Joi, a patra zi după operație

M-am comparat cu băbuța de cca 80 de ani, din patul alăturat (m-au mutat), și am constatat câteva diferențe și asemănări importante:
- ea are aceeași formă de cancer ca și mine dar muuuult mai ușoară.
- operația ei a durat 3h, a mea 5 dar pe ea au dus-o o noapte la reanimare.
- când vom pleca de-aici eu voi fi cu lipsuri și sechele, ea nu.
- a doua zi după operație eu m-am ridicat și am stat chiar ușor vreo câteva minute în piciore, ea nu.
- astăzi mi-am desfăcut dpuă perfuzii și m-am dus singură să mă spăl pe dinți, ba am făcut și o plimbare de vreo 300 de pași prin cameră, ea stă tot în pat și tot pe spate de patru zile și asta nu e bine...(de fapt azi a și vomitat).
- ea e îmbrăcată cu o frumoasă cămășuță transparentă verde și eu la fel, dar eu am în schimb și o pereche de ciorapi din ăia cu lipici . Albi. din ăia pentru varice, mi i-au pus înainte de operație ca să nu fac nu știu ce...  Sunt super sexy  !
- pe ea o hidratează cu sticluțe de 1l, pe mine cu săculeți de 2l.
- ea are două ace în mâna dreaptă, eu în stânga. tot două. unul e pentru anti-dolorific, care antidolorific e o chestie foarte ingenioasă: un fel de borcănel mic de plastic care are înăuntru un balonaș plin cu o soluție lichidă. Printr-un sistem simplu îmi intră în venă 2ml/h de soluție și încet încet balonașul se dezumflă. Îl am deja de luni și pare că astăzi se termină, dar nici dureri prea mari nu mai am
- fata băbuței umblă mereu cu o fustă mini crăpată la spate și de câte ori se apleacă, eh....poartă slipi albi. Nan n-o să poarte niciodată fustă mini!
- nu prea vede și nici nu prea aude bine, dar eu văd și chiar aud mai bine decât ea.
- ea face pipi cu padellina eu am cateter.
- pe ea au operat-o de cancer la 80 de ani, eu anul trecut, la 42, aveam deja lungi sedințe și confesiuni cu Tatăl nostru.

Concluziacare-mi vine în minte după toate astea, e că ea e mai sănătoasă, dar are 80 de ani. Și dacă ea a venit să se opereze la 80 de ani, atunci eu de ce să nu sper măcar căt speră ea?

Operația a decurs bine, pare reușită, mă simt destul de bine, dar peste vreo săptămână vom ști dacă e totul-totul  în regulă.
Ar trebui să fiu bucuroasă, și suuunt, chiar sunt, nu pot țopăi dar am alte manifestații (vorbesc întruna cu toată lumea, deja toți mă știu după nume! ) totul a fost mult mai simplu și mai suportabil decât la celelalte 6 intervenții  precedente.

Asta trebuia să fie deci prima și unica mea intervenție chirurgicală. Asta ! și nu toate celelate......grrrrrrrrrr!
Fanc***o  a tutta la sfortuna di mmmmm....!!!


Mulțumesc tuturor celor care mi-ați scris, a funcționat sincronizarea să știți și m-am simțit mai puternică știind că uneori vă mai gândiți și la mine. Grazieee! di cuore :-)

SFN- the third day , the day before surgery

Medicii rom\ni sunt la fel de buni ca și cei italieni, diferențele sunt altele: condițiile de lucru, aparatura, bugetul, salariile, comportamentul sau felul în care sunt percepuți medicii de către pacienți.

Cred că și asistentele românce sunt la fel de pregătite ca și cele italience dar aici diferența cea mai mare e fără îndoială felul în care-și fac meseria. ( în Ro. am auzit povești de groază cu asistentele din spitale)

Spitalele însă nu se pot compara, ... și nici femeile de serviciu, nici curățenia, nici dotările, nici condițiile pacientului sau drepturile lui .

Am făcut o comparație gândindu-mă evident numai la medicina de stat, nu la cea privată.

Spitalul ăsta întradevăr e nou ....totuși, salonul meu e compus din : camera propriu-zisă, baie și o cameră mai mică.

Camera mai mică e cam ca un hol, are vreo 4x1,50m și e dotată cu o chiuvetă (cu prosoape de hârtie și săpun lichid) și un dulap (gen de birou) cu cheie, coș de gunoi mare cu sac de platic.

În cameră am patul, o masă cu scaun la geam (tot gen birou) o noptieră.

Mai e un fel de măsuță mai largă decât patul, pentru pacienții care stau la pat, masa se pune călare și e destul de comodă pentru mâncat.

Baia e destul de spațioasă, chiuvetă, prosoape de hârtie,săpun, bide’, wc, hârtie...și pe partea cealaltă cabina de duș și coșul de gunoi.

Toate noi și curate (dacă-s noi arată și mai curate)

Curățenia se face de două ori pe zi.

Gresie prin băi, linoleum în cameră.

Intalația electrică are un panou central deaupra patului cu neon de veghe, neon de citit, patru prize și trei aparate pentru oxigen, aspirazione și aer.

Toate legate la o telecomandă foarte șicoasă din care poți stinge luminile, programa tv-ul, alege volumul și clasicul buton de “cheamă asistenta”. Mai e un buton din ăsta în camera mică unul în baie și unul la duș.

Ușile și ferestrele sunt mari, de aluminiu.

Deasupra intrării e un crucifix  și întrun colț  pe ușă e afișat orarul slujbelor din bierica spitalului.

Camerele sunt încălzite cu aer condiționat ascuns în tavanul fals.

Cred că așa arată și la noi clinicile private (policlinicile arată chiar bine)

Azi-noapte la 3 asistenta de gardă își controla pacienții cu o lanternă mare (probabil ca să nu-i trezească cu lumina de pe hol). Eu eram în baie; și-a cerut de 3 ori scuze că a ciocănit, dar vroia doar să știe dacă e totul ok.

