LA MULTI ANI ! LA MULTI ANI !! LA MULTI MULTI ANI !

                                                   

Grrrrrrrrrrrr

Una caldă:
 - controlul de ieri la Gastro-enterologie a fost ok, mă așteptam la o biopsie și în schimb ...nimic!
Analizele sunt puțin mai bune. Nu mult. Dar mai bune.
În concluzie, pentru următoarele 3 luni aceeași viață, regim fără grăsimi, prăjeli, alcool plus Deursil 600.
Biopsia încă nu e necesară. Yupiii.

Așa.... aș fi scris un post lung și plin de yupiii pentru controlul ăsta dacă n-aș fi descoperit azi dimineață că
Una amară:
- mi-au clonat cardul Postepay....grrrrr
Nu știu dacă e chiar clonat dar e tot un fel de furt telematic.
Din extrasul de cont rezultă o încărcare online făcută acum o lună, încărcare cu care tot soldul meu s-a dus frumos la altă adresă.
NU știu dacă să plâng după bani (<300 euro)sau să mă bucur că n-a fost celălat card unde paguba ar fi fost mult mai serioasă.
Nu știu.
Și brusc nici nu mai am încredere în carduri, conturi și plăți on-line.
Să-i stea în gât!!!

Mamografia

Dialogul e cam așa:

-         Stați să curăț aparatul. Ok. Veniți mai în față. Spatele drept. Pieptul înainte. Nu, mai drept, nunu, pieptul! sânul, toracele …împingeți-l înainte. Mâna dreaptă țineți-o la ceafă. Nu, spatele drept. Stați așa, nu mișcați. Așa, așa…ca să trec în față să vă aranjez mai bine. Așa, aaașșșaaa… mai în față puțin. Fundul mai în spate. Nu..dada, ok. Dar stați relaxaaată!!. Ok. Acum la celălalt.

Dacă e prima mamografie, dialogul se repetă de șase ori.

Și de fiecare dată sânul vine „comprimat” (nu doare) între două felii de aparat.

N-ai cum să rămâi sobră și serioasă. Nu încerca.

Dacă ți-l imaginezi pe Mr. Bean căzut în momentul acela fix acolo în încăpere cu tine și probabil încercând să pripceapă de ce nu se pun și două foi mari de salată deasupra și dedesubt, o să reușești să nu râzi.

Depinde și de asistente, dar momentul e oricum comic și grotesc împreună.

Nu doare și nu e nici invaziv, nici foarte nociv, e un control soft să zicem.

Urmează vizita și ecografia imediat după.
Și aici depinde medic, dar cu puțin noroc e instructiv și relaxant. Mai afli câte ceva... eu am aflat că românii beau mult. Da, și femeile și bărbații. Și că Bucureștiul e urât dar Bv e frumos, la fel și Sicilia.

După care mi-au controlat și gâtul și tiroida.
Mi-au găsit un chist mic sub ureche, dar cică e normal, o să-și revină.

Mâine n-o să fie la fel de simplu dar dacă nu mă amână din nou măcar scap de-o grijă.
Chip in taci....

Dimineti de octombrie

Deschise din mers calculatorul de pe scaunul de lângă ușa spre balcon și se opri în fața plitei de inox; "plita mea de sticlă e mult mai frumoasă" gândea în fiecare dimineață în timp ce-și pregătea ceaiul.
Își puse mănușile și spălă încet cele două farfurii vechi cu dungi verzi rămase de la cina de ieri în timp ce primele mărgele de apă caldă se ridicau de pe fundul ibricului de inox. O felie de lâmâie galbenă și parfumată fu pisată cu două lingurițe de miere de portocală. În ceașca albă de porțelan ceaiul căpătă culoarea transparentă a chihlimbarului și răspândi parfumul sobru al ceaiului verde amestecat cu primele gânduri ale dimineții. Dacă ar renunța la ceaiul verde oare ar putea să nu se mai gândească în fiecare dimineață la faptul că avusese cancer?
 Era duminică dimineața și el era de gardă, sanpietrinii din curtea interioară a micuțului apartament din uriașul cartier al Romei-sud, începeau să oglindească  primele raze ale soarelui călduț de octombrie.

Șase mini-vile compuse dintrun prim etaj cu dublă expoziție (spre curte și spre stradă) și o cochetă mansardă, împărțeau aceeași curte interioară unde la parter duminica, spațiile comerciale aveau jaluzelele decolorate trase a pustiu.

La ora 10 când ieși să întindă cele 5 pulovere de lână salvate de la inundația de acum câteva zile, cele 10 apartamente aveau aproape toate grătarele de fier de la uși și ferestre încă încuiate.
Doar un corb obraznic o privea de pe balustrada balconului din față. Trăiesc de 4 ori mai mult decât noi gândi ea, de ce s-ar teme de mine?
Scutura, ordona și prindea în cleme, pulovere și gânduri, culori și sentimente - indecisul gri o să se mai înveselească lângă oportunistul mov iar clema albă-prietenie le va ține mânecile împreună - zâmbi cu ochii închiși ridicați spre soarele de toamnă aurie.
Simți cum ridul de expresie de pe frunte (cel pe care și-l vedea tot mai des în ecranul negru al computerului) se destinde rapid iar pielea feței i se "trage" spre ceafă ca la un lifting perfect făcut dintro singură mișcare de un chirurg magician expert.
O lumină intensă portocalie și caldă ca focul împletea leneș din spatele pleopelor puncte jucăușe albăstrui cu sentimente plăcute și călduțe de completă relaxare.
Dintro dată,  plămânii îi izbiră cu putere pieptul și nările i se deschiseră inspirând  brusc o cantitate prea mare de aer, ca surprinși de cine știe ce neașteptată amintire.
Vecinii ar putea s-o creadă ciudată dac-ar vedea-o cum stă acolo cu corpul sucit înspre soare și cu ochii închiși, gândea ea, dar respiră a doua oară cu nesaț umflându-ți nările și pieptul ca un copil fericit gata să stingă dintro suflare  lumânărelele colorate de pe tortul de ciocolată surpriză.

