Meserii sinistre

"Orice animal simte când i se-apropie moartea" zice Anubis
"Nu frate, porcii sunt porci! asta e! că și găinile sau vitele, sunt duse la tăiere, dar nu fac așa gălăgie. Porcii sunt porci și guițau de ne țiuiau urechile, așa sunt ei" răspunde Nan

La Călimănești, unde a făcut practică Nan săptămâna trecută, este și o fermă de porci.
Un țarc mare plin cu mulți porci leagă hala de tăiere printrun hol îngust.
Un individ în cizme de cauciuc,se luptă toată ziua cu porci nervoși pe care-i împinge pe holul ăla îngust către hala de tăiere. Și ei, normal, pentru că-s porci, guiță asurzitor, se zbat și se-mpotrivesc
În hala asta imensă, în câteva minute porcul trece din mână în mână și din mașină în mașină și ajunge salam.
Totul în doar câteva minute.

În hala asta sunt cele mai sinistre meserii din lume.
Există omul care electrocutează porcul.
Există omul care-i bagă cuțitul în gât, omul care-l agață în cârlig cu capul în jos, cel care-i scoate ochii (dada, nu-i o glumă), cel care-l taie-n două cu drujba, cel care-l hăcuiește în trei mișcări de toate organele, cel care-i taie capul , cel care-l de-șorichează și cel care fierbe parizerul.
Totul merge ca pe bandă, fiecare lucrător are mișcări automate, rapide și învățate pe de rost(ca Chaplin la fabrică în comedia "timpuri moderne").
Imaginați-vă una dintre meseriile astea, de exemplu hăcuitorul. Opt ore stai în picioare, aștepți să-ți vină porcul mort agățat în cârlig, când ajunge în fața ta harști îl despici în partea de sus, și pe urmă harști-harști, alte două mișcări ca să-i scoți intestinele. Porcul pleacă mai departe, tu eliberezi masa de mațe și aștepți următorul porc mort.
La ora patru te speli, te schimbi și te duci acasă. A doua zi la fel!

În toată hala aia sunt numai meserii speciale.
Toată hala aia e un scenariu ireal îmbogățită cu elemente unice de design interior: ochi scoși, intestine viu colorate, inimi lucioase, copite desperechiate, dinți și urechi la întâmplare, toate împroșcată cu sânge roșu, viu colorat.
Actori reali care îndeplinesc zilnic ritualul ăsta satanist. Un singur lucru îi diferențiază de actorii celebri din filmele de groază, faptul că ei nu joacă ci o fac pe bune pentru că asta le e meseria.
Sunt toți bărbați cu ceafa groasă și rânjete cinice.( Aici aș vrea să le văd pe femeile alea care se-ntrec să fie egale cu bărbații.)

Într-o hală adiacentă, mult mai mică, se fabrică mezelurile.
Pasta de parizer e cea mai înspăimântătoare probă. Dacă reușești să te uiți cum se fierbe parizerul fără să ai nici o reacție urgentă de la stomac, ficat sau intestine ești ok, poți să continui să mănânci mezeluri cu aceeași poftă dintotdeauna.

Mai sunt pe urmă și fermele de pui dar astea-s altceva, faceți-vă și voi o idee... pun o poza frumoasă din halele cu pui fericiți.


Ferma de pui



44



IULIE



 

 

 

Dimensioni: 70 cm (base) x 70 cm (altezza)

Tecnica: olio

Stile: paesaggio

Supporto: tela

 

Autore: Steve

Collezione: Roma 

Disponibile: Si

Pereche.
Dublă.
(patru patru, poartă-n casă !)

Numai eu știu cât am tras pentru dubla asta, arrrrghhhh.
Și numai eu știu cât mi se pare de incredibil și simplul fapt că scriu azi aici.
Și numai eu știu ce-nseamnă să te bucuri că a mai trecut un an! că sunt obosită, că am probleme, altele decât cele pe care le-am avut în ultimele 15 luni.
Să mă bucur de nimicuri.

Sunt înaintea voastră, a tuturor celor de-o vârstă cu mine. Distanțat chiar.
Am trăit deja cât pentru trei vieți.
Pe dinâuntru am deja vreo 60 de ani.
Și-mi doresc să ajung la o sută și evident că puțină monotonie nu mi-ar strica nici mie...

Dar până atunci sunt recunoscătoare Universului pentru tot ceea ce mi-a dat el mai bun.
Și nu sunt puține lucruri!
ȘI mulțumesc tuturor că v-ați gândit la mine în anul ăsta, știu că v-ați gândit și.....pentru mine a contat :-)

Cum am rămas pe dinafară cu cheia în buzunar

Marți (parcă), înainte de-a veni "omul" la lucru, nu știam ce să fac mai repede, trebuia eliberată bucătăria, acoperite lucrurile din sufragerie, protejat parchetul, ușile și alte mărunțișuri din astea.
Spre seară am văzut că nu-mi ajunge folia și nici sacii și am ieșit pe fugă să mai achiziționez câțiva, înainte să închidă magazinele și înainte să vină Nelu cel speedy!!.
Am plecat în graba mare, Nelu în dorința lui de-a începe cât mai repede "lucrarea" mi-a ridicat tensiunea și m-a pus pe fugă.
Și nu mai eram obișnuită.
De vreo câteva luni eu funcționam pe modalitate "slow".

