Sporturi oarecum extreme

    Orice parc de distracție respectabil se mândrește cu trenulețul groazei, așa zisul Montagne russe.
E vorba despre o mini cale ferată cu un trenuleț în care te urci împreună cu alți temerari dornici de senzație și care timp de câteva minute, cu o viteză amețitoare, o să te urce, o să te coboare și o să ia curbe nebănuite și opriri surprinzătoare până când n-o să mai știi unde ești și ce-i cu tine.
Întâi te așezi cu mult calm și dezinvoldură pe unul dintre scăunele alături de ceilalți speriați parteneri de aventură, apoi vine un nene și te leagă bine de scaun și pune și-un lanț de siguranță solid, în timp ce mulțimea murmură surescitată și nerăbdătoare.
Se-aud zgomote din camera mașinilor, iar aștepți, iar zgomote, iar aștepți, și-ntrun târziu start!
 Practic ești propulsat ca din pușcă la o înălțime amețitoare de unde n-apuci bine să-ți recuperezi inima de pe firele de telegraf că și simți deja cum începe coborârea.
N-apuci bine să-ți recuperezi stomacul care-a rămas undeva pe jos pe la plecare (dacă nu cumva s-a revărsat  pe parcurs) că ești deja la prima curbă vertiginoasă, ești amețit, îți vâjâie capul, unii urlă , alții râd, alții simt că zboară și iar curbe și sinusuri și opriri cu capul în jos, zgomot, frică generală molipsitoare pe toate fețele, și tot așa de câteva ori pe același traseu până când orice punct de reper, dacă ai avut vreunul vreodată, s-a pierdut definitiv și iremediabil.
Senzații neprevăzute, frică, așteptare, nebunie pe cheltuială proprie.
În câteva minute totul s-a terminat.
Nenea cu cheia vine și eliberează lanțul, și te trezești întro altă lume, cea pe care tocmai ai lăsat-o dar parcă e schimbată.
Primul pas pe pământul ferm e greu de descris, euforia declanșată de siguranța că ai scăpat și ești liber e greu de stăpânit, dorința de a vorbi cu cineva despre ce s-a-ntâmplat e atât de puternică încât nu mai stai să-ți alegi nici cuvintele nici interlocutorul.
Dacă dai de cineva care a avut o asfel de experiență o să fie mai simplu și întrun fel o să te descarci de tot ceea ce continui încă să simți, dar tot o să fii cumva dezamăgit.
O să vezi că nenea cu cheile n-o să te felicite că ai ajuns viu și nevătămat la bază, pe locul tău tocmai s-a așezat un alt doritor de andrenalină cu același calm aparent și cu aceleași degete albite de strânsoare pe bilet, o să vezi și că cei din grupul tău s-au dus să-și cumpere înghețată sau să dea telefoane în timp ce tu "te distrai", și-o să te simți dezorientat și confuz, puțin nesigur, parcă singur și sceptic de tot ce tocmai ți s-a-ntâmplat.

La asta mă gândeam eu ieri în timp ce ieșeam din cabinetul de oncologie.
O experiență oncologică seamănă pe undeva cu practicarea unui sport exprem, cu bungee jumping sau cu montagne russe, cu singura diferență că ultimele sunt( sau ar trebui să fie) distracții în toată regula, cu urlete și râsete de bucurie.
N-au fost surprize, n-am aflat nimic nou, rezultatele analizelor, rx și ecografiilor erau bune și ne mai vedem peste șase luni. și-atunci de ce mă simt încă dezorientată?
Undeva între euforie și melancolie.
Durează însă numai pe perioada controalelor știu deja, imediat după aceea viața are grijă să reclame că lettiera lui Mitzu nu e curată, tata a sunat la telefon în timp ce eram la piață, Steve e bucuros de prima salată făcută cu castraveți din grădina proprie iar sâmbătă la Operă vine bufonul Rigoletto.