De dimineată la 8 a venit medicul, eu dormeam. Nici el n-a aprins lumina, a lăsat ușa deschisă ca să-i vină lumină de pe hol dar cum vroia să se uite și la abdomenul meu, mi-a cerut voie (mie !!!) să aprindă lumina. Și eu i-am permis J.

La plecare a stins lumina și m-a întrebat dacă vreau să închidă ușa (pe mine!!)

Acuma na....poate n-am fost eu prin spitalele românești și de-aia mă mir așa, dar dacă lucrurile sunt la fel atunci e foarte bine, cu câțiva ani în urmă era cu totul altfel.

Mâncarea e ok, foarte rar am văzut rude aducând mâncare, ba adesea e chiar invers.

Ca să es simtă ca acasă și să aibă apetit, vizitatorii mănâncă acolo cu ei,din mâncarea pacienților adică.

La colazione, vine cineva și aduce 4 felii de fette bicottate, o cutiuță de gem și te-ntreabă dacă vrei caffe-latte, ceai sau orz.

La prânz eu am avut pasta con pomodoro, piure cu scaloppine al limone, portocală roșie.

Tacâmurile sunt de plastic, mâncarea se servește în cutiuțe tot de plastic , toate puse pe o tavă.

Apă nu (dincolo aveam o sticluță de jumate).

De două ori pe zi îmi controlează temperatura și tensiunea.

De pe la 15 tot beau la cei doi litri de soluție dulceagă și cu gust de portocale (tot nașpa e) , clasica pregătire dinaintea operației (trebuie să ai stomacul și colonul libere)

Și mâine....of, mâine.... oamenii o să petreacă și o să-și facă urări și cadouri de îndrăgostiți și o să se vândă multe flori și inimioare și....of, eu o să fiu aici.... la 8 intru la operație și o să ies de-acolo cu dureri și n-o să mă pot mișca și n-o să pot tuși, și toate alea.... super ! M-am sincronizat perfect cu îndrăgostiții.

Să vă gândiți la mine.... că va crește energia pozitivă din jurul meu.

(mă duc la baie. Iar !!!)
pt. nan: metoda se numeste "intascamento".
adaug si un banc pe care tocmai l-am primit, dar nu-l mai traduc ca se-ntelege:

Un mattino un uomo torna dopo molte ore di pesca e decide di fare un sonnellino.
Anche se non pratica del lago, la moglie decide di uscire in barca.
Accende il motore e si spinge ad una piccola distanza: spegne, butta l'ancora, e si mette a leggere il suo libro.
Arriva una Guardia Forestale in barca, si avvicina e le dice:
"Buongiorno, Signora. Cosa sta facendo?"
"Sto leggendo un libro" risponde lei (pensando: "non è forse ovvio?!?").
"Lei si trova in una Zona di Pesca Vietata," le dice.
"Mi dispiace, agente, ma non sto pescando. Sto leggendo".
"Sì, ma ha tutta l'attrezzatura. Per quanto ne so potrebbe cominciare in qualsiasi momento. Devo portarla con me e fare rapporto".
"Se lo fa, agente, dovrò denunciarla per molestia sessuale" dice la donna
"Ma se non l'ho nemmeno toccata!" dice la Guardia Forestale.
"Questo è vero, ma possiede tutta l'attrezzatura. Per quanto ne so potrebbe cominciare in qualsiasi momento."
“Le auguro buona giornata signora" e la guardia se ne va.

MORALE:
Mai discutere con una donna che legge, è probabile che sappia anche pensare.

SFN - diferențe de cultură

Pentru italienii pe care-i cunosc eu familia e sfântă.

Chiar dacă se ceartă și nu-și vorbesc, la nevoie uită de toate și se ajută.

Ei ,…nu mă refer la situația ideală, aia în care își dau viața unul pentru altul… dar măcar așa de grija conștiinței lor și de ochii lumii își calcă pe orgoliu și fac ceea ce trebuie să facă.

Poate de-aia Steve e pe jumătate nervos și pe jumătate nu-i vine să creadă că eu sunt aici singură.

Am încercat să-i explic că de fapt nu sunt singură, și că de fapt tocmai faptul că e el aici cu mine, îi face pe ceilalți, puținele mele rude, să creadă că nu e nevoie stringentă și disperată de ei.

Eu știu că în cazul lui, sala asta ar fi plină așa cum era la aproape toate italiencele cu care am stat în cameră altă dată. Pentru că ei sunt așa, vin toți și stau acolo pe capul bolnavului și dacă e și dacă nu e nevoie…de multe ori nu fac nimic, stau chiar afară din salon, sau se joacă pe tel. sau pe calc dar sunt acolo, la număr, și asta e important pentru toți. Cred că și pentru bolnav.

Mi-aduc aminte că odată de mult prietena mea Gi m-a sunat la serviciu și mi-a spus că e răcită rău, că nu se simte bine și n-are cine să-i facă nici măcar un ceai.

Eu n-am reacționat nicicum pentru că m-am gândit că e doar așa, un fel de a spune, știam că soțul ei trebuie să vină de la serviciu, la fel și copilul, socrii locuiau aproape, nici nu mi-a trecut prin cap că ar fi avut întradevăr nevoie de mine. Dar avea… iar eu m-aș fi dus cu plăcere, ba cred că m-aș fi simțit chiar foarte bine s-o pot ajuta, dar repet credeam că glumește.

Ce vreau să spun cu asta? Nu că ar fi o regulă generală în care italienii sunt familiști și săritori  iar români nu.

Clar că nu, fiecare caz e diferit…. Iar eu am o familie atât de mică încât nici nu știu pe cine să pun pe listă.

Pe mama n-am vrut eu s–o chem, simțeam că m-ar fi agitat prea mult.

