Steve a fost cel care mi-a propus să vin la roma să-mi fac un set complet de analize, eco, gastro, colon, etc.
Tot el m-a așteptat la aeroport, m-a ajutat să mă internez și a stat cu mine în fiecare după-masă până când am aflat.
Când mi-a spus că am cancer două lacrimi lungi i-au ajuns până pe cămașă in timp ce le stergea pe ale mele.
Tot el s-a ocupat de cazare și mai apoi de chirie pentru nan și tatăl lui și pentru mama, tot el mi-a explicat cum va fi operația, împreună cu el am ales spitalul și chirurgul, tot el m-a dus la S. (150km de roma) tot el mi-a cumpărat pijamale, halat de baie, burtieră și ce-am mai avut nevoie înainte și după operație. Eu eram cumva in stand-by sau pe pilot automat. nu prea înțelegeam ce mi se-ntâmplă.
Când am vorbit cu chirurgul el era cu mine.
Când m-au operat el era acolo, când m-am trezit era lângă mine.
Lucra dar venea la S. de trei ori pe săptămână. Când nu venea vorbea cu Nan la telefon și-i spunea tot ce e de făcut.
Când ne-am dat seama că ceva nu e în regulă cu operatia el a fost cel care a vorbit cu medicii.
În cele patru luni cât am stat la S. am fost mai mult in spital decât acasă,( prima internare a fost de 50 de zile )! În toata perioada asta m-au operat de 5 ori, mi-au făcut zeci de eco si tomo grafii, zeci de raze, de perfuzii, de injecții in vena, de analize și controale care mai de care mai complicate.
Steve cunoaște toata cartela mea clinică aproape pe de rost.
Aș vrea să vă spun când a fost adoua sau a patra operație, cât a durat și de ce mi-au facut-o dar nu mai știu.
Steve știe .
Aș vrea să vă spun cum am stat 2 zile la reanimare dar nu-mi aduc aminte aproape nimic și nu mă refer la cele 2 zile când e normal să nu-mi amintesc, mă refer la zilele dinainte și la cele de după. Nu mai țin minte aproape nimic! Creierul meu a lucrat rapid punându-mă la adăpost de amintiri care fac mai mult rău decât bine. Steve le are și răspunde promt la orice întrebare care-mi vine pusă cand merg acum la controale.
În cele patru luni de spital Nan a veniit și-a plecat, tatăl lui și mama la fel. Steve a rămas.
In cele patru luni eu am slăbit 15kg. Steve 6.
In cele patru luni Steve a facut 12.000 km cu mașina Roma-Sp.
A continuat să lucreze și să fugă la mine sau la noi după caz, să-mi cumpere tot ce aveam nevoie, sa vorbeasca cu medicii, să supravegheze analizele si starea mea zilnic.
Mi-a făcut masaje când aveam dureri, mi-a ținut drenajele când făceam puținii mei pași pe holul secției de chirurgie, m-a dus in părculeț cu scaunul cu rotile când era soare, mi-a cumpărat reviste, cărți, bomboane, sandwichuri, tricouri,chair și-un televizor. a mîncat pe fugă în timp ce stătea lângă mine, a dormit o mulțime de nopți pe fotoliul din salonul meu, a ieșit o mulțime de nopți din tură după o noapte de nesomn și a venit direct la mine, nu s-a plâns niciodata și n-a încetat nicio clipă să râdă și să-mi dea curaj. Mie și celor care erau cu mine sau mă sunau la telefon.
La ultima operație (pe asta mi-o amintesc) Steve mi-a spus că nu pot fi complicații. e foarte simplă.
Totuși singura complicație posibilă am facut-o eu: un hematom.
Am ieșit totuși din spital; părea că se reabsoarbe.
Părea! După o săptămână am început să fac febră mare. M-am dus iar la spital și au vrut să mă interneze iar.
Am vorbit cu Steve și i-am spus că nu rămân. Nu mai puteam, vroiam să mor și gata....
Steve mi-a explicat că asta e depresie, ca e absolut normal, că nu mai am nicio endorfina zâmbitoare... a fost inutil, nu mai aveam încredere în nimeni si mai ales nu aveam încredere în doctori.