Nu se putea desprinde, în fond poate nu trecuseră mai mult de 2 minute, poate nici măcar unul singur dar corpul relaxat, chipul luminos și fericit, expresia de echilibru și fără pic de tensiune nu știu cum, în lumea noastră, în ochii celorlalți, aduce mai degrabă a nebunie.
Sau poate daor așa credea ea, prea se gândea mereu la ce cred ceilalți despre ea. Cu trecerea anilor devenise nepăsătoare la multe lucruri dar tot se mai gândea din când în când la ce zic ceilalți.

Genele-i drepte se mișcară în semn că revenise pe pămând, incă puțin și ar fi intrat, s-ar fi așezat în fața computerului, ar fi deschis conexiunea-i leneșă și ar fi început să trieze ultimele anunțuri de case în vânzare, apoi ar fi mâncat ceva în grabă și ar fi ieșit aruncând din mers un măr roșu, două telefoane negre și cheile cu care nu-ncuia niciodată ușa apartamentului cu chirie.

La jumătatea drumului spre sprâncene pleopele coborâră din nou oprite de imaginea tortului cu munânărele colorate.
Mâine e 24 octombrie, prima sărbătoare a scorpionilor dragi printre care trăia.
Ziua lui.
Ar fi fost 57, dar știa că nu-i plăcea să-i recunoască. Nici n-avea de ce, corpul lui tânăr, puternic și frumos, tineresc și sigur pe el, cu chipul mereu luminat de un zîmbet splendid, cu spatele drept mereu elegant, mereu corect îmbrăcat, cu aerul tineresc și glumeț ce răspândea mereu bună dispoziție, corpul lui perfect care atrăgea mereu magnetic privirile celor cu care vorbea, corpul lui energic, viu.... corpul lui.... îl trădase o singură dată.
Poate nici nu fusese o trădare, poate fusese soluția supremă, imposibilă, găsită dincolo de viața însăși, soluția generoasă până la absolut care-o găsise scormonind, filtrând, cernind și până la urmă obligând el singur viața să-i răspundă, zmulgându-i un răspuns la toate cererile lui, exact răspunsul pe care și-l dorea.
Fusese mereu un norocos.
Un optimist inconștient de norocos.
Fusese mereu un altruist. Pe dinafară și pe dinăuntru. În comportament, în înfățișare și în gândire.
Elegant la suprafață, generos în suflet, sigur în gândire.
Un aristocrat veritabil.
Singura combinație perfectă pe care-o cunoscuse ea până atunci.
Singurul echilibru natural între a trebui și a dori, între a trăi și a fi fericit.
Era cel mai aproape de fericire om pe care-l întâlnise vreodată.
Cel mai aproape....
Cel mai...

Ploaie torențială la Roma - consecințe

Ai zice că nu se-ntâmplă nimic deosebit și totuși uite că azi dimineață de la 6,30 la 8,30 a plouat atât de tare, de des și de mult încât jumătate din străzile Romei au fost inundate.
În doar două ore traficul a intrat în tilt, o linie de metrou a fost complet suspendată, multe autobuze deviate, multe puncte turistice, grădini, vestigii și monumente au fost închise.
700 mm de ploaie în două ore, mașini avariate, pomi căzuți, beciuri și subsoluri inundate, o victimă umană.
Cam la acele ore la Roma circulă cca 720.000 de persoane; jumătate au fost blocate ore întregi în trafic, chilometrii întregi de străzi cu mașinile oprite și cu oameni care discutau neputincioși în mijlocul străzii așteptând să se deblocheze.

Cam la aceeași oră în Libia era rănit, capturat și ucis Gaddafi iar ribelii exultau.

Eu am pierdut programarea la ecograf pentru tiroidă și n-am reușit nici să vorbesc cu ei la tel. pentru reprogramare. Toate liniile erau ocupate.

Steve a cheltuit 400 de euro pe două pompe de evacuare a apei din subsolul casei.
Apă de peste jumate de metru în 50 mp de casă!! Cu canapele, mobile, sertare, covoare și o mulțime de cutii cu lucruri de toate felurile adăpostite acolo (la loc sigur) petru că deasupra au lucrat toată vara la renovare.
Pagube. Nervi. Timp pierdut.

Spovedanie (post cu înalt conținut de plictiseală pentru cei care se așteaptă la argumente lejere în tonuri ironice)

Zilele astea trec prea repede.
E vremea joggingului, sau a trekkingului, a maratonului, ce vreme? 
Dau să pun câte-o întrebare dar toți sunt pe fugă, toți au "cose da fare" (lucruri de făcut).
Oncologul mi-a dat alte analize de făcut, și alte ecografii, dar în general a făcut și ea (de data asta era o doctoriță) ceea ce făcuse și el (oncologul care m-a controlat în iunie), adică și-a văzut de statisticile lui, și-a tot copiat, și-a tot pus întrebări, și-a completat pe fișe, în calc. și în registre.
Medicii au prea mult de lucru, atât de mult încât le rămâne mai puțin timp să-și facă meseria.
Ori la care medic mă duc, găsesc același mod de lucru: puțin timp pentru pacient, mult timp pentru hârțoage.
Știu de ce, dar asta nu schimbă senzația pe care o am: sunt unul dintre mulții (prea mulții) pacienți de care doctorul trebuie să aibă grijă. Dar n-are suficient timp. Pacienții cresc, timpul n-ajunge, hârțoagele de completat se-ngroașă.
Vorbărie goală. Praf mult.

Esențial e că n-am metastaze, că hemocromul e bun și că nu sunt noutăți îngrijorătoare.
În rest, sunt tot un pacient cu cancer deci nu mă pot aștepta la minuni.
Nu după șase luni de la ieșirea din spital.

Oncologul: - Ciao! Cum te simți?
Eu: - Ciao! Ehm...în general bine, am recuperat mult, forță, serenitate, speranțe. Dar...
Onc. : Dar?
Eu - Mă simt dintr-odată bătrână...
Onc - Mental?
eu - Nu, dimpotrivă. Somatic. Corpul meu e ruginit, înțepenit și obosit.
Onc - (zâmește resemnată)....
-Când obosesc am ochii tulburi și roșii ca de babă.
-Dimineața când mă trezesc am degetele amorțite și reumatice, îmi trebuie două minute de gimnastică ca să pot începe să le folosesc.
-Dacă mănânc ceva interzis ficatul mi-l simt greu și-mi dăsenzații de somnolență și de oboseală.
-Auzul nu vrea să-mi revină și mă deranjează să-i tot pun pe oameni să-mi repete ceea ce deja mi-au spus de două ori. Oare să-mi fac un aparat acustic?
-Tot sistemul meu imunitar a fost grav atacat cu mulți ani înainte când a început să se formeze probabil și tumoarea și de-atunci nu-și mai revin nicicum.