Luna mai, ploi și frivolități

Cu puțin noroc o să-ncheiem luna mai intrun crescendo umed de ploi mocănești până la ultimele accente fortissime ale unei răpăieli ardelești cum scrie la carte.
Prilej cu care, ca să nu mă deprim de tot de-atâta stat în casă am folosit următoarele remedii : un ceai cald cu lămâie și miere de trei ori pe zi, centrala deschisă la 21 de grade toată ziua și un pic de shopping online din când în când.
Nu mi-aș fi luat niciodată costum de baie tocmai din Texas dacă nu ploua, dar... a plouat.
Acuma na... mai rămâne să nu fie vreun vameș curios care poartă aceeași mărime de bikini cu mine, dar nu cred... îl aștept cam peste o sătămână (costumul, nu vameșul) .

Proverbul "iarna car și vara sanie" e și pentru cele două perechi de sandale și una de balerini noi-nouți care-și țin de urât unul altuia în dulap așteptând să le pun leucoplast cu rivanol imediat ce dă căldura.

Și se pare că plouă și la Roma! pentru că în pachetul pe care l-am primit azi de la Steve, printre medicamente și alte lucruri trebuincioase, am găsit și o cutie frumoasă garnisită cu dantelă pe dinafară și cu hârtie foșnitoare pe dinăuntru, categoric s-a gândit că prea multă ploaie strică. Iar înăuntru nu erau bomboane...dar mi-a făcut mare plăcere s-o deschid și mie și lui Mitzu care ..mă rog, era doar foarte curios.
L-am recuperat din fața blocului unde probabil "alunecase" azi de dimineață, altfel nu-mi explic ce căuta așa disperat prin grădina. Și-a revenit imediat cu oporție de smântână NEpasteurizată.

În piață însă ploaia a scos pe tarabe bradurile românești :cireșele și căpșunii și roșiile de la Cireșoaia, Giurgiu și respectiv Satu-Mare.
Autentici mi se par doar căpșunii, confirmă tata care a mâncat deja vreo doi din producție proprie.
Eu, aș fi putut cultiva câțiva pe balcon în locul panseluțelor dar nu m-a lăsat Mitzu, iar ca să-i cumpăr din piață a trebuit să achiziționez și o umbrelă, pentru că nici din aia n-aveam...
Deci... luna mai a fost generoasă pentru agricultură și pentru dulapul meu ..mai puțin generoasă pentru portofel dar o să-mi revin.

Dacă-i joi e concert la filarmonică

Azi e a doua zi de cand stau în pat și citesc despre "aventurile" unei tinere de 34 ani bolnava de cancer, cu două fetițe mici, un job, un soț îndrăgostit și o mare familie italiană toată strânsă în jurul ei.
Nu e prima oară cînd citesc astfel de bloguri, când am început să-l scriu pe al meu a fost tocmai pentru că găsisem pe net o comunitate foarte activă de cancer-blogherese și am văzut ce bine e să ai cu cine vorbi, să ai unde întreba să ai un loc unde frica și grijile, neliniștile și miile de întrebări care-ți vin în minte când te-ntâlnești cu o boală gravă pot avea răspuns, sprijin și înțelegere.
Și nu oricum ci din partea unor persoane reale care au trecut sau care tocmai în acel moment, odată cu tine, traversează o astfel de experiență.

M-am întrerupt din lectură doar cât să fac un tur prin piață după căpșuni (și cireșe pentru dieta lui Nan) și căteva ore spre seară pentru concertul de la filarmonică.
A ploua atât de hotărât încât mi-am cumpărat o umbrelă nouă ca să potfi sigură că pot face câțiva pași pe jos și după concert.
Eu nu sunt o cunoscătoare în ale muzicii, de-abia fac diferența între vioară și violoncel dar întro sală de concert se-ntâmplă mici minuni.
În cazul meu, reușesc să prind din zbor (nu e chiar o metaforă) mesajul muzicii chiar și fără să am pretenția de-a o înțelege cu adevărat.

