orice imagine e bună.
Oricât de simplă ar fi, ruptă din cotidian sau din lecturi e perfectă pentru a substrage din memorie orele dense petrecute prin spitale, bătăile accelerate ale inimii în care năvălesc amintiri grele, tu-tum, tu-tum, tu-tum-tum...

A trăi cu idea de bolnav, de boală, de compătimire și de dramă, pentru mine nu e o opțiune.
Am vîrsta, puterea și posibilitatea de a prospecta viitorul, de a descoperi și însămânța noi terenuri, de a face multe lucruri frumoase.
Nu mărețe ci simple și normale, așa cum îmi doresc de fapt să fie toți anii care vor veni, o viață normală dar nu banală.

Iar pentru început blogul ăsta mă ajută și el așa cum știe și cum poate el.
Cu fiecare post - fie el despre mobile sau despre toamnă, despre Steve sau despre rețetele de paste - nu fac altceva decât să ridic un zid între ce a fost atunci și ceea ce este acum.
Cu viața mea zilnică, normală, mă îndepărtez de ace, de tomograf, de dureri și de spaime și îmi fac loc în lumea celor sănătoși și nepăsători.
Mai timid sau mai stângaci încerc sa trăiesc așa cum faceți voi toți, gândindu-mă la lucruri simple, la problemele vieții zilnice și uitând complet că timpul ne e măsurat.
Mă uit la voi în timp ce trăiți și zâmbind pe furiș încerc să-mi potrivesc pasul cu al vostru ca atunci când intri în trafic de pe o stradă laterală și accelerezi puțin mai mult ca să intri neobservat în...anonimat  !
^__^