La spital n-am rămas, le-am zis că mă simt bine și că mă-ntorc dimineața următoare dacă voi fi mai rău.
Steve n-a insistat și n-a zis nimic nici când i-am cerut să se oprească cu mașina undeva la soare. Era iunie dar mie mi-era frig, frig tare. Aveam frisoane și-mi creștea febra.
La 15 Steve m-a lăsat acasă și s-a-ntors la Roma. La 20 m-a sunat si i-am zis că sunt bine, la 21 la fel, la 22 s-a urcat în mașină si-a venit a doua oară în aceeași zi la Sp. Mi-era rău, aveam febră spre 40 și dureri că nu mai puteam sta nici în pat nici nicăieri...
În noaptea aia a stat lângă mine, mi-a făcut masaje, mi-a dat medicamente și mi-a vorbit aproape toată noaptea. Mama făcea bagajele. Dimineața la 7 eram în mașină, Steve, eu, mama și o parte dintre cutiile și bagajele noastre. După restul avea să se-ntoarcă tot el peste vreo câteva zile.
Cînd am ajuns la Roma, la celălalt spital eram aproape KO.... am vomitat deja pe hol, au trebuit să-mi puna o sondă și să-mi facă injecții și perfuzii la greu.
Eram sigură că mă operează iar...și de data asta nici nu mai aveam putere să sper..
Am avut puțin noroc, specialistul în ce aveam eu atunci nevoie tocmai era de garda. Practic hematomul se infectase dar au reușit să-mi pună in anestezie locală un drenaj.
Nu se știa dacă va funcționa...iar eu eram deja o ghinionistă de renume! A funcționat.
Am stat alte doua săptămâni in spital. După 7 zile mama s-a intors la Brasov, Steve a dus-o la aeroport.
În toate cele 14 zile Steve a stat cu mine zi de zi, mi-a schimbat drenajele, m-a spălat pe cap, mi-a spălat tricourile, mi-a schimbat săculeții, mi-a adus cărți, a vorbit cu toți medicii și asistentele,mi-a închiriat o casă.
De câteva ori pe zi îmi strângea cu scotch părul de pe pernă, din pat și de pe haine. N-am chelit dar mi se vedea pielea capului. Când m-am cântărit ultima oară aveam atâtea kg câți și ani. 43!
Nu puteam să stau nicăieri fără pernă, mă dureau și spatele și fundul. ''Eram doar piele și os'' nu mai era doar o expresie, singura femeie doctor îmi spunea: mangia che fai schifo! Adică mai pe românește : i-e silă omului să se uite la tine!
În toată perioada asta Steve îmi spunea în fiecare zi că sunt frumoasă, că am mîini elegante, că am ochi minunați, că sunt deșteaptă, că am un caracter frumos și că modelele ar plăti ca să fie așa de slabe ca mine.
N-am vazut niciodată în ochii lui că astea ar fi doar așa niște cuvinte, o spunea în timp ce mă mângâia sau în timp ce râdea de mine, după caz. Amândoua îmi cădeau nespus de bine !
Nu mai știu de câte ori mi-am pierdut răbdarea, am strigat la el sau l-am trimis acasa. N-a răspuns niciodata.
Steve nu e nici tatăl, nici fratele, nici soțul, nici fiul sau unchiul meu, nu avem nici copii și nici mulți ani petrecuți împreună, de fapt am petrecut împreună doar lunile dintre februarie până acum și astea mai mult în spital.
Nu stă cu mine pentru că-l plătesc,de sex nu mai vorbesc , nici pentru te miri ce alte avantaje prezente sau viitoare.
Steve e un om obișnuit, n-are rost să vi-l arăt in poze, n-are nimic deosebit.
Dacă ar putea să nu mai lucreze de mâine ar vrea să facă ce vedeti aici .
Mi-a fost un înger păzitor și continuă să-mi fie. face totul cu o incredibilă modestie.
Am scris toate astea pentru că mâine e ziua lui .
Există ceva care se poate cumpăra cu bani și prin care să-mi pot exprima gratitudinea?
Ce i se poate dărui unui astfel de om?
La multi ani Steve !
Nessun commento:
Posta un commento
Comentarii