E destul să privești munca unui violonist și imediat se realizează o relație frumoasă de respect și de prietenie între muzică și ascultător.
Deja munca sobră și concetrată a unui violonist, sunetele pe care reușește să le scoată doar mișcând arcușul și citid notele de pe o partitură sunt o mică vrăjitorie, dacă munca asta se multiplică cu 50 sau mai mulți (totalul de membri ai filarmonicii) plus un dirijor și eventual un solist, totul devine magie curată.
Nu mai vorbesc de compozitor, care acum 200 de ani a reușit să recunoască în mintea lui și să scrie cu atâtă talent și discernământ note și partituri pentru fiecare instrument în parte și apoi să le lege cumva între ele întro sonată, un concert sau o mare simfonie.
Rezultatul e un dans vesel sau melancolic de sunete care ți se-nvârt amețitor în jurul urechilor ba mai tare ba mai încet ba mai languros sau mai duios până când... te vrăjesc.
Uiți cu totul că ai citit pagini întregi despre cancer, că afară plouă, că mâine trebuie să cumperi carne pentru prânz, că încă ți-e frică de viitorul necunoscut, că afară luna mai e pe sfârșite și se aproprie vacanțele...uiți. Minute întregi în care te lași hipnotizat de un compozitor care-a trăit acum două secole.
E unul din motivele pentru care accept să stau pe scaunele incomode de la Casa Armatei timp de două ore încheiate.
Ba se mai întâmplă și să-mi schimb locul din cauza unei cucoane parfumate cu prea mult zel și să descopăr că pe noul loc, mult mai în spate (doar-doar pot să respir ușurată) ajunge până la mine un damf de bere (vin sau țuică, nu le disting prea bine) la care nu m-aș fi așteptat niciodată.
Cumva așa în mintea mea alcoolul e legat de manele nu de Ravel, dar uite că mai am de învățat.
Și puteți fi siguri că a fost o seară plină de surprize, la finalul concertului după cele două doamne care-au ținut să-i ofere flori dirijorului român venit di Suedia cine credeți că s-a dus să-i strângă mâna? Tocmai prietenul meu cel roșu la față cu parfum de bere proaspătă.
I-a strâns viguros mâna și i-a aplicat două pupături duioase, una pe obrazul drept și alta pe cel stâng.
Românul e meloman.
Și e duios și se emoționează ușor și face lucruri surprinzătoare. dar asta e altă discuție, pentru o altă după-amiază ploioasă.

 Unul dintre evenimentele neconsemnate ale blogului, desfășurat la-nceputul lunii martie al acestui an, se numește Steve.
Și-a combinat și recombinat în mare stil șahist gărzile și biletele de avion, și-a depășit teama de avioane și de limbi străine și a coborât triumfal, întro după-amiză geroasă de iarnă din taxiul lui nenea Sandu direct pe strada soarelui din orașul nostru.

Trei zile încheiate a stat la Brașov, zile în care a primit vreo douăzeci de telefoane de la colegi și de la rude, ba după vreo 24 de ore era mai-mai să fugă iar la aeroport dar cu calm și puțin noroc până la urmă s-au rezolvat toate și am putut să-l plimb puțin pe ghețușul străzilor din oraș. S-a ținut tare (de mine mai ales!) și a trecut fără nicio căzătură peste cele trei zile de mini vacanță.

L-am ospătat în câteva restaurante cu specific tradițional și el s-a dovedit aceeași "bună furculiță" ca s-o spun pe pe limba lui italiană.
A mâncat cu poftă ciorbe de văcuță, sarmale, cartofi tărănești, cârnăciori și mititei. De papanași n-a mai fost loc în cele trei zile. dar a fost loc sa-mi guste câteva din rețetele mele vegane și i-au plăcut tare mult laptele de migdale, brânzica de caju cu mărar și ceapă, salata de pătrunjel cu semințe de cânepă și mai ales  "zmudi" cu fructe și frunze verzi.
 Ah, și nucile hidratate. De toate felurile.
I-au plăcut așa de mult și i-am rămas la suflet atât eu cât și arhitectura medievală a orașului (care după el seamănă cu Bolzano), nămeții abundenți din Poiană, mușchii fesieri care se fac după o oră de plimbare pe gheață, balconul unde l-am scos la fumat și... colac peste pupăză sau "pătrunjel în toată zama" mai eram și eu prin toate cele in&out încât după nici o lună încheiată s-a întors.
Uitase rețeta de pateu de linte și n-apucase să mănânce papanașii cu smântână.