Nan e în sesiune..și parcă nici n-aș vrea să-i pun toată responsabilitatea asta pe cap.

L-am sunat mai înainte și nu l-am găsit, ca de obicei…dar l-am sunat doar așa, fără nici un motiv anume și fără să insist….dacă ar fi nevoie l-aș găsi., știu bine asta..dar nu e cazul.

Sora mea e în Sicilia, teoretic mai aproape dar tot la o mie de km, în plus are doi copii mici pe care n-ar avea cu cine să-i lase atâtea zile.

Și practic aici se încheie lista, pentru că eu alte rude apropiate n-am.

Prietenele sunt altceva, Lola mă sună de două ori pe zi și e singura cu care pot să râd în voie, altele îmi scriu, altele probabil se mai gândesc din când în când dar sunt prietene....nu rude.

Iar eu…. Eh, eu nu sunt la prima operație, nici măcar la a doua au a treia…și asta Steve nu-nțelege.

-          Bine, sunt toți departe și ocupați, dar dacă mori o să vină la mormântare? sau și-atunci tot prea departe și prea ocupați cu copiii o să fie?

Ce să-i răspund?

Că avem alte obiceiuri sau că am fost obișnuiți altfel?

Pentru el, noi suntem un popor rece și cu mulți oportuniști, cei mai mulți români se gândesc doar la propriul interes, la bani sau la munca cu care să facă bani, ….ce mai! un popor de fiecare pentru el și de restul lumii nu-mă-nteresează.

Nu e chiar așa și oricum nu se poate generaliza ceea ce spune el ….dar parțial are dreptate, italienii sunt mult mai familiști… sau chiar și înafara familiei sunt mult mai umani… nu știu cum să zic exact.

De exemplu vorbind cu Lola, care și ea a stat prin spitale în It. vreo câteva luni bune, ne-am dat seama că niciuna dintre noi, întoată perioada și în toate spitalele italiene n-am văzut niciodată și pe nimeni, fie el doctor, prof , asistentă sau infirmieră, nervos… n-am auzit pe nimeni ridicând tonul la un bolnav sau dânduși aerele alea așa de bine cunoscute printre români de superioritate.

La spitale sau la alimentară, la școală și peste tot în Ro. sunt oameni din ăia care sunt tot timpul nervoși, îi știți?... au mereu ceva de criticat, mereu e ceva ce n-ai făcut bine, mereu sunt obosiți și sătui de treabă, mereu trebuie să-ți faci curaj ca să vorbești cu ei (de multe ori doar ca să-ți ceri drepturile) , mereu se cred superiori și te  tratează cu niste mutre de parcă le-ai cere o favoare.

Eu nu numai că nu-mi aduc aminte de nimeni care să se fi răstit vreodată la mine…dar mi-aduc aminte foarte clar că majoritatea medicilor mi-au întins mâna când ne-am cunoscut și oricât ar fi fost de obosiți măcar o jumătate de zâmbet tot mi-au arătat…. Asistentele nu mai zic, de câte ori mă cheamă pentru o semnătură, o analiză sau ceva, îmi spun la plecare mulțumesc, Grazie ciao! adică
…. și asta face enorm pentru oricine, pentru că te simți respectat …. eu aici m-am simțit mereu așa cum mă simțeam acasă când mergeam la cineva ”printro cunoștință”.

Ah, și nu e vorba de atenții speciale, cadouri și bani aici.

O cutie de ciocolată sau o sticlă de ceva, face mereu plăcere, asta e clar, dar chestia e că nimeni nu se așteaptă la nimic. Își fac doar meseria.

Poate sau mai schimbat și la noi lucrurile și eu bat câmpii pe-aici ca să-mi mai treacă timpul.

(luni voi fi prima pe listă, deci vă rog să vă sincronizați pe frecvența mea, de la 8 ora it. încolo..)

SFN - the second

De ieri până azi, mi-au luat de două ori sânge și am semnat vreo trei hârtii. Una era consensul la transfuzii.
Altele erau posibile complicații. grrrr...!!
În rest, am dormit pe salteau lor cea tare dar nouă și cu pernele lor rigide și ele noi.
În pavilionul D totul e nou, v-am mai spus undeva când vorbeam de secția de oncologie.
Nou dar fără personalitate.
Clasicul stil de clinică, funcțional dar ... comercial și anonim.

Mie între timp mi-a mai trecut agitația și faptul că sunt singură e chiar un avantaj.
Mă rog..pentru mine... când e cineva cu mine, mă simt constrânsă să vorbesc, să mă comport și să mă găndesc prea des la lucruri neplăcute.
Ok, știu, e bine să fiu conștientă și informată de tot ceea ce se-ntâmplă, un bolnav activ cum s-ar zice.
Dar ... eu mă simt mai bine dacă mă gândec la altceva..sau măcar ȘI la altceva pentru că pe fondul oricărei acțiuni, înainte de o operație, oricum mintea fuge tot timpul acolo.... măcar din când în când s-o mai amăgesc.

Pentru amăgire am adus Cheri (de Colette), acasă tocmai terminasem Elias Portolu (de G. Deledda).
Tot pentru amăgire vorbesc la cele două telefoane, ies și mă pierd cu lifturile prin clădirea asta nouă căutând ceva dulce sau ceva sărat, după caz, vorbesc cu voluntarii și mă plimb pe net.