Am găsit și o cheie prin sertar și am verificat-o ca să i-o pot da omului să aibă cu ce intra când eu nu voi fi in casă. Așa se face.
Am ieșit în viteză, am ridicat clanța, încuietoarea a făcut click-click și am fugit.
Am găsit ce căutam (prelata e mai bună decât folia de plastic pentru că nu alunecă și nici nu se rupe) și m-am întors bucuroasă că nu l-am găsit pe Nelu cu scule cu tot în fața blocului așteptându-mă.
Da, dar...
Dar...eh... bag cheia în ușă și nimic. Părea blocată.
Las jos rucsacul și iar încerc.
Nimic.
Las jos și folia și mai înerc de vreo 32 de ori. În toate direcțiile, și cu frumosul și cu împinsul.
Nimic.
Iese o vecină. Îi explic de ce stau acolo făcând manevre ciudate de zece minute și zice "stați să vină soțul că poate are vreo idee"
Stau. Am încredere în soț, l-am auzit vorbind la ședința de scară.
Vine, dar idei mai bune decât ale mele n-are.

Între timp îmi dau seama de ce nu mi se deschide ușa. Cheia pe care-am încercat-o pentru Nelu, am uitat-o în broascăpe dinăuntru, la ieșire ușa s-a închis automat și Arrivederci!
Mă duc la celălalt vecin. Îl întreb de o scară, stau la etajul I și geamul de la balcon e mereu deschis.
N-avem scară în bloc. Propun să cumpărăm una ... 9ce să zic și io?!)

Încep să dau telefoane. În cazuri din astea Anubis e soluția. El știe tot ce mișcă în cartier.
În două minute a venit cu două soluții.
Una era să sun eu pe nu știu cine care vine și deblochează ușa. Daaaar "dacă vine ăsta, îți urez noroc pentru că o să te jumulească de câteva milioane".
Nu-l sun, mai aștept, nu vreau să mă jumulească de milioane deja! Nici n-am început bine cu împărțitul banilor, mai aștept.
Ies în fața blocului, eu cred mult în spiritul și imaginația românilor.
În fond am nevoie doar de o scară.
A doua soluție de la Anubis e un prieten de-al altui prieten care lucrează nu știu unde cu scări. Ole'!
Mai întreb niște vecini, din categoria celor îmbrăcați în maiou și cu mers agale.
Nimic.

În sfârșit nora vecinului din dreapta află că e o scară în cartierul vecin, la 5min distanță.
Super, mă așez pe scări și aștept.
Mai trece o vecină și-i spun că nu-i nici un bai, dacă nu și nu, sun la pompieri.
"Hehe, zice ea, să nu sunați că nu vin !
Dacă nu e cineva în casă nu vine nimeni.
Am pățit-o și eu, fix ca dvoastră, și am stat până la 11 noaptea cu copiii afară până când a venit un climbing-man care s-a aruncat cu funia de la etajul patru (ea stă la trei) și a reușit să intre pe geamul de la bucătărie"
Deci pompierii nu se bagă, poți dormi afară cu cheia în buzunar.
Și cu buletinul și cu copia de la buletin cu tot. N-au valoare în cazuri din astea!

Biiiene...și vine vecinul cu scara.
O scară veche, cu o treaptă ruptă și "întărită" cu două cuie, dar scară! Ura!
O rezemăm de zid, vecina se urcă repede pe scară, eu țin bine scara să nu se miște...dar...
Naaaah, nici vorbă, e prea mică, de-abia ajunge cu mâna la balcon.
Dezamăgire.
Iar îl sun pe Anubis.
Zice "stai că mă duc eu la prietenul ăla și vin întrun sfer de oră" Ok.

Între timp însă m-am făcut cunoscută în jumătate de cartier, din vorbă în vorbă toți știau cine sunt și unde locuiesc.
S-a mai găsit o scară mică într-o uscătorie și așteptăm s-o aducă și pe aia și să le înnădim cumva.
Riscant dar v-am zis, românul se descurcă.
Și e săritor.
Mai trece un vecin care se-ntorcea de la piață cu fetița.
Îi spunem și lui, că așa și-așa și voi n-aveți o scară în uscătorie?
Cere el niște lămuriri după care se uită la scară, dă din cap, se uită la balcon, observă că perdeaua e galbenă și flutură și deci am dreptate, ușa de la balcon e deschisă.
Zice " păi scara asta ce are?"
"E prea scurtă" zicem noi toți în cor.
"Ei da! ați încercat-o"
"Da, dom'le, dar n-ajunge nici s-o sprijinim de balcon, Parol!"
"Ei da! ia lăsați-mă pe mine, Simonica stai aici tată că se duce tata să se cațere pe balcon la tanti, bine?"
"Unde? pe cale balcon?"
"Uite-acolo tata, stai tu aici cuminte că imediat vine tata"
"Iiio, vin si io atolo cu tine..si si...stau pe ialba"
"Bine tată, sytai acolo pe iarbă"
Din conversație mi-am dat seama că "tata" trăsese ceva la măsea și în plus nici nu era mult mai înalt decât mine. Deci... puține șanse.
Dar omul se riscă, nu-l putem opri.
Pune scara, noi femeile punem piciorul la scară să nu se miște, el se urcă dar de pe ultima treaptă ajunge doar la pervazul de gresie de pe margunea balconului.
Mie mi-a stat inima. Numai eu știu cum e pusă gresia aia pe poliuretanul ăla alb cu care s-a izolat blocul.
Și mă mai gândeam și la damful de alcol și la Simonica ce stătea cuminte pe iaLbă.
Dar omul are sânge de erou.
Se mai ridică o treaptă, practic punând piciorul în vârful-vârfului scării, care scară s-a înclinat puțin și toți am făcut "iiiiih" aspirând aer pe gură.
Dar totul a durat doar două secunde.
După două secunde, tatăl acrobat al Simonicăi ne făcea cu mâna de pe marginea balconului iar mașina cu Anubis claxona de pe alee.
Venise și a doua scară.
Nu știam cui să-i mulțumesc mai întâi.
Și-mi venea să aplaud ca la aterizarea avionului TelAviv- București Otopeni.