Între timp ieșise generos firul ierbii prin toate parcurile, în jurul blocurilor și în sufletul oamenilor.
Nu în toate sufletele doar în cele îndrăgostite de viață să zicem.
Și se mărise și familia noastră prin intrarea triumfală a lui Mizu.
Și făcusem și eu primul meu tort vegan de AICI .
Și uitase și nenea Sandu să-l aștepte la Otopeni.
Pățanii și peripeții care meritau sărbătorite. Pentru că experiențe mai puțin plăcute m-au învățate că orice eveniment e bun de-o sărbătoare. Cât ar fi el de mic.

Și am sărbătorit cu multe plimbări la șosea și printro vizită la vechea cetate a Brașovului unde era liniște și pace: prea multă liniște aș zice. Cu greu am găsit o sală medievală cu ușa întredeschisă.
I-am făcut lui Steve două fotografii în timp ce căuta pe clapele vechiului pian din antreu o melodie care să se potrivească cu specificul "oldies" al cetății.
Și am pus-o în vărful postului ca s-o vedeți și voi.

Range of life

Am primit ieri de la Miha un borcan mare de colivă. Și m-am bucurat mult de el și parcă am înțeles mai bine anumite lucruri.
Eu n-o să fac niciodată colivă, deși îmi place mult, dar parcă nu e felul meu de-a-mi aduce aminte.
Joia trecută, pe 17, s-a nimerit să fie fix trei luni de la... de când nu mai e mama cu noi .... și.. s-a nimerit să fie un concert al filarmonicii la CasaArmatei.
Ploua, plouase toată ziua și cerul s-a-ntunecat devreme dar pe la șapte seara eu am fost acolo.
Și-am petrecut două ore în tăcere deplină, întro liniște armonioasă pe acorduri de ravel și de Britten/.
A fost o seară minunată, din când în când închideam ochhii și vedeam tot ce vroiam eu.Asta e forma mea de aducere aminte.
Nu cred că există o formă "normală" sau corectă, există doar ceea ce simțim fiecare. Fără ipocrizie și fără nevoia falsă de a respecta tradițiile.
pentru că viața , oricât am vrea noi s-o trăim cum trebuie, sau la maxim, face tot ce vrea ea, n-o putem domestici, putem doar să ne adaptăm.

Ca și Mitzu de-altfel. Și el are viața lui și face parte din același ecosistem cu noi.
Ieri era așa de cald că nu-și mai găsea locul în balcon.
Am uitat să spun că ne-am separat, n-a mers prea departe dragostea noastră, din cauza lui bineînțeles. Eu am vrut, l-am ajutat cât am putut dar el e mult prea egoist. Vrea să facă daor cum știe el și nu-i pasă că eu am canapea nouă și de-abia am dat cu aspiratorul.
Și deci, ne-am despărțit, dar nu l-am abandonat, dimpotrivă, i-am cedat balconul unde periodic îi duc mâncare și-i fac curat. I se pare puțin? Geamul de la balcon e deschis for ever. Alegerea e a lui.
Mă rog... ieri, n-a vrut nicicum să aleagă... să sară și el puțin în grădină să se joace cu destrăbălatele alea ale lui. Doar puțin, până îi făceam curat.
Așa că l-am "ajutat" eu. Așa și după ce s-a trezit jos... a făcut el de vreo două ori turul grădinii după care si-a luat inima-n dinți și s-a dus la ele. Ele, două dezmățate vagaboade, stăteau tolănite pe iarbă și se făceau că nu-l văd, tactică universal valabilă în lumea feminină de orice rasă.
Mitzu, elegant și aristocrat, fercheș, bine mâncat, odihnit și sigur pe el,s-a aproprit cu pași felini de ele, ușooor, tiptil, respectuos. S-a oprit un moment și-a început să-i tremure coada și să miaune ...mă rog, asta a fost mai puțin elegant.... dar avea o privire dulceagă, aproape duioasă. Așa de mult vroia să fie prietenul lor, așa de mult vroia să le-o pună, uneia mai ales....încât și-a călcat puțin pe inimă și și-a uitat manierele. Dar alea nimic.... niște destrăbălate de n-am cuvinte.
Și n-a avut încotro bietul Mitz...a trebuit să-și vadă de drum...eh, și eu la fel.
Drumul meu era spre grădina din spatele blocului unde mi-am întins hainele la uscat.
Soare, parfum de bujori și de iriși violet, vânt îndrăgostit care umfla cearceafurile, fire lungi de iarbă care gâdilau fețele de pernă....ce mai! nicio uscătorie oricât de modernă ar fi ea nu se poate pune cu o după-amiază insorită de mai, corect? corect!