Cu Elena, de ex., vorbesc mult.
Pe mess. evident.
Ia-mi scrie cuvinte dantelate din banca ei ieri pe la 10 să zicem, eu îi răspund din banca mea azi pe la 9, dar ne înțelegem .
Ne înțelegem perfect. Și nu din cauza cuvintelor pe care le scriem, alea sunt importante dar nu sunt totul.
Ne înțelegem pentru că odată, nu chiar așa de mult, noi petreceam împreună aproape jumătate dintr-o zi.
Și eu țin minte perfect cum zicea ea "dă-le-mpisici pe toate, hai să bem o cafea".
Pentru că, până la urmă, în toate relațiile umane, cuvintele sunt doar un mecanism de rutină care funcționează înainte și-napoi cu aceleași piese tocite și arhicunoscute.
Ceea ce contează , ceea ce rămâne, e esența noastră vitală...cea care stă în spatele cuvintelor, gesturile, limbajul corpului...toate lucrurile astea mici care vorbesc despre noi mai bine decât cuvintele.
Și în felul ăsta vorbesc și cu Lola la telefon, și cu Nan pe unde apuc și cu toți ceilalți.... și mă simt mai puțin singură....dacă aș fi avut și filmele pe care tocmai le-am comandat...uaaau ce fain ar fi fost.

First day

S-au răzgândit și m-au unat azi-dimineată că ar fi mai bine ă mă internez azi.
Și iată-mă aici...;( ..etajul 4 chirurgie oncologică...că deja numeleeee...nu e super.
Mi-am pus la repezeală niște pijamale în valiză și acum deja mi-au adus cina... la spital se mănâncă devreme, pe la 18.
Mi-au dat camera nr. 3...și asta nu e bine deloc.
Și sunt singură în cameră...nici ata nu e bine.
Am toate comoditățile unui Spa de 4 stele cu servire în cameră...și nici asta nu e bine.
E cald... asta e ok... mâncarea pare bună...
Mi-au luat deja sânge și mi-au făcut EKG...
Deja am uitat cât de nașpa a fot în urmă cu câteva luni...dar mi-e destul de frică... ok aamândouă.
Mă gândesc totuși s-o chem pe mama.... mă simt cam singură...și rău cu rău...mâine mă decid.
Și mi-am uitat și priza pentru calc...deci închid.

Surgery news

Când o dau așa cu posturi din astea de jurnalism ieftin înseamnă că aș avea despre ce să vorbesc dar nu vreau... adică țara arde și baba se piaptănă.
Deci să vorbim de lucruri serioase:
grgr (mi-am dres vocea)... azi m-am trezit devreme și m-am dus la întâlnirea cu chirurgul
Prof. Grassi era ca de obicei super ocupat, dar m-a "vizitat" și pe mine în 5 minute, și-a dat o părere așa rapidă și.... ehm... sâmbătă mă internez.
Acuma ce să mai zic...dacă n-aș avea toate antecedentele astea, dacă n-aș fi fost atât de ghinionistă anul trecut, dacă și dacă încă vreo zece motive serioase ...acum aș putea să mă duc fluierând.
Am scos și rezultatul de la RM astăzi cu un întreg CD plin de imaginile abdomenului meu... e ok. E totul ok oameni buni, îmi vine să mor de ciudă.... că așa cum arată toate examenele astea, cu o operație corectă anul trecut, după 2 săptămâni aș fi putut fi acasă.
Of! În schimb am stat 4  luni și am avut așa de multe complicații că și cei mai optimiști mă priveau cu compătimire. ...
Pff..... ok, bine,...dar a fost așa.... și deci operația asta ar trebui să corecteze prima eroare...și celelalte intervenite în urma primei... și consecința e că acum un an ar fi fost fără urmări grave și de neșters....acum trebuie să mă mulțumesc cu ce se mai poate face.

Știu că nu e foarte clar ce spun, dar încă nu m-am împăcat cu gândul.
Acum numesc noroc faptul că sunt în viață, faptul că nu am metastaze, faptul că linfonodii ăia și nuștiumaice sunt curați.....asta numesc noroc....la restul nu mă mai gândesc. E bine așa....

Deci sâmbătă după masă mă duc la SFN (spitalul) și cred că săptămâna cealaltă mă și operează.
Ar fi o colonoscopie și o nușce altă -scopie transversală de făcut înainte...deși...
Deși, îmi fac zeci de analize și investigații dar la întrebările importante răspunsul e: "eh, să vedem, o să știm clar când te deschide, deci după operație". Super!

Noroc că ieri am făcut un tort din albușurile rămase de la castagnolele de săptămâna trecută.
A ieșit bun, doar albușuri, zahar și făina la care se adaugă migdale măcinate, cocos sau sirop-glazură de portocale. Varianta cocos (eu asta aveam în casă) iese bună, pufoasă și parfumată.

Despre cât sunt de norocoasă că îl am pe Steve care vine mereu și mă duce cu mașină în celălalt capăt al Romei, vorbește cu toți medicii ăia, duce și aduce o geantă plină cu toate hârtiile mele, mă face pe mine să râd sau îmi explică de zece ori același lucru (am devenit cam tare de cap) ...despre toate astea tre' să scriu un alt post.
Vă spun doar că pe mama încă nici n-am chemat-o, nu sunt sigură că vreau să vină...o să fiu cam singură în spital ok, dar mai bine așa....mă deprimă prea tare.

Mă duc să-mi fac un ceai...

Ce-i aia sensibilitate?

O parte din lumea asta devine tot mai agresivă, așa văd eu.

Nu este, devine…e altceva.

Adică…în lume au fost întotdeauna persoane agresive, dar agresive s-au născut, așa e firea lor…acum însă  numărul agresivilor se mărește.

Oamenii se conving că e mai bine să fii agresiv.

Să nu-ți pese prea mult de nimeni.

Să fii amicul celor de sus.

Să te faci bine văzut de X.

Să fii jmeker și să știi „să te descurci”…. Adică știm noi cum …

Oamenii ăștia, sunt noii agresivi, nu s-au născut așa, n-au fost educați așa.

S-au convins singuri în timp relativ scurt că ar fi mai avantajos.

S-au convins când au văzut că multinaționalele înghit micii comercialiști, micii producători, micii industriași, micii tot.

