 |
| Aspirazioni |
Size: 20 cm (base) x 30 cm (height)
Technique: mixta
Style: abstract
Support: carta
Support: carta
Collection: Roma
Available: Yes
Dacă vrei să strici cheful cuiva (funcționează cu succes și în cadrul grupurilor) pronunță cuvântul „cancer”. O să vezi cum încet încet se lasă liniștea și toți devin solemni.
Bolnavii de cancer, și mai rău! sperie mai tare decât Omul-Negru.
Prietenii se împuținează, telefoanele se răresc și singurele discuții care rezistă au ca argument „cum te simți?”.
Cuvântul „cancer” are efectul ăsta tocmai pentru că se vorbește prea puțin peste tot.
Puțin, prost și adesea în scop alarmist sau senzațional.
Omul neinformat știe doar că dacă ai cancer o să-ți cadă părul. Punct.
Restul, ca toate lucrurile despre care nu știm nimic, sperie.
Înainte de a fi bolnavă, imaginea mea despre un bolnav de cancer era una dintrun film cu Julia Roberts în care el era slab, chel, străveziu și izolat de toată lumea.
Înainte de a fi bolnavă, imaginea mea despre un bolnav de cancer era una dintrun film cu Julia Roberts în care el era slab, chel, străveziu și izolat de toată lumea.
Să fii alături de un bolnav de cancer nu-i ușor.
Știu, știu cum e, dar mai știu și că ei au nevoie de afecțiune, de vechii prieteni, de noi prieteni care au trecut prin așa ceva, de oricine e dispus să-și sacrifice câteva minute cu el.
Bolnavii sunt oricum bolnavi, dar și cei care le stau aproape devin o victimă la rândul lor iar pentru mine au fost mereu niște eroi. Toți cei care au stat întrun fel sau altul atunci lângă mine, îi consider oameni curajoși, echilibrați și stăpâni pe ei.
Eu însămi acum, nu știu dacă aș reuși să mă comport așa cum trebuie.
Nu știi ce să spui, ce să faci sau cum să te comporți.
Nu știi dacă ceea ce faci e prea puțin sau prea mult, nu știi dacă ești destul de discret sau destul de util deși intențiile știu, sunt întotdeauna cele mai bune.
Știu însă că n-aș mai fi așa de speriată și nici așa de egoistă încât să mă-ndepărtez complet de el.
Știu, știu cum e, dar mai știu și că ei au nevoie de afecțiune, de vechii prieteni, de noi prieteni care au trecut prin așa ceva, de oricine e dispus să-și sacrifice câteva minute cu el.
Bolnavii sunt oricum bolnavi, dar și cei care le stau aproape devin o victimă la rândul lor iar pentru mine au fost mereu niște eroi. Toți cei care au stat întrun fel sau altul atunci lângă mine, îi consider oameni curajoși, echilibrați și stăpâni pe ei.
Eu însămi acum, nu știu dacă aș reuși să mă comport așa cum trebuie.
Nu știi ce să spui, ce să faci sau cum să te comporți.
Nu știi dacă ceea ce faci e prea puțin sau prea mult, nu știi dacă ești destul de discret sau destul de util deși intențiile știu, sunt întotdeauna cele mai bune.
Știu însă că n-aș mai fi așa de speriată și nici așa de egoistă încât să mă-ndepărtez complet de el.
De ce vă scriu despre toate astea?
Pentru ca zilele trecute m-a sunat o prietena sa ma-ntrebe ce sa facă și cum să se comporte cu prietena ei care are cancer.
Mi s-a părut o întrebare corectă și utilă.
Și i-am spus s-o sune și să vorbească cu ea cât se poate de normal,s-o întrebe dacă are nevoie de ajutor și dacă și când poate s-o viziteze.
Cei care fac chimio de ex. se simt rău, (oboseală, vomă, depresie) dar asta durează doar 2-3 zile după ședința de chimio, restul de 2 săptămâni sunt cât de cât ok.
Cei care sunt în spital pentru operație sunt adesea deprimați, teribil de speriați de cum vor arăta după, și de cât de mult vor suferi. Mie de ex. Nan și Steve mi-au fost extrem de utili tocmai pentru ca m-au făcut să mă simt mereu normală, iubită și încurajată.
Atunci la-nceput nu scriam nicăieri și îmi pare rău, multe lucruri le-am uitat deja și în plus mă simțeam foarte singură. Abandonată și izolată. Neadecvată mai ales.
A scrie, chiar și pe un blog, înseamnă că cineva te citește, se interesează și îți răspunde. Și asta e bine, te simți mai puțin surghiunit, mai aproape de lume, de viață, de "ceilalți".
Din multe motive eu chiar am fost oarecum ostracizată dar chiar dacă sperie, cancerul nu e infecțios iar sentimentul de solidaritate pe care-l puteți da cuiva care trece prin asta e imens. Nu-i nevoie să faceți cine știe ce, doar să-i rămâneți aproape. Cu prezența, cu vorba, cu mesaje, cu ce știți voi mai bine.
Atunci la-nceput nu scriam nicăieri și îmi pare rău, multe lucruri le-am uitat deja și în plus mă simțeam foarte singură. Abandonată și izolată. Neadecvată mai ales.
A scrie, chiar și pe un blog, înseamnă că cineva te citește, se interesează și îți răspunde. Și asta e bine, te simți mai puțin surghiunit, mai aproape de lume, de viață, de "ceilalți".
Din multe motive eu chiar am fost oarecum ostracizată dar chiar dacă sperie, cancerul nu e infecțios iar sentimentul de solidaritate pe care-l puteți da cuiva care trece prin asta e imens. Nu-i nevoie să faceți cine știe ce, doar să-i rămâneți aproape. Cu prezența, cu vorba, cu mesaje, cu ce știți voi mai bine.
Știu că am mai scris lucrurile astea pe blog și nu pot evita efectul pe care-l fac de obicei broșurile din sălile de așteptare....dar asta e.
Dacă vă pot fi utilă, scrieți-mi. Vă răspund repede și cu plăcere.