Mai spre seară așa ...m-am dus să-mi adun parfumatele ceaceafuri, calde călduțe.
Ei bine...Mitzu... ședea cu ochi vinovați pe pajiște. Era clar că ascunde ceva. Dar ce?
M-am apropiat...și-am descoperit că stătea pe un puiuț micuț de vrăbiuță.
Să nu-l omori? Dar pe cine?
Puiul, era deja rănit de-abia mai mișca, avea sânge pe pene....
Mitzu era fericit ca un adolescent la prima întâlnire hot-line...eu?... eu eram un fel de dreptatea supremă acolo, un fel de mâna lui Dumnezeu.
Ce-ar fi trebuit să fac, dreptate? Și cum, să-i dau un ciocan în cap păsării ca să nu se mai chinuie?
Să fug cu vrăbiuța la veterinar deși era clar fără șanse de supraviețuire ...și să-l spânzur pe Mitzu în parcul central drept învățătură de minte pentru toate pisicile.
Improbabil. Absurd. A făcut vreodată cineva așa ceva?
Și totuși repet, eu eram cea care trebuia să decidă acolo... și am decis... să mă-ntorc în casă și să-mi văd de treabă.
Noi însă, oamenii, ne așteptăm ca cineva să ne facă dreptate. dacă nu acum și nu aici, măcar  pe lumea cealaltă.
Ne-așteptăm ca "după-faptă-și-răsplată" și că cineva acolo sus vede și vreodată o să fim judecați așa cum merităm.

Dar eu am ales să nu intervin și să nu-l pedepsesc pe Mitzu, am preferat să las natura să trăiască după legile ei, cu victime și prădători, cu puternici și slabi și cu oameni care trec nepăsători ... pentru că asta e viața, așa merge ea și așa trebuie să fie.
Unii mor, alții se salvează în mod miraculos, unii se-mbogățesc iar alții sunt pur și simplu răi.
Nu putem alege să fim victime sperând că cineva o să ne facă vreodată dreptate, sacrificiul e un non-sens.
Și nu putem nici ucide dacă nu ne stă în caracter.
Pur și simplu  avem un corp și o viață și trebuie să avem grijă de ele cât putem.
Restul... degeaba ne încăpățânăm să înțelegem ceea ce nu e de-nțeles.

Rămas bun ....

2009

Peste câteva zile vor fi trei luni.
Trei luni încheiate de când la ea...pot doar să mă gândesc. Atât mi-a mai rămas.... Sau poate să privesc o fotografie,... dar n-o fac aproape nciodată...mi-e greu și acum să scriu fără să plâng..
Și la fel ca și atunci (în august vor fi patru ani) n-am presimțit absolut nimic. Toată săptămâna a decurs normal, ziua de vineri 17 februarie a fost una obișnuită, n-am avut nici o emoție, niciun vis, nici un semn prevestitor.
Nici când am văzut numele surorii mele pe telefonul mobil nu m-am gândit la ceva rău. Nici chiar atunci când i-am auzit vocea tremurată și speriată, nici când mi-a zis plângând :"sună la mama, te rog, sună repede, eu am vorbit acum cu tata și mi-a zis că au chemat salvarea dar că ea nu mai respiră..."
...nici chiar atunci nu am presimțit tragedia... am liniștit-o și eram chiar calmă... vorbisem și eu cu tata cu o zi înainte și știam că mama are amigdalită și nu poate vorbi... mă gândeam că s-au speriat prea tare și la țară fiind s-au pierdut cu firea ..
Am închis telefonul și l-am sunat pe tata, l-am liniștit și i-am spus să aștepte salvarea fără să se sperie, am sunat din nou după 2 minute, și iar după alte doua minute și tot așa...nu mai știu de câte ori am vorbit cu tata, știu doar  că ultima dată nu mi-a mai răspuns el, mi-a răspuns verișoara mea...plângea. Am rugat-o să-mi dea o veste bună... și ea plângea... și vestrea cea bună n-a putut să mi-o dea...
Și începând de-atunci toate  lucrurile s-au legat cumva între ele întrun fel simplu și ... aproape incredibil de firesc pentru un eveniment atât de neașteptat.
MIntea mea parcă nu vroia să se gândească la ce s-a-ntâmplat și mă forța să mă concentrez la lucrurile mici..
Mi-aduc aminte cum mi-am făcut valiza pentru plecare și n-am uitat nimic din ce-mi era necesar, l-am sunat pe Nan, pe Anubis, am vorbit cu sora mea, i-am cumpărat bilete online de avion, s-a oferit o altă verișoară să mă ducă cu mașina până acolo la țară, am plâns, dar cumva...parcă în tot ce făceam  eram undeva de-aupra evenimentelor, nu înlăuntrul lor. Am plâns mult și aș fi vrut să iau pe cineva de guler să-l oblig să-mi spună dece...să-i explic că nu era încă momentul, pentru că ea avea bilete de avion cumpărate pentru Sicilia, trebuia să meargă să-și vadă nepoții, ei o așteptau... încă o mai așteaptă...iar tata... el cui rămâne?... și că e totul fără rost..pentru că ea iubea viața.