S-au convins când au văzut că pâinea e pe bani si nu e așa de simplu să-ți inventezi un serviciu dacă n-ai bani, si ca sensibilitatea  e tot mai des înțeleasă ca slăbiciune și dacă ești modest și discret ești luat de fraier sau de prost.

Ecuația e simplă:

Micile alimentări nu mai sunt pentru că sunt înghițite de supermarket

Micilor magazine li se taie răsuflarea cu apariția marilor centre comerciale.

Micii meseriași și-au pierdut demult magazinul din colț (își mai pune cineva plachiuri??)

Și atunci …tu știi că vor profita de tine, pentru că ai nevoie de banii lor, pentru că dacă nu accepți tu oricum o vor face alții care de-abia așteaptă, că sunt străini și nu le pasă cine ești și ce calități umane ai, nu le pasă că nu-ți place să te lauzi sau să fii ipocrit sau să dai din gură degeaba, sau că poate ai găsi metode mai bune, mai umane mai sensibile de a-ți face munca. Probabil cu același spor și rezultate.

Nu le pasă și nici nu vor să fii sincer și corect.

S-au gândit ei la asta deja, au metodele lor de constrângere, n-au încredere în tine,  locul tău în marea lor societate e perfect integrat în marele angrenaj, ești în permanență împins din spate și amăgit din față. Și funcționează.

Funcționează perfect…iar când ceva scârțâie, nu stau mult pe gânduri, înlocuiesc piesa și o dau mai departe sau mai nou înlocuiesc tot blocul angrenajului respectiv.

Așa e și mai bine… și mult mai sigur.

Și=atunci înveți să fii agresiv.

Să-ți cauți loc printre primii, acolo unde e mai greu să fii înlocuit.

Acolo unde te plătesc mai mult dar încet încet uiți și tu cine ești și cum gândeai ”înainte”.

Înainte e o altă parte a lumii.

O parte din care nu mai faci parte… și parcă deh…cum de nu ți-ai dat seama până acum!?  e partea slabă, inutil sentimentală, partea cu mulți ciudați, ăia care stau și mângâie un cățel, aud cum cântă o pasăre sau văd um trec nepăsători norii pe cer.

De-abia acum îți dai seama…de-abia acum vezi adevărul…păi ăștia sunt ciudații frate!, ăia care n-au ce face, ăia care au timp de pierut, ăia care nu știu ce-i ăla budget, HR, rusch final,sprint (limbaj din ăla nou de corporatiști)……pentru că dacă ar ști, ar lăsa naibii prostiile și s-ar ocupa de vânzările de gumă, de cipsuri și de cartele telefonice, și ar face societăți mari de publicitate și ar cumpăra, sau ar plăti fete faine, tinere și slabe, fundoase și țâțoase….și mulți fotografi…și împreună ar vinde milioane de sutiene, de chiloți de prezervative și de castraveți..și și…. și orice vreți voi… că o fata faină pe un afiș uriaș dintrun mare oraș poate vinde orice…numai să fie îmbrăcată cum trebe’ sau mă rog….

Și dacă vinzi ești tare, ești șef, ești mare mahăr, te-ai ajuns. Ai vândut! Uaaau ! Acum ești om!

Ce soare și stele și cai verzi pe pereți?…Ești nebun omule?..Soarele e făcut ca să pui mă-tii după el când ăla din pol-position de la  stopul de la gară nu demarează ca la formula unu în jumătate de secundă.
Și scoți și capul pe fereastră ca să te-audă toți că știi unde e soarele!

Și stelele au și ele aceeași întrebuințate, pui verzi dup ele și găsești tu cui să-i povestești despre ele….mama ei de economie de piață!

Odată, acum  vreo 10-15 ani erai mai timid așa, mai modest și mai educat, dar te-au luat de fraier și ai rămas fără serviciu…și-atunci ai mai făcut câteva cursuri și te-au învățat ei cum să te descurci… acum știi, ești mare boss! Să trăiești beeey!

Repet: sensibilitatea e luată drept slăbiciune și modeștii sunt fraieri buni de înșelat.

Doar atât am vrut să spun și uite cât am scris..!

Pentru Grigli

Am aflat doar acum.

El oricum nu mai e și totul s-a sfârșit.

N-am avut timp să ne cunoaștem dar eu am avut timp să mă gândesc la el.

La copii, la soție, la toți ai lui. La toate visurile care și le-a construit în casă nouă, la toate planurile pentru când va fi în pensie, la toate roșiile pe care vroia să le cultive peste câteva luni în căsuța lor de pe deal, la marea pe care el, suflet de artist, o vedea prin binoclu....

Știu că ar trebui să fiu tristă și să scriu cuvinte de încurajare și de mângâiere pentru toți ai lui și de rămas bun pentru el.

Aș putea să le scriu, cum să nu..... au devenit oricum un luogo comune, ...dar aș spune doar parțial ceea ce cred....

Adevărul e...că.... nu știu de ce în cazuri din astea îmi vine să mă cert cu cineva, cu un responsabil, cu cineva care ne-a învățat că totul are un rost, că trăim ceea ce merităm, că avem cât putem duce...

Dar nu e drept! Așa cum e acum, nu e drept....și nu e deloc așa cum ni s-a spus.

Dar....nopțile astea au fost toate frumoase, calme și pline de stele.

Și știu eu sigur că atunci când el a ieșit de pe poarta asta a lumii, de dincolo a venit zâmbind un vrăjitor adevărat și l-a dus acolo sus sus, întrun loc mare mare cu ferestre spre pământ.

Și de-acolo mai știu.... că el s-a uitat în jos și nu mai era trist deloc, zâmbea și privea încrezător o fereastră anume.... una undeva în mijlocul pământului, pe un deal de unde în zilele senine se putea vedea marea cu binoclul... acolo unde în vara asta doi copii frumoși, deștepți și puternici o să privească cerul plin de stele ;i o să vorbească cu mândrie de tatăl lor, arătând înspre cer o steluță mică mică și scânteietoare.