Și asta a fost cu cheia uitată-n broască.
Și asta a fost cu vecinii mei cei inimoși, săritori și curajoși.
Sunt mândră de ei :-) Nu ma mai mut niciodata!!

Restructurări, a doua parte.

Acum o săptămână am dat două-trei telefoane convinsă fiind că n-o să găsesc niciun faianțar liber în perioada asta, dar să nu zic că n-am încercat.
Se știe, la dentist, la coafor și la zidari trebuie să ai programare.
Din cele trei telefoane, primul mi-a răspuns că e liber în septembrie, al doilea a zis că ar fi disponibil în câteva zile iar al treilea în 12h era cu scule cu tot la mine în bucătărie.
M-a luat pe nepregătite.
Aveam eu niște idei clare dar planul de-acasă a suferit niște modificări când am ajuns la târg.
Gresia ba vine doar pe comandă în 21 de zile, ba nu se mai fabrică modelul respectiv, ba e bulgărească și bulgarii n-au tradiție, ba nu se mai pune gresie mare, nici mică, nici prea modernă și nici country.

Faianțarul are părerile lui, nu admite replici. "La spații mici, plăci mici cu rosturi de min. 3"
Vânzătorii nu-s de acord."La spații mici, placă mare, ca să pară somptuos".
Acuma na... io am 9mp de bucătărie, chiar așa de somptuoasă nu cred c-o să devină nici dacă pun oglinzi și pe jos și pe tavan și glob din ăla de discotecă în loc de lustră.
Cu rosturile însă sunt de acord cu vânzătorii. Maxim de 2! maaaxim.
Deși... între noi fie vorba... io vreau s-o pun pentru totdeauna gresia asta, că nu e deloc distractiv ce se-ntâmplă. M-am mutat la Anubis cât timp lucrează "oamenii" acolo dar mă duc zilnic ba la ei, ba pe la magazine, ba pe la depozite. Și deja am obosit. (au trecut 24h)

Și pentru fiecare produs de achiziționat trebuie să citești pagini și pagini de net sau de broșuri.
Până nu ai o cultură bogată în materie de gresie monocottura, glazură lucioasă, mată, decoruri, brâuri, căzi de baie, cabine de duș de 80 cu modificarea zidurilor, uși de interior, adezivi, etc, n-ai cum s-alegi un produs bun.
Vă spun, e de groază câte a trebuit să-nvăț pentru 10mp de gresie.
Și vă rog să remarcați că de partea de design, cu îmbinarea culorilor încă n-am vorbit.

Oricum, pe Soarelui se lucrează. Chiar foarte serios. De ieri până azi, nenea Nelu a umplut deja 11 saci de moloz. Pentru moloz sunt saci speciali, știți nu? saci cu numărul de telefon pe ei. Și suni și te programezi, nu așa cum se făcea pe vremuri.
Nu ne-a plăcut comunismul...și uite unde-am ajuns!
Păi acum zece ani toată familia ieșeam cu nenea Nelu la cărat de saci. Și-i duceam și-i lăsam lângă container și la revedere.
Dar cred că nu s-a mai putut.
La ritmul cu care ne demolăm apartamentele, cred că peste câțiva ani vor descoperi că România s-a ridicat cu câțiva cm. față de nivelul la care era situată acum 10 ani.
Cu câțiva cm de moloz vreau să zic. Rampa aia de gunoi o să se sedimenteze încet încet și-o să se-ntindă uniform pe sub noi și pe sub casele noastre și o să fim mai aproape de stele.
Dada, că și la Roma când au săpat pentru o nouă linie de metrou au mai găsit două nivele de civilizație și au hotărât să le lase așa cum sunt și să treacă metroul prin casele oamenilor de acum o mie de ani.
Și asta-i cu molozul azi.
La partea asta am ajuns.
Mâine cumpăr plăcile de ceramică.
Bej.
Am hotărât. Bej e perfect. Și acum și peste 30 de ani când o să facă linie de metrou la Bv.
Un bej cald, cu șuvițe blonde și degradeuri aurii. Ideal pentru zilele reci de iarnă.
O să fac poze.

Numere magice

Pace, silenzio...