 Eu tot sper că ceva o să se-ntâmple. Că toate patologiile astea, mari, mici, grave sau senile, au avut un singur motiv declanșator.Și că odată îndepărtat motivul respectiv ar trebui să-nceapă reconstrucția.
Poate sunt prea optimistă. Poate ingenuă.
Am 44 de ani, o fi târziu?
E drept că nici nu prea fac nimic pentru asta, dar .... ceva s-a schimbat totuși. știu sigur.
Cred tot mai ferm că orice formă de cancer, înafara motivelor genetice, alimentare, patologice, ambientale, psihologice și așa mai departe are la bază un puternic factor declanșator, ceva care oprimă, care pune o presiune prea mare, care atacă prea puternic, o supărare, o tensiune, o tristețe care se prelungește dincolo de limita suportabilullui. Fie în timp, fie în forță.
O presiune care nu găsește pentru multă vreme nici o ieșire.
O oală sub presiune care ori explodează și se face țăndări ori slăbește încet încet toate filtrele, pereții, încheieturile, sudurile, toate componentele.
Asta ar fi definiția mea pentru cancer.

Unii scapă, miraculos sau nu, dar scapă.
Alții se distrug de tot și o iau de la capăt cine știe când și unde, întro altă viață, întrun alt timp, în Univers.
Alții recidivează, aceeași greșeală, același re-start, fac și refac aceeași stradă.

Eu m-am văzut mereu în prima categorie. Și logic și sentimental vorbind.
De altfel, mi-au confirmat că ceea ce numeam eu recidivă nu era defapt o recidivă, ci o rămășiță, un nucleu de celule care la prima operație nu fusese îndepărtat.
Și am fost de acord cu explicația asta, pentru că toate evenimentele ultimilor 7-8 ani, continuitatea și consecvența lor, deznodământul și schimbările finale, toate duc la explicația pe care mi-am dat-o de-atâtea ori.
M-am forțaț prea mult, m-am constrâns să n-aud și să nu văd consecințele, m-am supus unei tensiuni dincolo de puerile mele, m-am crezut invincibilă, inoxidabilă.
Pe dinafară!
Pe dinăuntru însă, m-am simțit nesigură, speriată, slabă,dezamăgită și tristă. Adesea.
Dar credeam că sunt doar faze trecătoare, așa ca multe altele, așa cum se-ntâmplă tuturor.
Pentru că nu eram mereu așa. Dimpotrivă. Toate stările astea alternau cu momente de mare bucurie, plăcere, lejeritate și echilibru.
Și credeam că asta e suficient ca să balanseze spre zero balanța "mulțumiri-nemulțumiri"
Evident, eram mult prea departe de adevăr. Nu pesimistă cum mi-au spus mulți ci absurd de optimistă, inconștientă de-a dreptul.

Ok, dar asta a fost atunci.
Acum mulți ani.
În ultimii doi, in/out prin spitale, am avut timp să reflectez și să văd cât fusesem de zdruncinată.
Și cât de puțin lăsasem să se vadă. De frică? De rușine? DE teama că nu voi (mai) fi acceptată?
Nu numai ceilalți mă vedeau ok, dar și eu îmi spuneam că sunt ok, că trec printro perioadă de "dolce far niente" cu toate avantajele și dezavantajele expresiei .

Mi-aduc aminte o revelație extrem de tristă pe care-am avut-o întro zi în spital la Spoleto.
Tocmai ieșiseră medicii de la vizită și intrase asistenta să mă-ntrebe ce să-mi aducă mâine la prânz.
Brusc mi-am dat seama că ceva îmi plăcea acolo în spital, în toată tragedia care continua cu operații, înjecții, dureri, sperieturi și incertitudini.
Ceva care-mi lipsise multă vreme.... sau cu care nici nu eram obișnuită... ceva care eu avusesem doar foarte rar în viață :
- În sfârșit cineva avea grijă de mine, se interesa sincer de viața mea, de mine.... și-aproape că nu-mi venea să colaborez..... nu eram obișnuită să se ocupe cineva de mine..... nu în modul acela, intim, direct, esențial, fructuos.
Și nu e că fusesem singură până atunci. Ba deloc. Aveam un partener, copil, familie, prieteni, puțin dispersate toate dar le aveam.
Cu toate astea însă, esențialul rămânea ascuns, neatins, durerea rămânea doar a mea, n-o puteam mărturisi sincer nimănui și nici eilalți nu mă puteau ajuta altfel decât superficial.
Și asta nu era de-ajuns.
Era doar imaginea, poleiala, veșmântul prea subțire pe care-l îmbrăcăm de obicei când ieșim în lume.
Se vede, e ok, probabil e chair la modă și frumos colorat.
Dar nu ne ține de cald, nu ne e deloc comod, nu-l simțim proaspăt și curat și nu ne dă deloc siguranță.
Cam asta am simțit acolo în spital; că pentru prima dată nu mai eram singură în lupta asta.
Și-aproape că-mi era frică să plec... să mă-ntorc din nou la rolul dinainte, să m-arăt din nou mare și tare, frumoasă și deșteapă, veselă și fericită....când pe dinăuntru mă simțeam așa de singură, de speriată și de obosită.

Pemăsură ce scriu îmi dau seama că ăsta nu e postul lejer pe care vroiam să-l scriu despre controlul trimestrial, despre vânătoare, despre pozele pe care  mi le-am făcut întrun sătuc la 80km de Roma pe Harley-ul unui țăran cu pasiune pentru motociclete, despre 15 octombrie și protestele care-au avut loc în multe din capitalele lumii tocmai ieri.Despre Indignados spanioli și incazzados italieni, despre schimbările pe care nu le vedem dar există deja în conștiința socială a lumii moderne, despre faptul că știm toți că ceva nu mai merge, că direcția nu e corectă, că ne amăgim cu nimicuri , despre faptul că ceva se va schimba, deja a început de multă vreme și e ceva mai mare decât noi și de cât putem noi să-nțelegem acum.....dar vom ști, vom înțelege și vom vedea.....
Ăsta nu e niciunul din posturile acelea, e doar o spovedanie, un remember, o ședință de blogo-terapie publică., mai utilă pentru mine decât pentru cei care-o citesc.