Pentru că de-acolo de la fereastra cerului, el și-a pus în palmă o dorință mare și aurită cu pulbere de stele, pe care-a suflat-o  liiin și frumos de-asupra copiilor.

Și dorința lui a devenit o mantie, mantia nevăzută de forță și curaj a lui Superman cu care și-a îmbrăcat copiii.

Știu toate astea... pentru că așa trebuie să fie, pentru că întrun fel sau altul un părinte, oricum și-ar fi trăit el viața, visele și speranțele, trebuie să-și poată proteja copiii.

Întotdeauna!În orice fel și de oriunde s-ar afla. Până la sfârșitul zilelor și până la sfârșitul sfârșitului lumii.

                                Să-i fie somnul lin....

                                   Si ingerii aproape....

Ieri am citit de pe blogul unei sportive de performanță (ciclism) care avea o formă rară de cancer.
Începea așa blogul ei:
 Chiar dacă ai făcut mereu sport în aer liber
 Chiar dacă n-ai fumat niciodată
 Chiar dacă ai mâncat întotdeauna sănătos
 Chiar dacă ai doar 31 de ani
 Poți să faci cancer...

Eeeeii da...bine că în Ro. proliferează magazinele "naturiste" bio și eco și ceaiurile și pâinea integrală și nu știu mai ce. ...  că tot vorbeam zilele trecute de tratamente alternative.
Bine că un kg de roșii bio costa 4 euro și oricum sunt deja moi de când stau la prețul ăla în frigider și oricum aș vrea să știu eu ce poate să-nsemne bio ca să crească roșiile iarna.
Probabil nu sunt modificate genetic dar pesticide și ingrăsăminte chimice oricum au și soarele oricum nu-l văd. Dar sunt bio și deci costă.
La supermarketul din colț de o lună se tot vând căpșuni și zmeura!
Iar perele alea puse una câte una în ciorăpel din ăla de plasă s-au săturat și ele de când mă tot văd că trec pe lângă ele și nu le cumpăr dar sunt la fel de frumoase și de rumene  în obraji.

În alternativă ce-am putea mânca? Cipsuri și bere, bere multă că spală rinichii.

Case la Roma nu cred că vreți să vă cumpărați deci n-are rost să vă spun ce-am făcut zilele astea.
Informativ, un apartament de 60mp întrun cartier bun dar deloc central costa cam 300 de mii de euroi!
Bine...acuma știți unde să investiți.
Pentru că e o investișie sigură, nu știu ce-ar trebui să se-ntâmple ca să scadă vreodată prețurile aici.
În funcție de zona, prețul pe metru pătrat variază de la 2.000 la 25.000 de euroi . Ultimul e chiar în centru în piazza di Spagna....dar toți banii ăiaaaaa...pfff....doar ca să stai în plin centru...

Tratamente alternative

Amân de multă vreme să scriu un post despre tratamentele alternative.

Urmăresc de vreo 5 ani un site in care se vorbeste de cum sa fii sanatos tun incepând cu un regim alimentar.

E un site serios, autorul traduce cărțile unui profesor austriac de medicina alternativa de la începutul secolului trecut.

La început m-am entuziasmat, că na...eu sunt o ceaușistă căreia multă vreme i s-a interzis accesul la informație...în consecință sunt tentată să cred că alții știu de mult ceva ce eu de-abia acum descopăr.

Dar... susrsa noastră principală a devenit Internetul. Acolo scrie cine ce vrea, citește cine ce vrea, ințelege cine cum poate și povestește fiecare ce a înțeles.

E un lanț complicat și periculos, ca telfonul fără fir.

Zilele trecute citesc pe siteul ăla topicul uneia care supărată rău pe medici (unde e vorba de medicina alternativă toți tună împotriva medicilor) Cumnatul ei, obez, care se internase pentru o operație de micșorare a stomacului a murit. Și de-aici polemici multe că medicii îs incompetenți și anesteziștii au greșit și că ..ce mai!...trebuiau dați în judecată (în It. medicii sunt adesea  dați în judecată , mai ales dacă pacientul moare).

Eh... nu zic că n-aveau dreptate, poate chiar a fost o eroare medicala.

Dar nu pot să nu mă gândesc la puținele date pe care le oferise deschizătoarea threadului respectiv.

Cumnatul era obez și dacă s-a dus el la spital înseamnă că avea probleme. Serioase.

Cumnata e o naturistă convinsă. Și deci știe că orice afecțiune se poate trata altfel și nu cu operații, anestezii și complicate regimuri de viață ulterioare.

Și-atunci nu-nțeleg... te duci la medic știind că există alternative? ca să-ți confirme că toți sunt incompetenți?

Ani de zile nu te-ntereseazi de sănătatea ta și când ajungi obez și bolnav crezi că medicii trebuie să facă miracole... și dacă nu fac miracole, atunci să facă pușcărie?

În cei 5 ani de cănd intru aproape săptămânal pe siteul lor, văd că apar mereu noi înscriși iar cei vechi devin tot mai inactivi sau chiar dispar cu totul. Nici responsabilii de la anumite rubrici nu mai sunt. Numele lor mai e scris acolo dar ei nu mai au activitate pe forum de ani de zile.

Toți noii intrați sunt super entuziaști și super convinși însă! Ce să cred? 

Despre cancer ce să mai spun? Câte metode pro atâtea metode contra !

Unii cred în chemio, alții cred în bicarbonat dar nimeni nu are soluția universal valabilă.

Și acolo unde nu există răspunsul corect, există loc pentru nenumărate tentative de răspuns.

Asta cred eu acum.

Acum 200 de ani se murea de ciumă și de holeră, peste 200 de ani poate nu se va mai muri de cancer.

Între timp fiecare se tratează cum crede, există pacienți care mor cu chemio și toate alea și există vegetarieni care fac cancer. Deci?