Dimensioni: 60 cm (base) x 30 cm
Tecnica: mista
Stile: paesaggio
Supporto: tela

Autore: Steve

Collezione: Roma
Disponibile: No

Mă uit înapoi ca printr-un geam aburit.

Văd doar contururi dar știu că acolo afară, pe drumul ăla înzăpezit, departe, sunt eu.
E dimineață și e frig, respir pe gură și mă ustură gâtul, transpir și gâfâi trăgând după mine o sanie grea plină de lucruri și sentimente trecute.Nu simt oboseala. Am 22 de ani și privesc doar înainte. Toată atenția mea e concentrată înainte.

Mă uit mai încolo și văd iar conturul meu, e tot iarnă dar e deja ora prânzului, trag tot la sania aia dar parcă e mai grea ca niciodată, am 33 de ani și privesc tot înainte unde văd o femeie independentă, echilibrată, îndrăgostită, cu mulți prieteni și cu un copil fericit care trăiește ca-n povești.
Aș putea să mă opresc, să-mi mai trag sufletul, să mai arunc câte ceva din greutatatea pe care-o trag după mine dar am planuri prea mari și timp prea puțin și mai bine trag de sanie, strâng din dinți și privesc înainte. O să vină și vremea mea și-o să mă opresc și-o să mă uit bine la sanie, la drum, la mine...la tot dar acum încă nu pentru că ce-mi doresc e acolo, înainte.

Mă uit în oglindă și voit o las aburită pentru că mă apropii de 44. Nu vreau să văd clar pentru că clar, limpede și în alb-negru nu vedem niciodată. Sunt mii de gânduri și mii de posibilități în mintea noastră și alte mii în mințile celorlalți și în interacțiunea dintre noi și ei și pe urmă în interacțiunea dintre noi și Univers. Doar proștii se pot lăuda că au văzut tot, că știu tot și că nu se-nșeală niciodată.

44,33, 55, simpla alăturare a două numere face ca mintea umană în grandomania și narcisismul ei să caute explicații ascunse acolo unde nu sunt. Sau dacă sunt, cuvântul o spune, ne sunt ascunse.
Ca să fiu obiectivă mă gândesc și la 20, 23, 35, 40, 42 și văd că și acolo au fost evenimente importante. 44 e doar o coincidență.

Fiecare vârstă are idealurile și îndârjirile ei, valorile se schimbă, aspirațiile de asemenea.

La 21 de ani memoria lui Nan scanează sute și sute de pagini despre comportamentul celulelor din organism.
E atât de prins să-nțeleagă un anumit curs sau o anumită experiență de laborator, atât de prins cu un colocviu sau cu un exament pe care neapărat trebuie să-l treacă încât nici nu-i trece prin cap să se oprească și să se-ntrebe de ce e așa și nu altfel.

La 50 de ani Steve zâmbește melancolic și zice că la 20 spera să salveze lumea, la 50 își dă seama că lumea există de milioane de ani și funcționează după regulile ei, n-are nevoie de niciun erou.

Celulele alea despre care învață Nan se înmulțesc și se divid cu miile în fiecare secundă și știu mai bine decât noi cum și ce trebuie să facă. Noi suntem doar umili spectatori. Ne uităm la ele prin microscop și scriem grăbiți pe o hârtie și-apoi facem cărți, manuale și reviste.

n-o să fim niciodată destul de deștepți sau destul de înțelepți dar e mereu timp să ne bucurăm de ceva.
Ce altceva poate fi mai important?

Duminică după-amiaza



Din spate



Dimensioni: 60 cm (base) x 80 cm (altezza)

Tecnica: acrilico

Stile: figurativo

Supporto: tela 

 

Autore: Steve

Collezione: Roma 

Disponibile: Si.

Și cu dulceață? Ce merge cel mai bine cu dulceața într-o după-amiază de duminică cu tunete și fulgere?
Exact, exact, exact! Clătitele!
Îmi lipsea laptele, dar am făcut o comandă express. Și a venit în câteva minute.
În alte câteva minute am făcut un aluat de clătite fin, omogen și parfumat cu vanilie de nici mie nu-mi venea să cred.
Anubis le-a săltat în tigaie de pe-o parte pe alta vreo câteva minute bune și nu știu de ce se umflau la copt ca gogoșile, dar le-am mai gustat noi  între timp (de multe ori!) și erau numa' bune.
Nan făcea ce știe el mai bine, adică repeta de zor pompa de K+ și Na-, adică ăia 2 atomi de K care intră și ăia 3 de Na care ies prin membrana celulelor și de câte feluri sunt sinapsele și mediatorii și alte chestii din astea. Pentru restanța la Fizio. Dar înainte de restanță vin cele 10 zile de practică la Căciulata.
Și am zis Căciulata! adică stațiune, turiști, piscina, băi. O fi și practică, dar cu iz vacanță.

Iar la final am tras și-o partidă de licitație unde mi-am spulberat adversarii cu un scor care m-a pus pe gânduri.