Dar o să vină și vremea posturilor lejere cât de curând.
Deocamdată nu reușesc să scriu limpede, concentrat și îngrijit cum aș vrea dar scriu.
E doar o ciornă, o schemă scrisă la repezeală cu multe ștersături și sublinieri.
Sunt notițe luate în grabă în timp ce trenul șuieră voios printre dealuri pline de culori ce trec rapid de la verde la roșu și de la galben la gri, alei cu frunze foșnitoare  pentru care turismul a scornit termenul "foliage".

Dar eu nu pot să stau acum s-ascult cum vine toamna din multe și variate motive.
Unul important e acela că cel mai gros lucru de îmbrăcat pe care-l am cu mine e un pullover de lână verde pe sub care pot îmbrăca cel mult un tricou cu mânecă lungă sau o cămasă.
Și la Bv ninge deja de o săptămână!
Și aseară la Frascati era deja răcoare, dar răcoare! Din aia care-l face pe Steve să-mi ofere cu cavalerism jacheta lui.
Aseară am refuzat, mi-am putut permite, erau încă 15 grade la ora 22..... dar azi sper să fie deschisă Euroma2, am văzut o hăinuță frumoasă la Zara, îmi mai lipsesc niște cizme lungi de piele întoarsă.
Ma duc....despre evenimentele importante mai vorbesc mâine.
Bye

E vremea graurilor iar!

Numai două zile a șuierat Tramontana pe colinele Romei și s-au și organizat tordi (graurii) pentru voiajul de toamnă.  Vin stoluri-stoluri iar vestea s-a dus și ea ca vântul din gură-n-gură și din telefon în telefon.
Toți vânătorii freamătă, pe frecvența mea nu se vorbește despre altceva.
Vin tordi! mergem mâine? la ce oră? unde?

Azi dimineață la 6, Steve și Kira erau în poziție de așteptare pe nush care deal.
Echipament mimetic el, ea n-are nevoie.
Poziție de așteptare, pușca în mână privirea spre cer, urechile ciulite. Amândoi!
Nimeni nu mișcă, liniște absolută.
Din când în când se-aude câte-un fâlfâit de aripi.
Unu-doi-trei, doar trei mișcări rapide și precise și pac-pac-pac.
Dacă e cazul, adică dacă e un graur (tre' să-l cunoști de la distanță) ...dacă nu e graur, alarmă falsă... și iar la poziția de stană nemișcată dinainte.
Și tot așa vreo 2 ore... cam asta-i joaca de-a vânătoarea.
Uneori mai și prind câte ceva, dar numai uneori!
Cea care se distrează cel mai tare e Kira, e liberă, aleargă, primește recompense și dă fericită din coadă.
Cea mai bună perioadă e asta, când începe migrația și vin stoluri mari de păsări.

Pănă să-l cunosc pe Steve, ziceam și eu aceleași lucruri de spre vânători, ca toți necunoscătorii: "vânători? bleah! oameni fără milă, criminali deghizați, instincte sălbatice, nevoia de a ucide, cinici, nepăsători, însetați de sânge, n-am ce vorbi cu astfel de oameni, ....și cetera.
În realitate nu e chiar așa.
Un vânător nu poate vâna când vrea el și nici ce vrea el.
E obligatorie respectarea unui echilibru natural, verificat an de an, cu numere, specii și date precise.
Un vânător, vorbesc de cei mici, vânătorii de păsări, au doar câteva luni pe an în care le e permisă joaca asta și doar câteva specii de păsări.
De vânători vorbesc nu de braconieri, asta e altă specie de oameni.
Pe lângă ei, ceea ce facem noi în fermele de animale e crimă organizată.
V-am povestit ce zicea Nan de toate animalele alea pe care le creștem în baterie și le omorâm cu sutele în fiecare zi, le hăcuim în hale organizate, le facem pateu și le trimitem pe tăvițe albe la Carfur.

În pădure, pe dealuri,  în fața vânătorilor păsările au măcar o șansă. Și adesea învață s-o folosească, adaptându-se mediului plin de vânători, exact așa cum am învățat la zoologie.
E interesant să-i asculți pe vânători, e interesant să afli câte surprize le pregătesc păsările, cum învață să-i ocolească, să-și mute cuiburile, să zboare mai sus, în fiecare an să fie tot mai deștepte.
Iar vânătoarea, atâta timp cât e legală contribuie doar la păstrarea unui echilibru necesar în natură

Desigur că o pasăre moartă e mereu privită cu milă și cu sentimente gen "moartea căprioarei" dar când mi-aduc aminte ce făcuseră graurii în jurul Palatului Sportului, ce miros greu de excremente și ce murdărie lăsaseră pe toți copacii, aleile și zidurile din toată zona Roma-eur, îmi dau singură seama ce-nseamnă "echilibrul natural".

Bine, mâine vă spun dacă a prins ceva. Și la rețete tot mâine mă uit, pentru că s-ar putea să nu fie nevoie să gătesc păsări....poate mă scot cu o farfurie de paste cu pesto.

Zyzyphus vulgaris

Apropo, pariu că nu știți ce-s alea "giuggiole"?
Numele deja e ca un program.... evident că nu poate fi un tip de mobilă, nici un proiect de lege, nici un tratament cosmetic, nici moneda de schimb a Tanzaniei...clar, nu e vorba de ceva serios.
E ceva comestibil, aduce a giugiuleală dar are gust de măr și curmală, mărimea unei măslime și culoarea merelor putrede, un bordo stins așa...sunt bune, crocante, dulci.
Iar copacul, giuggiolul sau cum i-o fi zicând e foarte frumos, folosit și pentru ornament uneori.
Acum e perioada lor, a giuggiolelor.
Dacă nu găsiți, încercați cu niște giugiuleli sincere, ar trebui să fie la fel de bune.