Pare că unii sunt mai norocoși și descoperă ceea ce le face lor bine.

Dar n-am citit nicăieri încă de un tratament care să fii avut un succes constant. Văd doar valuri de entuziasm, tratamente de care în disperare lumea se-ndrăgostește și apoi le lasă și trece la altele sau la mai multe concomitent.

Dacă ar fi să dau un sfat azi, n-aș putea...cu cât citești mai mult cu atât e mai complicat.

Poate o informare corectă, o cunoaștere temeinică a evoluției bolii și a aplicării corecte a tratamentelor e baza de plecare. Pe urmă o analiză a perioadei în care te-ai îmbolnăvit ajută mult.

Dar pentru toate astea e nevoie de timp, de liniște sufletească și de luciditate mentală.

Iar când afli că ai cancer ești disperat și e nevoie de mult timp ca să devii stăpân pe tine și pe situație, să-ți găsești un echilibru și practic să partici activ și în primă persoană la insănătoșirea ta.

Și ca să nu termin așa...vă spun că la Roma a înflorit mimoza, copacul ăla galben ce seamănă cu salcia (puțin) și care se-ncarcă de flori mici și parfumate tare (se oferă femeilor de 8 martie).

Și alta....în februarie in It. e luna carnavalului, ăn toate barurile se vând dulciuri specifice: frappe și castagnole.

Am facut un aluat de castagnole cu ricotta (urdă), încă nu le-am copt dar pare compoziția de papanași.

Sigur e bun, se simte după miros.:-)

Modificări și efecte întârziate

Azi în timp ce-mi beam ceaiul meu cel de toate zilele am citit și eu pe sărite câte ceva din  ultimele posturi.

Acum na, cine are un blog știe despre ce vorbesc…. Cine nu..eh, cine nu, uite cum stă treaba:

Când scrii zilnic, oricât ai vrea s-o dai să iasă bine n-ai cum să ascunzi mâța-n sac. Că miorlăie. Iar miorlăiala mea cred că se auzea de-aici până la Rădăuți.

Și am scris niște posturi așa de plictisitoare și m-am dat eu mare că vai cât sufăr și câte am învățat eu de când sufăr și pffuuuui… vi le-am mai spus și vouă și vă dădeam sfaturi de cum să faceți și ce să nu uitați…pffff…. și voi ați avut răbdare să citiți tot ce-am scris eu acolo. Păi să nu vă strâng de mână monitorul??!

Dar citind mi-am dat seama că e și acesta un efect nedorit al terapiei radio-chimice.

Adică schimbările repetate de dispoziție, alea de mă fac să mă trezesc plină de energie și optimism dimineața, ca după trei patru ore să simt că mă ia un somn și-o oboseală de parcă cine știe ce-am lucrat. E un efect chemio și se numește fatigue (eeeh!...francezism nu fițe)

Acum nu vă gândiți la cine știe ce, o ușoară oboseală, umpik de somn acolo dar nu e ca înainte și mă simt ciudat. Și încă mai sunt frumos bronzată în zona aia iradiată și încă mai am călduri de câteva ori pe zi. Dar față de efectele acute din primele zece zile astea sunt chiar comice.

Ca-n filmul acela (stați stați așa că am observat ceva…e incredibil… ați observat și voi că în word dacă scrii ‚’ăla’ vine repede corectorul și îl schimbă în ‚’acela’? ați observat??...incredibil!...sau na, pentru mine…că eu acuma m-am deșteptat.

Na…acum (scrisesem acumA, dar mi-a tăiat wordul vocala ca să-nvăț să scriu românește cum se scrie nu cum vorbesc eu…pfff)

Am pierdut tot șirul acum… că am descoperit și eu apa caldă.(de obicei scriu direct pe blog, folosesc rar wordul)

Dar știu că vroiam să vă-ntreb dacă ați văzut Holiday cu Cameron diaz și cu Kate Winslet.

Și e o scenă în care Winslet, acas[ la Diaz, se trezește și apasă dimineața pe un buton și se ridică automat draperiile și jaluzelele și se pornește automat o muzică din aia nebună și veselă gen încarcă bateriile Duracell pentru 24h și pare că asta ajunge ca să nu mai ai probleme toată ziua.

Eh... asta o să fac, o să-mi fac jaluzele din alea și o să caut melodiile alea. Și gata!. Că pe urmă ele au fost fericite forever!

RM (rezonanța magnetică)

În aparență rezonanța magnetică RM seamănă cu TAC.
Același aparat aerospațial în care te întinzi și inspiri-expiri după cum ți se cere, si mai ales stai nemișcat.
Doar că TAC durează câteva minute, în caz că se folosește lichidul de contrast, durează câteva minute în plus, minute în care simți un val de căldură în tot corpul și iar îți ții respirația și stai nemișcat și...gata.

RM pe care-am făcut-o în noiembrie a durat puțin, vreo 10 min.și a fost ok în ciuda faptului că fusesem prevenită că durează mult, te ia cu frică, cu panică, cu claustrofobie.
Astăzi însă mi-au spus de la-nceput că va dura aprox 30. De minute!
În caz că vă așteaptă o astfel de experiență țineți cont de următoarele:
- 30' nemișcat sunt multe, alegeți-vă din start o poziție cât mai confortabilă (eu m-am mai mișcat uneori)
- zgomotul e puternic și continuu, dacă uită cereți-le căști (unii folosesc dopuri)
- în mâna dreaptă o să aveți un buton de 'ajutor', nu vă faceți scrupule, sunați dacă ceva nu e ok: frig, cald, frică, etc
- încercați să vă gândiți la ceva concret ca să treacă timpul mai ușor ...meditația nu ține zgomotul e ca de uzină
- mergeți preventiv la baie...rstul o să vă spună ei (nemâncați, fără metale, semnături,etc)

Am ieșit doar la 12,30 de-acolo și n-am mai așteptat medicul. Rezultatul ar trebui să n-aibă surprize daca la TAC totul era bine.