Da frate, pentru că eu totuși sunt din noua generație de oncologiști și orice succes, chiar și la cărți, mă pune pe gânduri. Pentru că eu am mai avut noroc la cărți doar cu un an și ceva înainte, înainte de a pleca la Roma, și ați auzit ce mi s-a-ntâmplat atunci.
'Ai noroc la cărți dar n-ai noroc în dragoste' Eu am trecut de vârsta pasiunilor arzătoare, deci în locul dragostei aș pune ceea ce mă interesează pe mine mai mult, adică sănătatea....
Sau poate că norocul la cărți ar trebui să-l interpretez altfel, "ah, da, am trecut pe la oncologiști dar am avut noroc și am ieșit teafără", se vedea că încep să am noroc, câștigam chiar și la cărți.

Sau poate că toate astea nu-nseamnă absolut nimic.
E doar mintea umană, săraca de ea, care încearcă să descopere semne și semnificații ascunse în tainele Universului.
Încearcă să interpreteze norocul, destinul și viitorul.

Asta ca să vedeți cât suntem de fragili și de predispuși să gândim neîncetat. Și unde trebuie și unde nu trebuie.
Ne-am face cu toții un bine, dacă din când în când, i-am da liber minții. Aparatului ăla care se crede buricul pământului și care se-nvârte întruna făcându-ne să simțim o grămadă de pericole, de temeri și de emoții complet inutile și ne-la-locul-lor.
Dacă un lucru trebuie să se-ntâmple, se va-ntâmpla atunci când o să-i vină rândul.
Și până când o să-i vină rândul mai e mult.
Iar mult înseamnă în cazul meu că dacă e duminică, clătite și licitație atunci la asta trebuie să mă gândesc și pentru asta trebuie să mă bucur.
Pentru că dacă nu....ajungem să-i dăm prea mult spațiu minții și ea ne face să fim tot în altă parte și nu unde suntem întradevăr.
Nu sunt eu înțeleaptă dar nici nu bat câmpii, au spus-o mulți alții înaintea mea.
Și-o spune și Eckart Tolle în"The power of now".
Dacă n-ați citit-o, procurați-v-o! Despre asta vorbește el acolo, despre puterea prezentului. Și el știe s-o spună foarte frumos, foarte convingător.
Neted și omogen ca un aluat de clătite :-)

Despre dulceață și lectură

Ei, m-am lăudat eu cu zmeura și cu dulceața dar să știți că nu mi-a ieșit chiar așa de bună.
Poate că nu eram eu destul de gospodină.
Mi-a ieșit prea dulce.
Vă sfătuiesc, dacă faceți dulceață de zmeură de cultură, să nu puneți tot zahărul de la-nceput ci pe gustate.
Puneți jumătate din cantitate și mai adăugați dacă e necesar.
Iar când faceți proba cu picătura pe farfurie, să puneți doar o picătură de sirop, fără semințe. Eu am fiert-o cam mult tot așteptând să se "lege".
Dar a doua zi am dres-o! Am mai cumpărat niște zmeură iar acum e...acrișoară.
Și aromată și ....Excelentă!

Am mai început azi la dentist "o mie de monede de aur" de Ruthanne Lum McCunn.
Am citit vreo 50 de pagini și probabil că e chiar interesantă povestea chinezoaicei, eroina principală, dar traducerea e teribil de obositoare.
Verbele sunt folosite la niște timpuri care nu se potrivesc nicicum, nici în frază nici între ele, sensul unor cuvinte pare a fi ales la repeaeală iar rezultatul e asemenea unui text tradus cu google.
Obositor. Mă mai străduiesc puțin și mâine, poate poate...

Cred că gospodinele sunt niște persoane fericite :)

Vin de la piață.
M-am dus să cumpăr niște zmeură pentru dulceață.
Am mai cumpărat și ieri o tură dar mi-a rămas prea puțină și na...azi m-am dus să completez.
Deja știam cum se face.
Mă-mbrac așa mai de cartier (ieri eram ca de nuntă cu cămașă albă și fustă neagră) și mă duc să-ncep tratativele cu țiganii.
Zmeura e de cultură, cum de-au ajuns țiganii s-o vândă face parte din seria miracolelor la români.
O iau repede ca să nu mă las distrasă de parfumuri și culori (la noi în cartier teii încă se dau cu prea mult parfum iar parcurile sunt pline de pomi și colorate ca niște grădinițe) și ajung transpirată bine la tarabele cu fructe.
Din prima văd niște cireșe uriașe, negre și pietroase. La astea nimeni nu rezistă. Iau 1,5kg, așa ca să fie pentru că sigur sunt ultimele.
La două tarabe mai încolo vad niște vișine....ah, ar trebui să pun câteva în congelator pentru prăjitură.
Iau și din astea 2kg. Dar n-au codițe! de ce n-au? oare nu-s românești ? sunt dintr-o țară unde nu cresc pe codițe?
Ajung la țigani, 15 lei zmeura de cultură (ieri am negociat până la 13) iar cea de pădure 10.
Cea de pădure e mai mică dar mă gândesc eu la ecologie și la d-astea și-i zic la fată să-mi dea 1kg.
O pune într-o pungă, o cântărește peste drum la doamna de la banane și se-ntoarce.
Un kg și-o sută, zice.
Ce să fac, îi mai dau un leu și-mi iau zmeura.
Dar bananele de la doamna sunt pistruiate frumos, numa' bune. Iau și de la ea patru (3lei/kg). Vă pun de 5 lei, zice. Păi.... și mi-a pus de 5lei încă vreo patru, dar a mai adăugat și-o prună galbenă ca să iasă fix.