Tata a rămas singur, un bătrân speriat și rătăcit, singur întrun sat care nu-i al lui, rude care nu-s ale lui, întro casă prea mare și prea goală, întrun loc în care mama nu mai e dar o simți peste tot.
..e destul să deschizi poarta și o simți, florile ei au înflorit deja și-au umplut curtea, straturile de legume le-a săpat tata, bucătăria cu toate borcănașele, oalele, fețele de masă, cutiile, sertarele, medicamentele, cremele, sticluțețe....o viață întreagă rânduită frumos zi după zi, farfurie lângă farfurie, mușcată lângă mușcată, fotografie lângă fotografie, amintire lângă amintire... așteptând toate să-mbătrânească împreună... toate, încet încet, printre lacrimi și telefoane tata a învățat să le folosească și să continue singur ceea ce timp de 36 de ani au făcut împreună.
Cum se poate vorbi despre atâția ani de viață, ... cine ar putea simți sau înțelege măcar o fărâmă din ceea ce au trăit ei doi împreună?
Eu nu pot... și nici nu-ndrăznesc...

În zilele acelea, așteptând înmormântarea, printre atâtea lacrimi și amărăciune am avut totuși și-o mică bucurie.
O certitudine mai bine zis. Aceea a faptului că Nan e deja un adult.
Un prieten de nădejde, un ajutor eficient, un nepot sensibil, un fiu pe care eu , atunci, m-am sprijit mult și pe care și l-ar dori oricine.
Am avut bucuria să descopăr că a iubit-o și a cunoscut-o cu adevărat pe mama. I-a văzut și sufletul nu numai eticheta de bunică. Știa că ar mai fi putut trăi încă cel puțin 20 de ani dar atât cât a fost pentru ea a fost bine. Și nouă nu ne mai rămâne decât să ne plecăm capetele în semn de recunoștință pentru ceea ce a făcut pentru noi în toți acești ani și chiar și pentru tot ce ar fi vrut să mai facă dar n-a mai apucat.
Mi-au rămas multe emoții și multe lucruri în suflet din zilele acelea triste , dar sunt închise parcă întro odaie mică în care mă gândesc să intru doar atunci când ... nu știu... când o s-o pot descuia și n-o să mă mai împresoare tristețea, lacrimile și singurătatea..
Îmi aduc aminte doar cum Anubis și Mo au venit la mine atunci vineri ....și cum el a zis "vezi, doar așa ne dăm seama că suntem adulți, ne mor părinții și ni se-mbolnăvesc"...pe urmă am urcat în mașină și am tăcut timp de 4 ore întro seară geroasă de februarie așteptând să ajung întrun loc care va fi mereu casa ei, locul ei, grădina ei, satul ei .... sufletul ei e acolo în toate și peste toate pentru că asta și-a dorit mereu, aparținea locului acela și sper să fi găsit o cale de a rămâne pentru totdeauna acolo.
Pentru că eu nu-mi pot imagina satul, casa, lucrurile și oamenii aceia fără ea. Fără ea n-au niciun rost acolo...nu există... la fel cum nu există culorile fără lumina soarelui.