Mă mai așteaptă doar întâlnirea cu chirurgul dar sunt oricum liniștită.
 Am avut timp să mă obișnuiesc cu situația, am luat o hotărâre curajoasă și asta m-a scos puțin din confuzia în care eram. Mă simt cu totul altfel, mai stăpână pe situație, mai stăpână pe corpul meu.
Vă explic de ce...păi dacă te duci întrun loc despre care nu știi nimic și prietenii îți spun doar că au auzit ei că trebuie să mergi pe-acolo, și să faci așa, și să eviți aia, și să accepți ailaltă...dar că până la urmă nici unul nu e sigur, că nici ei n-au fost, doar au auzit de la alții care au fost....păi , e mai bine să alegi singur.
Am cântărit situația, m-am gandit cum mi-ar fi mie mai bine, ce pierd și ce câștig și acum sunt ok, sunt liniștită, am ales.

Oamenii suferă prea mult greutatea civilizației...sau numiți-o voi cum vreți.
Toate femeile vor să fie slabe, fără riduri, elegante, super-mame, super-femei-în-carieră, super-sexy.
De grijile astea devin frustrate, complexate, invidioase și uneori paranoice. Uită complet cine sunt și ce vor cu adevărat, uită de ele, amână bucuriile proprii fie ele cât de mici pentru că pun în față alte priorități.
Și știți care sunt alea?? prioritățile femeii moderne?
Păi, serviciul, copiii, soțul, cina, curățenia,...pfff, nu le mai înșir pe toate că le știți.
Păi și-atunci ce mare afacere e căsătoria??
Îmi vine să le strâng mâna celor care-mi povestesc că merg des la coafor, sau lenevesc seara la un film, la o cină cu prietenii, la o cafea cu vecina, la o plimbare cu copiii sau mă rog, fiecare cum se simte mai bine.
Cred că am mai spus-o undeva, sunt multe lucruri care trebuie făcute, ok, dar multe le inventăm noi de teamă, de complexe sau și mai rău din obișnuință

ȘI eu am trecut prin fazele astea și cancerul îmi dă acum,oarecum în mod surprinzător, libertatea de a râde de toate astea.
Am trăit până la 43 uitându-mă mereu în jur, comparându-mi centimetri în plus sau în minus, realizările, casa sau mai știu eu ce, ca să știu cât pot să fiu de mulțumită.
Cred că ajunge, următorii 43 aș putea să-i trăiesc după voia mea, să mă îmbrac cum mi-e comod, să mănânc ce vreau, să fac cât pot, să trăiesc și să mă bucur de ce am reușit să fac până acum.
Poate la 20 de ani avea un sens să fac sacrificii și să mă sacrific pentru ceva, avea sens să mă pun pe mine ultima pe listă și chiar să mă mir că merit și eu recompense, admirație sau afecțiune.
La 20 de ani e firesc să clădești, să transpiri, să n-ai timp...... după 40 aș zice că ajunge.
Nu de alta dar chiar nu mai e timp.
La 70 de ani s-ar putea să culegem doar oboseală și amintiri.

Cât pepenii e bine?

Am citit articolul despre puterea gândului.
Sunt de acord, așa cum sunt și cu tratamentul cu miere, cu aloe, cu essiac, cu B17, cu chemio, cu post negru, cu rugăciuni și probabil cu multe altele.

Odata demult, înainte să știm tot, știam mai mult.                  

Acum intinctele noastre sunt rare și înșelătoare, nu ni le mai recunoaștem pentru că am fost învățați să recunoaștem alte semnale. Cele ale vieții sociale.

De la 2 luni, copiii îți pierd libertatea, mănâncă la ore fixe, cantități cântărite, mâncare din borcănașe și printre primele cuvinte pe care le aud cel mai frecvent e ’nu’. NU face așa, nu te duce acolo, nu plânge, nu te juca, nu te murdări, nu nu nu.
Când încep școala iar, 5 ore dimineața învață, alte nu știu câte după masa acasă învață.
Pe urmă regulile, oriunde reguli de respectat, bune maniere de aplicat, argumente de discutat. Și așa până la 20 de ani când oricum a pierdut iremediabil orice urmă de instict natural.
Nici un copil nu mai crește liber, după ritmul și plăcerea lui.

Suntem disperați că nu ne mai găsim sensul vieții, rostul și împlinirea…când probabil suntem aici doar ca să ne jucăm și să ne bucurăm de soare, de vară, de zăpadă, de iarbă, păsări, pești, flori și albine.
Poate dacă nu ne-am mai chinui atâta să ne antrenăm pentru viața asta socială am suferi mai puțin și am trăi mai fără griji. Poate ...

Astăzi în autobuz o fată de liceu ascunsă în spatele prietenei ei își pudra la repezeală coșurile de pe față. Era grăbită și cu oglinda aia mică vedea doar câțiva centimetri de piele…restul feței, în ansamblul ei i-o vedeam eu care stăteam pe scaun în spatele lor.
Pudra aia era de altă culoare față de culoarea pielii și efectul final era că acum nu se mai vedeau doar coșurile alea ci mai ales culorile alea multe pe care le avea pe față și pielițele din jurul coșurilor care erau uscate și de culoarea piersicii....(cred)
Prietena ei răsfoia o revistă din aia cu publicitate multă și s-au oprit la o pagină unde o braziliancă făcea reclamă la un tricou decoltat din noua colecție de primăvară-vară.
Dar nu despre tricou vorbeau, acela nu mai e probabil de multă vreme un argument interesant la 15 ani, vorbeau de sâni și de cât poate să coste o operație estetică de mărire.
 0_0  Cât pepenii cum vi se pare?
Sti cavoli !!