Ajung acasă pun zmeura în oala emailată (în alea de inox n-am încredere) și văd că nu mai am zahăr.
Ies și cumpăr zahăr. dar văd și turtă dulce și covrigi de nu știu care.

Acuma gata, am găsit 5 borcănașe, le-am spălat șii sterilizat în cuptor și aștept...
Pe aragaz bulbucește zmeura cu zahărul.
Din când în când o mai "spumez" cum scrie pe net.

Vă las să vă imaginați cum arată și cum miroase bucătăria mea !
Cireșele alea uriașe le-am pus într-un coșuleț iar vișinele într-un vas alb (trebuie să le scot sâmburii, nu?)
Miroase așa de biiineee ! și e așa de bunăăă că am gustat-o deja de vreo câteva ori.

Liberul arbitru

Liberul arbitru*

Dimensioni: 45 cm (base) x 65 cm (altezza)

Tecnica: acrilico

Stile: figurativo

Supporto: cartoncino

Autore: Steve

Collezione: roma 

Disponibile: Si

                    

           Cuvintele preferate ale lui Nan când era mic, erau aşa:

"Apa" - ei au fost ultima generație de scutece. De pe la ora șapte seara încercam să nu-i mai dau apă, așa că el de pe la șase începea să ceară apa în mod înduioșător și continuu. Iar când apuca sticla sau paharul era greu să i le mai smulgem din mână. Ehm, n-a fost o metodă genială, dar cred că "apa" a fost printre primele lui cuvinte.
"Daidai" (=tramvai) Tare mai era fericit și el și cel care-i putea oferi o plimbare cu tramvaiul. Era mai greu să-l facem să nu protesteze când se oprea în stație.
"Mov" Ăsta era răspunsul la întrebarea "ce culoare de....ai vrea să ai?) Nu știu dacă chiar atât de mult îi plăcea lui movul, dar probabil ne vedea pe toți zâmbind când răspundea și făcea alte conexiuni.
"Afară" Cred că acum cuvântul ăsta nu mai crează atâta frenezie printre copii, dar acum 20 și mai bine de ani toți copiii trepidau când auzeau de mers afară.
Exceptând perioadele când dormea, Nan era mai mult afară decât în casă.
"Fericit" Nu știu de unde a-nvățat cuvântul ăsta dar îl folosea des și cum eu nu credeam că ar ști exact ce-nseamnă, l-am întrebat odată unde e el fericit, unde simte fericirea asta. Știți ce mi-a răspuns? "Aici!" și s-a ciupit de amândoi obrajii, în partea de sus, sub ochi. Oare știa ce-i aia fericit?

Și dintre toate cuvintele astea, "apă" și "fericit" au rămas și astăzi printre cele mai iubite.
Despre fericire nu mai vorbește chiar așa des, dar răspunde imediat "da" dacă-l întrebi. Nu ezită și nu adaugă niciun alt cuvânt de sprijin.
De exemplu unii spun "da, puțin sunt", sau "da, uneori".
El nu, n-are nevoie. De unele lucruri a fost întotdeauna sigur.
Iar eu, am avut întotdeauna curiozitate și admirație pentru oamenii care iubesc atât de mult viața.
Steve zice că fericiții au avut o copilărie frumoasă și că acolo, în copilărie, s-au creat baze solide.
Oare așa e?
Nan n-a avut o copilărie chiar așa de simplă. Tatăl lui i-a lipsit un an și jumătate când el era încă mic-mic, eu n-am fost chiar tipul de mamă calmă, blândă și răbdătoare cu el, a fost de multe ori în spital, i-au făcut multe injecții dureroase și capac peste toate, la 11 ani (ai lui!)eu am plecat în It. iar tot pe-atunci am și divorțat.
Deci na.... nu pare un tipar de copilărie fericită.

E drept, în pofida tuturor obstacolelor, Nan a fost foarte iubit. Mereu și fără ezitare.
Și a trăit într-o familie mare, cu bunici protectori, cu mătuși tinere, cu mulți mulți prieteni de joacă și cu părinți care indiferent care au fost problemele lor, l-au iubit și au făcut ca măcar pe termen lung, lucrurile să se așeze și să putem trăi toți într-o familie caldă, disponibilă, protectoare.
O familie deschisă, în care găsim toți ajutor la nevoie.

Acuma na, fiecare are standardele lui, ăsta nu e un post dulceag gen "copilului nu i-a lipsit nimic, vai ce fericiți suntem", e doar o privire retrospectivă dintr-un loc înalt (on the widepeak să zicem) de unde se văd doar suișurile, coborâșurile și cărările șerpuitoare ale fiecăruia prin viață.
Iar din prisma mea și din răspunsurile pozitive la-ntrebarea cu fericirea, deduc că am fost destul de norocoși.
Că nimeni nu e ferit de necazuri și că ceea ce contează e modul în care ne raportăm la ele, la necazuri adică. La cât de mult le lăsăm să ne marcheze viața, libertatea.... fericirea.

Voi sunteți fericiți? Da? sau Da, uneori ;-)
Iar restul familiei?

Of, știți despre ce am vrut să scriu astăzi? Despre Ma și Vi, copiii de pe insula Siciliei. Descărcasem și pozele în calc....poate mâine.
Să fiți fericiți!


