Happy New Year !!

  E 30 decembrie 2012 , si dacă eu scriu acum din acelasi vechi fotoliu și la acelasi vechi computer înseamnă că am trecut și de profeția neagră a lui 2012 când ar fi trebuit ca lumea să se sfârșească odată cu calendarul mayas. Nu mor caii când vor câinii, cum s-ar zice.

Nan a plecat deja de mult la București, i-am aranjat frumos în cutie felii dulci din anul următor, i-am făcut cu mâna de la fereastră în timp ce ieșea din parcare , am curățat bucătăria și am păstrat pe un fund vechi de lemn câteva firimituri din anul acesta. Nu m-am îndurat să-l arunc pe tot la coș. O să le-arunc mâine.

Acelasi vechi motan îmi face companie în timp ce scriu de pe colțul lui de canapea.
S-a cam îngrășat și s-a cam lenevit și parcă doarme tot mai mult dar tocmai felul în care doarme, încovrigat pe canapea, felul în care toarce ritmic și nepăsător, felul în care burta i se ridică și i se coboară cu ficeare respirație tresărind din când în când din urechea dreaptă, îmi dau un sentiment de siguranță și de continuitate .
De speranță și de echilibru.
De tihnă burgheză.

Ar fi vremea bilanțului și a noilor planuri dar pentru mine nici 2012 n-a fost un an curat, frumos și liniștit. Am pierdut o altă persoană dragă și în consecință e inutil să mai pun în balanță toate celelate lucruri pentru că oricum mi-ar da cu minus și ar însemna să diminuez frumusețea lucrurilor bune care n-au lipsit și nu vor lipsi niciodată.

Și iar mă uit către Mitzu și-mi dau seama că singurul mod corect de a înfrunta viața e tocmai al lui.
Să lupți atunci când ești amenințat, să plîngi atunci când nu mai poți și să aștepți răbdător să treacă toate,... iar când trec, pentru că trec, întotdeauna trec... să le uiți, să le lași în urmă și să te bucuri pentru tot ce ți-a rămas și să te relaxezi liniștit pe colțul tău de canapea.
Și din când în când, fără grabă și fără frică să arunci privirea înapoi peste umăr.
Pentru că numai atunci când privești înapoi vezi cât de lung a fost drumul și cât de frumos s-au rânduit toate pe unde-ai trecut.

Calendarele le-am inventat noi și tot noi le celebrăm începutul și sfârșitul, dar timpul, lumea, viața și Universul întreg n-au început și nici sfârșit sau cel puțin nouă nu ne-a fost dat să le vedem.
Destupați șampania și mâine și ciocniți un pahar de "la mulți ani"și pentru mine.
De restul o să ne ocupăm atunci cțnd vor veni și să sperăm că vor fi mai multe bucurii .
La mulți ani !

Mâine-i seara de Craciun

Miros răvășitor de cozonaci iese pe sub uși.
Copii emoționați cântă pe străzi.
Urși dansatori joacă pe ritm de tobe prin piețe.
Brazi înalți se aprind luminoși prin balcoane.
Globuri scânteietoare se leagănă mișcate de vânt.
E Craciun!!

Mâine e zi de colidat, de mâncat colaci și de ciocnit un pahar de vin cu cei dragi.
Sfârșitul lumii n-a venit nici acum, deci să ne bucurăm pentru timpul care ne-a rămas și să mulțumim Universului pentru tot ceea ce avem.

Craciun fericit și un an nou de pace și serenitate !

...e doar o după amiază ploioasă

 S-a inorat așa de tare că pare deja noapte.
Am făcut și o poza, prea erau amenințători norii de deasupra caselor.
Dacă aș fi avut perdele nu i-aș fi văzut . Nici soarele nu l-aș fi observat azi dacă nu se-nora așa dintro dată.
Pentru că ni se pare natural să nu vedem lumina când există, soarele când e ziuă, binele când îl avem, sănătatea când nu ne lipsește și tot așa.




Doar atunci când m-am descălțat și m-am întins pe patul de spital, când anestezistul s-a apropiat de mine împreună cu gastroenterologul și cu Steve de partea cealaltă, doar atunci când au stins lumina ca să vadă mai bine monitorul, doar atunci m-au acperit cu un cearceaf alb mi-am dat seama că lacrimile îmi alunecaseră deja pe față și pe gât în jos până pe pernă, vroiam să mai spun ceva dar vocea îmi tremura și mă simțeam neputincioasă, instabilă, înfrântă.