Tramontana

Tramontana, vânt rece din nord.
Dar soare, v-am spus că Roma e orasul cu 300 de zile de   soare pe an.
Dar am scos cuvertura aseara. Cea usoară, de toamnă.
Caloriferele o să mai aștepte.
Și căutăm case, am mai văzut un partament mare și frumos pe-aici pe lângă noi dar blocul era prea comunist. Prea. Alfel avea ferestrele spre parc, un parc frumușel și verde tot anul, dar blocul....
Chiar dacă, cum zice Steve, indiferent cum ar fi,un apartament la Roma se vinde sau se-nchiriază imediat.
Săptămâna asta mai avem vreo 3 vizite.
Prețurile însă nu scad. Incredibil.
Vorbeamcu agenta imobiliară de vineri (agenția ei are 4% din vanzare!!! ) tocmai despre prețuri. O familie cu doi copii are nevoie de cel puțin 80 mp, ceea ce înseamnă la Roma cca 300 mii de euro....cum Doamne-iartă-mă să plătești atâta bănet pe 3 camere?
În câti ani de rate?
Și cât de bine trebuie să-l cunoțti pe omul de lângă tine, cât de sigur să fii de toate sentimentele lui, de schimbări, de boli, de șomaj, de ce vreți voi, ca să-ți poți cumpăra o casă cu el.
Pentru că musai trebuie cumpărată în doi. Singur.... cum?
Dar prețurile v-ma zis, nu scad.
Și iarna e pe noi.
Și criza nu ne slăbește.
Și.... hehe... nu le zic azi pe toate, le păstrez pentru zile cu prea mult soare când voi simți nevoia să mă deprim și n-o să am cu ce. De alcool (cu care te deprimi sigur până la lacrimi) nici vorbă, nu l-am mai gustat de 2 ani și ceva.
Nu beam eu nici înainte, dar un bitter-orange, un gin-tonic, un cocktail de fițe, alea da.
Acum nici alea.
Bine.
Vroiam să scriu despre climă...dar iar am luat-o pe arătură, s-aveți o săptămână liniștită, bye!

Conversație de sâmbătă seara

Motivele pentru care un bărbat nu doarme o noapte acasă pot depăși imaginația femeilor.
- La noapte nu dorm aici
- Și unde dormi?
- La mine, acolo în praf...
- Hai lasă! Vrei s-arăți că ești bărbat,nu? un adevărat sălbatic care poate dormi și-n codru!
- Cu codru și cu sălbatic ești pe-aproape...
- mm? te duci în pădure?
- exact! brava!
- și? ce-are asta cu dormitul în praf?
- Păi vrei să vin diseară aici cu pușca?
- ce-are?
- N-are...dar să defilez prin toată parcarea, prin curte și prin fața vecinilor?
- Aaaaa....înțeleg....
- Și să dormim toți trei? noi doi și câinele?
- m .

Citiți articolul Georgianei,merită.

http://lacoltulstrazii.wordpress.com/2011/10/07/undeva-in-bucuresti/
Articolul ăsta trebuie citit și povestit mai departe împreună cu comentariile din josul paginii.
Și să nu spuneți și voi că  "noi românii suntem needucați", "la noi la români n-o să meargă nimic niciodată", "noi romanânii ne merităm soarta" sau și mai grav "VOI românii, etc etc"

Ok,  faptul e grav iar nepăsarea oamenilor și a poliției e și mai gravă.
Dar ăsta e unul din cercurile alea vicioase pe care le alimentăm cu pesimismul nostru comunist.
Avem o democrație tânără, așa cum ni  se tot spune de 20 de ani încoace, ei și?
O să crească, nu? De cine depinde? De poliție? Bineînțeles, în primul rând,dar și de noi!

Nu mai demult, acum 2 săptămâni mi-au furat aparatul foto în timp ce urcam în autobuz.
Tot în București și tot ziua în amiaza mare, printre oameni nepăsători.
L-am și văzut pe individ cu mâna în buzunarul de la rucsac, dar n-am făcut nimic nici eu, nici alții.
Mai aveam o oră până la avion, eram singură iar în autobuz nu eram mai mult de 8 persoane.
Mi-ar fi plăcut să fac pe eroina, să-i trag individului o geantă-n cap și un toc la prostată, dar aveam valiza și jacheta în cealaltă mână, eram singură și ei erau trei și știam că cel mult o să-mi complic și mai mult situația.
Aparatul n-aveamcum să-l mai recuperez pentru că sigur și l-au "pasat" din mână în mână hoții între ei.
M-am bucurat că n-aveam portofelul sau telefonul care mi-erau strict necesare. plecării.

Bine, dar să mă-ntorc la articolul cu pricina și mai ales la comentarii.
E drept că suntem nepăsători și că nici poliția nu face ceea ce ne așteptăm să facă, adică să ne apere.
Dar 112 e un număr intrat de curând în uz, încă nu suntem conștienți de puterea lui.
E un exemplu de democrație superficială, copiată de la alții.
Iar la alții, așa cum se vede în filmele americane, funcționează.
Dar alții, ăia din filme, au avut altă istorie, și copiii și i-au educat altfel. Și părinții și școala și societatea care e cel mai viu exemplu au avut altă influență asupra fiecărui individ.

Noi românii suntem la început dar asta nu-nseamnă că n-o să meargă.
O să meargă! Poate nu mâine, nici poimâine, dar o să meargă!
Depinde de noi când și cum. Deja sunt oameni care fac ceva, totul e să-i ajutăm cum putem și să nu-i descurajăm.
Știți că anul ăsta la "Let's do it România" au participat cu 50.000 de oameni mai mulți decât anul trecut?
50.000!
Fără bani, fără protagonism, fără nicio recompensă. Doar așa pentru ca țara lor să fie și ea mai frumoasă.
Asta trebuie să povestim celorlați, exemplele pozitive.
Deocamdată nu știm să folosim 112. Nici noi, nici poliția; dar dacă insistăm o să învățăm că avem dreptul să-l folosim și că ei, polițiștii, au obligația să ne asculte dacă-i sunăm..
A ne plânge de milă și a ne descuraja unii pe alții nu e o soluție, e cel mai prost mod de a reacționa.