* Liberul arbitru este puterea sau abilitatea unei minti umane de a alege cursul unei actiuni, sau de a lua o decizie fara a fi influentat de cauze, evenimente anterioare sau din predestinare divina. Un act de libera vointa este in sine o cauza si nu un efect.

Mix

Dentista mea nu şi-a schimbat programul și nici obiceiurile.
M-a programat la 19, am intrat la 20,30 și am ieșit după 22
Asta a fost marți.
Iar pe la miezul nopții așteptam sa scot din cuptor prăjitura cu vișine.(pentru Nan)
Între timp mama făcuse celebrele șnițele pe cale le-am pus separat la cutie.(tot pentru el)
Și miercuri, când au plecat sicilienii, Nan s-a dus la Buc. la gară ca să-i salute și și-a primit și ultima porție de mâncare la cutie pe anul ăsta (școlar).

S-a mai terminat o sesiune, a mai trecut un an (chiar cu note mult mai mari) și au mai rămas patru.
Din 20 încep cele 10 zile de practică la Vâlcea după care va fi vacanță în toată familia!
Dacă cineva mi-ar fi spus că Nan, corigent și plin de absențe în clasa a IXa, va ajunge un student atât de conștiincios n-aș fi crezut.
Că va avea atât de mult respect pentru el și pentru profesorii lui, atât de mult încât să nu se prezinte la examen dacă nu și-a învățat măcar 70% din materie, n-aș fi crezut din nou.(are  o restanță)
N-a fost niciodată genul care copiază pentru a lua o notă mai bună, eu l-am mai învățat cum să facă și cum să-și dezvolte puțin și latura asta de șmecher, dar evident n-am fost un bun exemplu.
Știu că a fi onest și loial e o calitate dar .... nu întotdeauna. Sunt momente și situații în care se cer alte calități, alea în care cinstea e considerată prostie iar sensibilitatea slăbiciune dar.... măcar va fi împăcat cu el, va face ceea ce simte și..... asta deocamdată ar trebui să fie suficient.

M-am dus azi și la Spitalul de oncologie și cu toate că Nan m-a descurajat puțin (că trebuie să am asigurare, carnet, card, programare, minuni) am găsit o asistentă foarte disponibilă și care m-a ajutat repede fără nici o programare și fără prea multe întrebări.
N-aveau însă heparină.
Mă gândisem la seringă și la acul ăla special, dar de heparină nu mi-a trecut prin cap.
Data viitoare n-o să uit.
Spitalul însă.... ofofof....saloanele pe care le-am întrevăzut prin ușile deschise, erau într-o stare de deprimantă de sărăcie.
Nu vreau să spun nimic altceva, pentru că la urma urmei sărăcia nu-i o rușine și nici un defect profesional.
Poate că heparină nu aveau pentru mine, pentru pacienți sper că aveau măcar minimul necesar.
Nu știu, nu știu nimic....dar vreau să cred că sărăcia pe care-am văzut-o era doar la vedere, la starea spitalului, a paturilor și a așternuturilor.
Restul, sper că era în regulă. Personalul mi s-a părut disponibil și foarte pregătit.
Of!

Fast turism



Port dimineața



Dimensioni: 70 cm (base) x 50 cm (altezza)

Tecnica: mista

Stile: paesaggio

Supporto: tela

Autore: Steve

Collezione: Roma

Disponibile: Si.

Citesc de câteva zile site-uri, forumuri și bloguri de vacanță.
N-am fost niciodată la Paris, la Barcellona, la Berlin și nici în multe alte locuri, dar astea ar fi cap de listă deocamdată.
Am început să mă documentez în italiană pentru că știam niște site-uri și niște emisiuni la Tv foarte bine întocmite și foarte utile. Făcute anume pentru turiști de toate categoriile.
Dar cum eu aș pleca din București acum, am dat-o pe românește ca să mă lămuresc mai bine.
Și ce-am văzut?
Păi cea mai folosită expresie pentru turiștii români e "să văd cât mai multe"!
Ooo! stai așa, cum adică să vezi cât mai multe ? cât mai multe ce?
Și iau și citesc impresiile oamenilor mai pe-ndelete.
Și văd că "a vedea cât mai multe" înseamnă chiar aia, adică ia-o nene de la 6 dimineața cu papuci cu talpă moale și groasă și cu 3 hărți și 2 vocabulare și 5 trasee ale metrourilor , autobuzelor și trenurilor și dă-o așa până pe la vreo doi , întinde-te dup-aia pe iarba sau pe-o bancă undeva, bea trei sticle de apă și mănâncă vreo două felii de pâine cu ceva și pe urmă intră și la vreo două-trei muzee după masa.
Seara, ca sa ai ce povesti, intră și la un restaurant și noaptea mai dă și o tură pe la discoteci.
Dacă nu te duc cu ambulanța acasă după prima zi,a două zi faci fix la fel, dar schimbi obiectivele, papucii și consumația. Seara faci un masaj cu vreo două tuburi de Ben-gay, iei niște medicamente pentru tensiune, pentru intestin iritabil, pentru dureri de cap și pentru insolație iar a doua zi îți faci vreo două Extasi în venă ca să fie totul și mai distractiv.
Și-o ții așa cât te ține concediul până la prima sirenă a avionului low cost care te aduce suplu și îmbogățit cu alea unșpe mii de experiențe noi trăite într-o țară nouă, cu o cultură nouă și oameni noi !
Uaaaau.... fain .......super și minunat.
Un singur lucru aș mai vrea să zic și io....eeeeehmmm, sa nu mergeți cu iubiții că va trebui să băgați și niște partide hot de sex și asta sigur o să vă pună capac.
Pentru restul e totul ok. Se poate îndeplini. Am vazut io!
Chiar am văzut na! că majoritatea au pus și poze și au scris și numărul de poze pe care le-au făcut (între 300 la cei fără schedă de memorie și treimiinuștiucât la cei care erau mai dotați)..