 Asistentul avea un zâmbet de om bun și o privire blândă, pansamentul cu care-mi ștergea lacrimile părea mai mult o mângâiere și-o alinare.
 - "Acum ești aici, zicea anestezistul, și în două minute e gata totul. Tot tot, și zâmbea și el...
 Ți-am zis că e mai bine cu anestezie, ascultă-mă pe mine, nu pierzi nimic, întinde brațul...închide și deschide pumnul, înc-odată, continuă, așa , .... noi facem anestezia și din alte motive draga mea, înțelegi? și avea ochii negri mari și părul scurt aproape alb....acum e bine, stai fermă, ai vene bune ..uite că e gata...daaa știu, ai dreptate, ustură tare ...și arde da!.. dar trece repede...și continua să zâmbească în timp ce eu începeam să văd cum pereții camerei se-nvârt ușor ca atunci când eram mici și ne prindeam cu mâinile încrucișate și ne-nvârteam până amețeam... și fețele medicilor începuseră să se rotească încet... și Steve părea să aibă două pulovere albastre...

Teama însă nu ceda,  lacrimile se opriseră, avusese dreptate, cu puțină morfină devenisem mai nepăsătoare, mai insensibilă la durere, la umilință, la rolul compătimitor de bolnav cronic... nu mult, dar suficient cât să aștept oarecum  liniștită rezultatul endoscopiei.
Știam că îl voi face luni, mă pregătisem pentru examenul ăsta de duminică, vroiam să-l trec sub tăcere, să mă prefac că nu mi-e frică, să continui să trăiesc zilele ca și cum n-ar fi nimic special pentru mine, dar era.
Crema de zahăr ars pe care-am făcut-o azi a ieșit fină, catifelată, cremoasă, de revistă....cea pe care-am făcut-o duminică pentru Steve, a ieșit ca un burete, la fel și pastele cu anghinare, s-au mâncat dar era clar că n-aveam mintea acolo când le-am făcut.

Aveam mintea deja în viitor, în ziua de luni la ora zece, la examenul endoscopic pe care nu-l putea evita.
Ultimele două endoscopii, acum trei ani și acum doi ani, au declanșat un tzunami. Amândouă.

Și totuși luni doctorița spunea cuvinte frumoase de data asta, nu era numai efectul narcotic "nuuu, eu nu văd nimic aici spunea ea în timp ce cele trei pietre rotunde ale cerceilor lungi în ton cu cămașa de sub halatul albastru tremurau la fiecare mișcare a capului... uită-te și tu, e curat, mergi mai jos, ok, ... era frumoasă, probabil puțin mai tânără decât mine, tenace și ambițioasă, ochii ei căprui priveau fix monitorul din stânga ei analizând imagini, comparând, cîutând ... , e bine, aproape am ajuns la cec, e curat tot, foarte bine, gata, nu e nimic, nici aici,...alarmă falsă, cei de la PET mai exagerează și ei dar asta e..mai bine sa fim siguri.. culoare roz, mucoasă curată, închide,bine , poți scoate sonda, ok, e în regulă, multumesc!".

Mie ! Mulțumesc! Ea, mie, mulțumesc !!!!!!!

Habar n-avea că eram gata să sar de pe pat și să mă-nvârt cu ea și cu morfina și cu anestezistul și cu toți asistenții aia cu halate albe din toate sălile alea trei ale lor de gastroscopie, cu toate sondele și monitoarele și aparatele lor înfricoșătoare plinde cabluri și de furtune și de ace, seringi și, cutii și flacoane de orice fel.

habar n-avea că tocmai îmi dădea verde pentru toate sărbătorile din iarna asta și pentru toate cele din anul viitor, că mă făcuse să trec și peste obstacolul ăsta și să devin înțeleapta satului la care merg toți după sfaturi.

Habar n-avea că ieșind de-acolo urma să văd că afară era soareeeee !

O zi strălucitoare de decembrie cu oameni grăbiți, cu Steve zîmbitor, cu copii veseli și cu becuri atârnate prin toată Roma așteptând seara.
O seară obișnuită de început de decembrie dar care pe mine mă făcea să mă simt mai ușoară cu 1000 de kg.
O veste bună și țac ! faci pace cu lumea toată, cu destinul și cu viitorul.
O veste bună și hopla! viața nu ți se mai pare plictisitoare, zilele încep să aibă un rost aparte, oameni necunoscuți încep să-ți zîmbească și totul reîncepe. Și vrei să dansezi, să vorbești, să povestești tuturor și să uiți.

Pentru că doar atunci când se-norează tare-tare ca acum simți frica, dar chiar și atunci e doar un sentiment, o posibilitate, un gând de o secundă și totul trece.

Dar dacă e tzunami?
N-are cum să fie, ok, e imposibil...dar eu știu cum e un tzunami adevărat.

Un post cu lebede, facultăți și multă șampanie. Auguriiiiiii !