Iar tendința asta, de a ne critica nația și de a-i lăuda mereu pe alții e o prostie cu care ne tăiem craca de sub picioare dând din mână-n mână fierăstrăul.
Mie mi-a plăcut de tipa care-a scris articolul. Bravo ei! E cea mai deșteaptă.
1. pentru că a sunat la 112 și n-a trecut indiferentă mai departe
2. pentru că a scris ca să-i motiveze și pe alții să facă acelați lucru.
3. pentru că  a punctat faptul că indiferența noastră ni se-ntoarce ca un bumerang.

O femeie singură, sau două, sau trei, nu fac nimic în fața brutalităților, hoțiilor, agresiunilor sau abuzurilor de orice fel.
Nici un bărbat singur nu face nimic.
Dar oare de ce e așa de greu să-nțelegem că împreună putem face orice?

Și repet, cel mai e rău e să nedescurajăm unii pe alții.
Asta lucrează în favoarea celor răi, ei se bucură cel mai mult când ne aud spunând că "la noi, la români, n-o să se schimbe niciodată nimic", asta le permite să continue să ne fure, să ne agreseze și să-i doară la bască de legi pentru că "nici poliția nu se bagă".







.

Vești bune

A trecut cu bine prima parte a controalelor, ecografia.

Mi-a făcut-o colegul lui Steve, cel care anul trecut mi-a făcut intervenția de drenare a hematomului abdominal.

Avusesem febră spre 40 vreo câteva zile la rând, un hematom imens de sânge închegat după ultima operație la Spoleto care se infectase, chilograme vreo 45 iar rezervele de energie, speranțele și dorința de a trăi îmi erau la pământ, dar undeva sub papuci, ascunse bine de tot.

Tot ce țin minte e că vomitam verde și nu mă puteam ține pe picioare și m-am lăsat convinsă să merg din nou la spital numai pentru că nu mai rezistam durerilor, dar speram în secret să mă sting cât mai repede.

Ok, dar să mă-ntorc la ecografia de ieri, că e mai vesel.

Nimic relevant, organele mele interne arată mai bătrâne decât ar trebui la vârsta mea, dar din punct de vedere oncologic sunt ok, pot să nu-mi fac griji pentru următoarele trei luni.

ȘI n-o să-mi fac, la ce bun?

Drept pentru care m-am uitat cu atenție la medicul ecografist (sau cum i-o fi zicând).

Și-aici  nu pot să evit întrebările filozofice.

De data asta sunt pe tema Creației.

-Ok Doamne, îmi ziceam, am înțeles, erai în ziua ta cea bună și ai vrut să-ți bucuri ochii creând bărbatul ăsta. Și l-ai făcut ecografist .

Bine, ok, n-am nimic de zis până aici.

Dar.

Dacă l-ai făcut și înalt, și tras ca prin inel la cei 40 de ani, și cu păr des și negru și deștept, și medic, și fiu de director de spital, și elegant…ehm…zic io așa ca muritoare, nu era destul?

Trebuia să-i mai adaugi și caracterul ăsta?

Un caracter de moare de invidie și Richard Gere cât e el de celebru budist.

De fapt seamănă puțin cu el, le-ai făcut aceeași tăietură a ochilor la amândoi.

Și nu te-ai oprit, evident nu era suficient.

I-ai dat și bun gust.

Oh! și-aici fetelor, dacă trebuie să vă faceți vreo ecografie, sunați-mă și-o să vedeți ce vreau să spun, are o coamă excentrică de păr negru, o dâră subțire de barbă nu-știu-cum sub buza de jos, un mod de-a se îmbrăca și-un fel modest de a se purta de mooooori.

Și la toate astea, (credeți-mă am fost cât se poate de succintă în descrieri) ce-a adăugat doamne-doamne când i-a trasat destinul?

Puteți să vă imaginați ce vreți voi, vă las 10 sau nu, vă las 50 de încercări pentru că e tot aia, n-o să ghiciți nici până la Crăciun.

După ce l-a făcut medic și fiu de medic ce soție i-a găsit?

O dansatoare cubaneză de samba, creată și ea întro zi în care Domul a avut răbdare pentru toate detaliile și n-a făcut nicio economie, si nici un minim rabat la calitate.

O splendoare.

Nu te poți uita la ea.

N-am întrebat, dar sigur e și ea medic că avea halat alb.

Da.

Iar cu creația asta de sărbătoare a Lui, Domnul mi-a dat și mie privilegiul să interacționez. Cum să nu?!

Dar probabil a făcut-o în altă zi, ziua în care a decis să se amuze combinând cum știe el mai bine dorințele femeilor cu posibilitățile Universului.

Cu multă și fină ironie adică.

Cu o misterioasă și subtilă combinație, destinul mi-a "împlinit" rugăciunea de la 15 ani când îmi doream să întâlnesc un bărbat frumos și sexy.

Și mi-a permis chiar să mă dezbrac în fața lui ...nu glumesc.

Să-mi ridic poalele-n cap. să-mi arăt abdomenul plin de cicatrici ca Warerloo la 1815 după ce-a trecut Napoleon. și să-i pot vorbi în timp ce el mă unge alunecos pe burtă.

Ce i-am spus însă...iar n-o să ghiciți 100 de ani!

Că e "bellissimo"? Nu!

Că are ochii buni și calmi? Nu!

Că mă simt bine cu/lângă el? Nu!

Că are mâini care vorbesc de parcă m-ar citi pe dinăuntru? Nu! (dar aici măcar aș fi fost pe-aproape)

I-am spus așa, ca să nu vă mai fierb:

 „ce dimensiune are ficatul meu?, dar calculul de la colecist? și pancreasul cum arată?”

Iar el a răspuns : "se-nscrie în limitele normale. nu trebuie să vă îngrijorați. Puteți să vă îmbrăcați"

Tum!

Conversație super, dar super-mega sexy ca să folosesc un termen la modă.

Ok, m-am mai răcorit, v-am spus cum a fost….

Mă-nțelegeți că nu pot să vorbesc orice cu Steve. Sânt gânduri pe care n-are nici un rost să le destăinui bărbaților, n-ar înțelege nimic în cel mai bun caz, ar intra la bănuieli inutil în cel mai rău. Caz evident!