M-am scărpinat eu ca emoticonul ăla confuz în cap și m-am gândit că poate acum vreo nu știu-câți-ani aș fi fost IN, și aș fi acceptat totul ca pe-o provocare sportivă și amuzantă.
Dar sportivă! Nu altceva. Nu turistică, nu culturală,nu gastronomică, nu aia, nu cealaltă.

Acuma.na...nu știu zău, că cică Bengayul ăla costă mult și io deja am nevoie de doză dublă la vârsta mea și deci pe partea de rezistență aș da rateuri memorabile.
Pe urmă. mă gândesc că tot zic să fac cursul ăla de fotografie dar mă hotărăsc greu și ....așa fără curs.... îs cam neîndemânatică cu aparatul ăla și deci ...și la "fotografie" aș fi acolo doar ca să stric media celorlalți.
De la o vreme mi-a cam scăzut și capacitatea de concentrare și....deci, na!......la obiectivele alea, muzee, statui, palate regale și ce-o mai fi de văzut rapid....și acolo n-aș avea un scor mai mare de 2-3 sight-uri de-astea. Și astea în total pe toată vacanța!!   nu /zi.
Cu mâncarea iară îs de toată minunea pentru că mănânc puțin și nu orice și asta nu e bine pentru buget.
Mai sunt și gură cască la lucruri care nu merită pentru că n-ai ce povesti despre ele (te duci la zoo în fiecare oraș (Nan e de vină) , te uiți după fluturi, te uiți la oameni, îți imaginezi că acum ai căzut acolo din Lună, etc).
Și ce-a mai rămas?
 Ah, discotecile. Ei, aici da! Aici mă bag! deși... nuș' ce fac cu alcoolul, că acolo dacă nu mergi cel puțin pe jumătate amețit, n-ai făcut nimic. Dar oricum, asta mi se pare simplu de realizat și deci yuhuu!  pot să merg și io ca tot românu' și "să văd cât mai multe" !
Nu contează ce, nu contează cum, contează doar CÂT. O bulimie a călătorului cu disfuncționalități pe modurile "relaxare", "încântare", "bucurie fără ceas și fără liste" .
Pentru că oameni buni, o fi într-adevăr important și educativ să vedem toate obiectivele alea turistice dar dacă nu le vezi în felul tău, cu ritmul sufletului și al minții tale, cu plăcere și bucurie, le-ai văzut degeaba.
Doar check, chek, check, am bifat și asta și da, am fost și noi acolo!

Și mai cred că dintre toate locurile de pe lume cei mai importanți sunt oamenii. Dar despre asta o să scriu altă dată.

Prietenii și cafeaua



Roma - acoperișuri



Dimensioni: 50 cm (base) x 70 cm (altezza)

Tecnica: mista

Stile: paesaggio

Supporto: tela

Autore: Steve

Collezione: Roma

Available: Yes

   Eu am prieteni speciali, am mai spus-o dar ăsta e un lucru frumos și rar, și de aceea merită repetat.
Speciali înseamnă că atunci când reușim să ne vedem, ne "conectăm" imediat.
Speciali înseamnă că de câte ori ne vedem e ca o ședință de terapie gratuită. O ședință lungă, folositoare și mult așteptată.
Speciali înseamnă că putem să râdem și să plângem cu cea mai mare încredere și cu cea mai mare plăcere.Nu pentru că celălalt ne poate da cine știe ce sfaturi sau energii miraculoase ci pur și simplu pentru că stând așa la taifas și vorbind nimicuri e extraordinar de confortabil și de util. Doar timpul trece prea repede.
Și o cafea lungă cu un prieten de suflet e tare bună.

N-am mai băut cafea de ani de zile pentru că aia italiană nu=mi place, e prea tare și mult prea scurtă pentru gustul meu. Italienii o beau în picioare și dintr-o înghițitură ca pălinca.
Bănuiesc că are cu totul alte efecte decât cele la care mă aștept eu.
Pentru mine cafeaua a fost aproape întotdeauna un pretext, câteodată chiar un ritual (dar a durat puțin).
Nu savurez cafeaua, nu sunt o mare cunoscătoare, dar savurez compania sau gesturile celor cu care o beau.
Prețuiesc dicuțiile pe care le avem și modul relaxat în care ne așezăm "la o cafea" .
În concluzie, eu o "nebăutoare" cred că o apreciez și mi-o doresc mai mult decât băutorii oficiali.

Și știu eu un loc undeva pe Traian unde se face bună bună.