 
Indiferent cât de frumos decorată e casa în care locuiești, cât de comodă sau de relaxantă e ea (casa, evident!), natura are nevoie doar de o oră cu soare strălucitor ca sa-ți arate că e un designer mai bun decât tine, un trainer mai bun decât orice fitness-trainer și un psiholog mai bun decât orice terapeut plătit cu ora un an de zile.
Pur și simplu îi vine "natural", pune acolo un pic de albastru-cobalt pe cer, niște gâște pe lac și două -trei pensule de verde pe lângă apă și e gata "opera".
Costă puțin și dă dependență. Mă rog, conceptul "costa-putin" rămâne oarecum relativ, daca gâștele sunt pe proprietatea Papei, atunci 1,5 euro/h pentru parcare nu trebuie să ți se pară mult.
Nu știu dacă are vreo legătură ccu Papa, dar mie și cei 4 euro plătiți pentru o cană de ceai și două degete de cafea mi s-au părut un jaf, dar poate numai mie...

   eRA plin de oameni la lac, familii cu copii și căței ieșite la plimbare și probabil multe dintre ele s-au oprit la prânz la unul din restaurantele din zona.

E criză, dar e relativă.
Săptămâna trecută am fost să vedem casa vechiului proprietar, un apartament cu 30 mp mai mare și cu 30 km mai departe față de cel pe care ni l-a vândut nouă. Clădire nouă (din 2005) și grădină -curte mare (400mp) în jurul apartamentului, la parter.
Dacă n-ar fi altre trei etaje de-asupra, ar fi o casă perfectă.
Totul pe un singur etaj, baie în dormitor, baie pt. oaspeți, cameră-birou, două dormitoare, curte pavimentată și spațiu suficient pentru o grădină de zarzavat și una cu flori.
260 mii de euro, un singur salariu, trei membrii în familie.
Casa strălucea efectiv, mobile lăcuite și  vitrine doldora de pahare, bibeloruri, cești și alte obiecte strălucitoare. Până și părul fetiței strălucea în mod special.
 Vorbind cu mine, stăpâna casei îmi povestea despre sacrificiile care le-au făcut și despre faptul că va fi cu siguranță casa lor pentru totdeauna.
Fetița avea vreo 8-9 ani și învăța foarte bine, "dacă ne ajută Dzeu, fata va merge la facultate la Roma și până atunci ne mai eliberăm și noi de datorii".
Nici un părinte nu-și pune problema "dacă" copilul va merge la facultate , ci doar unde și cât.
Știu, îmi dă mâna să vorbesc pentru că Nan e deja în anul IV, dar mă gândesc tot mai des dacă facultățile astea chiar sunt utile tuturor celor care le plătesc.
Aseară la telejurnal se discuta despre cei aproape 3 mil. de tineri fără muncă.
Trei milioane ! ! cu sau fără facultate, dar mai ales cu.
NIci un părinte nu-i va refuza copilului dreptul lui la cei 3, 4, sau 6 ani de facultate.

Nimeni nu mai face nicio statistică cu numărul de ingineri, medici sau avocați de care va avea nevoie societatea peste 5 ani. Economia de piață e bazată pe concurență.
Nu contează dacă unul din doi arhitecți, în teorie nu va avea de lucru. În practică el trebuie să fie cel mai bun, primul și Niciodată al doilea. Nu contează cum, ce compromisuri, ce umilințe sau ce stres va trebui să înfrunte, important e să fie el cel ales, primul.
Al doilea, cel cu aceeași facultate și cu aceleași sacrificii făcute de părinți, al doilea nu contează niciodată, sfârșește întro știre de telejurnal împreună cu alte 3 milioane de tineri care n-au reușit să obțină postul, locul din față, meseria pentru care au învățat, servicul sigur, salariul meritat.
Și-atunci mă-ntreb la ce mai sunt bune facultățile, o școală profesională nu e suficientă?

Nu cred că putem s-o mai ducem mult cu formula asta pentru că nimeni nu mai vrea să facă anumite meserii. În Italia e plin de străini care mătură, calcă, spală și au grijă de copiii și de bătrânii din familie. În Italia roșiile și cartofii se culeg cu străni iar casele de la țară sunt tot mai des părăsite.
Nu contează că prețul unui apartament în oraș e absurd, că ratele pentru al putea cumpăra vor fi pe cel puțin 30 de ani și că din dobânzi trăiesc bine doar băncile, așa cum din plata facultăților trăiesc bine doar proprietarii lor.

DAR !
Duminica trecută a fost o zi splendidă de toamnă, ultima zi din lunga toamnă a lui 2012, ieri a fost Sf Andrei (La mulți ani Sorina), azi și mâine sunt alte zile speciale pentru mine.
Nu despre facultăți și locuri de muncă vroiam să scriu...dar acum că am scris nu mai șterg... e timpul pentru alte lucruri acum,