Trebuie să mai adaug niște tablouri dar conexiunea mea e delicată ca un fir de păr, de-abia ține ca să deschid paginile simple, ce să mai vorbesc de imagini sau filmate.

E harnic sau asa e el?

Steve e un tip optimist și are atât de multă energie încât ar trebui vreo 3 din astea ca mine care să reziste la ritmul lui.
Alaltăieri de exemplu, eu m-am trezit, am ieșit după pâine, am pregătit prânzul și...gata.
El... mmm... a fost de gardă toată noaptea, a avut trei cazuri grave, a adormit pe un scaun cu capul pe birou pe la 3 și s-a trezit la 5,  s-a mai întins vreo oră în pat după care a avut ambulatoriu.
Adică alt cabinet, alți bolnavi la control, alte 4 ore. De la 8 dimineața pâna la 12.
Să reziști încă patru ore doar cu alea câteva ore de somn chinuit de noaptea pentru mine e SF.

După ambulatoriu a trecut să-și controleze muncitorii care lucrează la casă. O oră de praf și discuții și acolo.
A venit, am mâncat, a dormit o oră, am plecat spe Albano să vizităm case pe la 16 și ne-am întors după 20, 60 km dus-întors în mașină.
La 20, s-a dus să mai verifice o dată lucrările și să plătească oamenii.
Am cinat, a mai dat câteva telefoane, s-a mai uitat la câteva site-uri de case și-a adormit buștean.
Ieri?
Ieri a fost de gardă. Alte 12 ore.
Cu tot ceea ce-nseamnă tensiunea și riscul meseriei de chirurg in Italia.

Vă spun doar că aici orice pacient își poate reclama medicul și poate cere plata daunelor pe care crede el că i le-a făcut medicul respectiv.
NU neg că există o mulțime de medici incompetenți dar există tot atâția profesioniști cum se cade.
Pentru cei din urmă, exercitarea meseriei (mai ales cea de chirurg) a devenit un stress și-o amărăciune.
Cum să te duci cu inima ușoară la patul unui bolnav dacă te gândești că s-ar putea să te denunțe în caz că ceva nu iese cum vrea el?
Dacă te denunță, va trebuie să dai explicații în fața unei comisii formate din oameni care nu sunt medici și care rar îți vor apăra ineteresele. Nervi, timp, drumuri, stress și bani pierduți.
Ok, despăgubirea o va plăti societatea la care ești asigurat. Dar rata ta lunară de asigurat se va mări pentru că ai avut o abatere. Ca la mașini.
Și-atunci inevitabil, ca medic te-ntrebi de ce și-ar dori tinerii să-și aleagă meseria de chirurg?
Medicina e departe de a fi găsit soluția ideală pentru a pune diagnosticul corect în 3 minute cât poate rezista un pacient cu abdomenul umflat și dur ca un pepene, speriat și plin de dureri acute.
Medicina e departe de a fi găsit cura pentru vindecarea miilor de maladii existente.
Medicina e doar un ajutor, nu face miracole.
Iar pacienții adesea asta cer: miracole!.
Iar cu miile de toxine care există astăzi în orice produs alimentar, în orice picătură de apă plus aerul plin de noxe pe care-l respirăm cum rămâne?
Pentru toate astea pe cine și unde putem denunța?

Ok, să mă-ntorc la Steve.
Ieri după-masă am făcut o tură în viale Europa, îmi trebuiau niște pantofi mai puțin sportivi.
El a terminat la 20, a venit să mă ia și pe mine, m-a lăsat în fața casei și s-a dus să monteze o ușă iar pe la vreo 22 am și mâncat.
Azi dimineață s-a trezit la 6. S-a dus să termine cu ușa aia, să taie niște rafturi să cumpere mâncare pentru câine și să-i facă curățenie.
La 14, după prânz, mă duce pe mine la ecograf după care iar Albano și iar case.
Să mai adaug că pentru ecograf are el toate actele, copiile și analizele mele?
Eh....
Unii au prea multă energie, asta-i sigur ! Nu cred ca e vorba de harnicie sau bunavointa, efectiv s-au nascut cu dubla energie.

Căutări

Cum să cauți casa visurilor la Roma?
Te gândești cam ce și unde ai vrea, nu? după care te adresezi unei agenții și aștepți.
Simplu, zic eu...mai ales că agențiile iau 3% de la vâzător, idem de la cumpărător., deci na....îi trag pe clienți de mânecă!
De unde începem? De pe net, clar! Toate agențiile trebuie să aibă pagina lor.
Și au. Iar Steve, om corect, se lasă atras de toate ofertele cu poze frumoase și descrieri pompoase.
El n-ar scrie niciodată 100 mp dacă ar avea dor 98, agențiile însă scriu. Rotunjesc. Înfloresc. Fotografiază ce le place lor și dau o idee destul de vagă atât despre casă cât și despre zonă.

Bine. Alegem noi patru zone. Două de munte ale mele, două de mare ale lui.
Și purcedem cu prima agenție, Ostia la mare.
Buget cca 200 mii de euri noi nouți.
Nu vă spun ce aspectative aveam eu la banii ăștia, nici măcar un eunuc cu piele lucioasă care să-mi facă vânt cu fruze de palmier nu mi se părea prea mult.
Ce ne-a fost dat să vedem.
Un apartament de cca 70mp la parterul unui imobil deloc în centru și nci cu vedere la mare.
Un imobil prăfuit, pe o stradă dubioasă, cu un fel de terasă-grădină în care se uitau toate apartamentele de deasupra (3 etaje)  și din părți (alte 3 etaje).
Apartamentul la parter, întunecos, trist și complet de renovat.
Am fost atât de dezamăgită că-mi venea s-o iau la rost pe agenta aia vorbăreață.
Ne-a mai arătat vreo trei apartamente de la care se vedea marea cât o batistă, cu terase, cu balcoane...dar care nu treceau nici de glezna așteptărilor mele.

Schimbăm agenția. Albano la munte.
Nici aici nu erau bărbați în slip cu evantaiul pregătit dar fiind mai la munte o să mai adie vântul.
Trei agenții, două întâlniri pentru mâine, trei case vizitate ieri.
O casă veche cu o grădiniță cu salată creață și chioșc de stat la umbră ( nu mai mult de 200mp), vreo 60 mp locuibili, o baie mică și puțină curte de împărțit cu ceilalți 3 proprietari.
Mică, micuță de tot casa la atâția bani dar mie mi-a plăcut.
Lui Steve însă nu, prea veche.
Restul caselor, pierdere de vreme.
Steve, fiu de inginer și frate de arhitect, are niște repere clare după care estimează o locuință.
Eu mă uit doar la suprafață și la ce se vede de la fereastră.
Dar tot e greu.
Toate milioanele astea de oameni care-și doresc să locuiască la Roma! Oare de ce?
Majoritatea din cauza serviciului. Dar majoritatea tocmai din cauza asta nici n-apucă să-și vadă casa pentru care plătesc facturile.
Și aici își cresc și copiii și-i învață și pe ei același lucru, să muncească zi lumină pentru a avea o casă.
Nu-i absurd?

Jurnal de duminică

Unde poți merge duminică dimineața ca să ai garanția că poți respira profund fără să inspiri smog?
Dacă ești la Roma, răspunsul e: la mare!
Astăzi, 2 octombrie la ora zece, soarele frigea la foc mic femei și bărbați, copii și câini toți dezbrăcați regulamentar în chiloței și sutiene colorate și întinși la soare. Mă rog...câinii nu, se-nțelege !

La 12 când am plecat transpirasem deja jumătate din toxinele acumulate în ultima săptămână și normal că mi se lipise și tot nisipul ăla strălucitor pe piele. Eram un șnițel cald cu crustă aurie numai bun de pus lângă cartofi.
Steve, cu tot arsenalul lui cel nou de pescuit, n-a prins nici măcar o hamsie de sămânță.
Dar lasă că nici ceilalți pescari n-au mișcat, m-am uitat eu bine la undițele lor.
Steve azi avea un fel de plasă cu fir de plumb la capete, largă și creață ca o perdea de sufragerie dublă...dar nimic. Mai multă muncă cu ea, că e și-acolo un stil de aruncare și de strângere nu așa oricum.
De fapt văzuți de departe, toți pescarii ăștia nu sunt alceva decât copiii de mai ieri care și-au schimbat jucăriile și în loc de lopățele au undițe și năvoade.

Niște copii adevărați însă, moderni și răsfățați cum le stă bine copiilor italieni, au chițăit, urlat și chelălăit la 2m de mine cu niște găletușe și un câine două ore pe toate frecvențele, până când am văzut priviri asasine în ochi celorlalți oameni care veniseră și ei tot la copt sub soarele lui octombrie.
Veniseră să se relaxeze în pace, să rezoneze cu natura, să se piardă în albastrul limpede al mării și al cerului perfect de duminică, să se-ncarce cu energii din alea ...dar na....
N-a fost chip! Așa mă gândesc eu... poate dacă ucideau vreo doi copii, cu cățelul n-am mai fi avut nicio bătaie de cap.
Poate.... nu se știe.

Asta a fost de dimineață la Roma-sud înspre mare.

Mai spre seară când am ieșit la pizza, am văzut două lucruri inedite.
O stea căzătoare sau mai degrabă o cometă uriașă cu coadă, roșie și mare cât o torță aprinsă coborând liiin și neverosimil pe deasupra caselor până dincolo de deal. Era incredibil de aproape și de "reală" și bineînțeles că și dorința pe care mi-am pus-o eu a fost pe măsură. Eh..!
Iar când ne-am întors am mai văzut o șmecherie.
Niște băieți în parcare lansaseră în văzduh un balon, așa părea, un balon micuț de forma și mărimea celor care stau atârnate în fața magazinelor chinezești, care se-nălța suuus-sus spre cer cu o flacără roșie în mijloc.
Mă gândesc că se tot ridică până i se termină combustibilul, dar în plină noapte flacăra asta roșie care călătorea spre cer în bezna nopții, făcea atmosfera ireală, de film jules-verne.
O fi o jucărie obișnuită nu știu dar eu am văzut-o azi pentru prima oară.

Roma e prea mare

Și dacă ar izola-o?
Roma zic, dacă ar îngrădi-o pe dinafară, cuprinzând înauntru toate monmumentele, zidurile vechi, bisericile, piețele și câte și mai câte, toate obiectivele turistice cu fântâni, parcuri și relicve instorice și ar pune câte-un controlor de bilete la toate porțile oare n-ar fi mai bine?
Într-un țarc obiectivele turistice cu toți turiștii aferenți dotați evident cu aparate foto și telefoane.
În alt țarc ministerele, sediile de guverne, ambasadele și toate celellate birouri administrative.
În alt țarc hotelurile, B&B, retsurante, taverne și baruri.
Iar restul să rămână pentru muritori, să rămână vivibil, locuibil, respirabil.
Oare nici așa nu s-ar economisi timp, benzină și mai ales nervi?

Ca să-mi renovez "tessera sanitaria", adică pentru două ștampile, am ieșit din casă pe la 10 dimineața și am reintrat la 13! Ajungeam la București in trei ore!

Pentru că Roma e Roma....aaaaah!
Dar asta e valabil doar pentru turiști și pentru pensionarii sănătoși.
Restul e un haos, un labirint, șiruri întregi de mașini care curg (sau se blochează) în toate direcțiile ca dintrun mușuroi atacat de inamici.

Iar noi în confuzia asta generală trebuie să căutăm o casă, o casă de cumpărat, o casă care să nu fie înghesuită ca-ntrun stup, care să fie luminoasă, spațioasă, ne-izolată dar nici centrală...în sfârșit o casă.
O casă normală, pentru o familie mică.
Știți cât costă o astfel de casă?
Încă nu pot să vă spun.
Tot ce știu e că 200 de mii de euroi n-ajung!
200!! Oameni buni, pe mine mă ia amețeala când mă gândesc.
Câte generații trebuie să plătească rate pentru 80 mp??
Și cât trebuie să câștige o persoană ca să-și permită o rată de 700 de euro pe lună???
Vă spun.... prețurile astea pentru mine sunt amețitoare...
M-așteptam la cine știe ce vilă cu grădinar ( nu grădină!!)
Oricum.... de luni începem.