Țin minte ziua în care am înmormântat=o ...marți...a fost splendidă, plină de soare și de cer senin, zăpada era așa de mare pe drum încât părea asfalt alb scânteietor iar locul ei e fix lângă locul mama ei, în grădina bisericii mari. Un cimitir într-o livadă de pomi plini de zăpadă și de vâsc, tăcuți și solemni, îmbrăcați de sărbătoare ca și noi. Smeriți, cu capetele plecate, ascultând neîncrezători și supărați ultimele cuvinte ale preotului, fără să-nțelegem nimic....
Pentru că nu mai era nimic de întețes și indiferent ce-ar putea spune o slujbă, frumusețea ei e doar în cuvinte așa cum indiferent ce-ar putea scrie pe certificatul de deces sau ce ar spune vecinii, rudele care au fost cu ea în ultimele minute.... faptul, unul singur, rămâne: mama nu mai e aici iar cauza morții este o simplă amigdalită netratată... un fapt absurd, absurd până la cinism și până la ironie...
Am avut noroc acolo, au fost mulți oameni care m-au ajutat pentru ca toate lucrurile să iasă bine și ea să fie mulțumită de cum ne-am ocupat de ultimii ei invitați.
Mi-am dat seama că mama a fost o femeie simplă și foarte iubită, în ciuda gerului au venit foarte mulți oameni, prietenii ei de la Brasov și de prin satele vecine, rudele, vecinii, oameni care o cunoșteau bine și cu care ea vorbea des, nu persoane anonime cu care se saluta când și când. Prieteni adevărați care au ținut să fie acolo...să-i aducă o ultimă floare, un ultim gând frumos... s-o țină încă o dată de mână ... ca să-i dea curaj ...să treacă dincolo.
Și am văzut că prietenia n-are limite...nici de spațiu și nici de timp... și-a păstrat prietenele și a știut să alimenteze legăturile fie ele de rudenie sau de simplă omenie.
Nu știu câți dintre noi mai suntem în stare să ne prețuim prietenii... dar ea a fost .
După mormântare au plecat toți pe la casele lor, eu am rămas cu tata până duminica.
Am fost iar la slujbă și am făcut iar o mică masă și .... parcă m-am simțit mai bine.
Slujba de duminică s-a ținut la bisericuța veche de pe deal, a fost o duminică cu ninsoare blândă și plăcută pe care n-am s-o uit niciodată.
De-atâta nins n-am putut să urcăm cu mașinile până pe deal. Fulgi mici și veseli ne-au arătat calea și s-au depus pe hainele noastre negre, pe coșul cu merinde, pe cujmele bărbaților și pe broboadele femeilor. Biserica mică cu livada ei cu pomi văruiți era parcă încremenită întro fotografie dintro carte cu o poveste de iarnă spusă la gura sobei întro liniște adâncă și tainică ... doar cînd și cînd glasurile noastre se auzeau șoptind câte ceva...parcă toți eram atinși de o mână magică ce ne rânduia gesturile, cuvintele și pașii...și ne îndemna să nu deșteptăm pioșenia și frumusețea clipei care ne găzduia amintirile, sentimentele, emoțiile.
Era duminica aducerii aminte, a pomenirii ei, a momentelor frumoase în care am fost cu toții împreună bucuroși și recunoscători pentru că eram împreună.
Era duminica ei, prima ei duminică de dincolo de noi... de unde parcă ne întindea o mână să ne ajute iar cu cealaltă ne făcea semn să facem liniște, să ascultăm ce are de spus Universul, fulgii, iarna și toată liniștea vătuită din jurul nostru...
A fost o duminică specială... pe care mi-ar fi plăcut s-o putem trăi împreună... știu e absurd... dar parcă nu e ...pentru că eu nu m-am simțit deloc singură în dimineața aceea... mi-aduc aminte că am zâmbit chiar destul împreună cu verii mei în timp ce împărțeam merindele...
Acum da, acum mă simt singură și mă simt fără ea și... nu pot vorbi despre ea...și nu pot nici să-i las pe alții să-mi vorbească despre ea... pentru că...nu mai e...
Și nu pot nici să-nchei așa postul ăsta...e trist și nu trebuie... și nu știu nici ce veți înțelege voi cei care n-ați fost acolo sau cei care n-au cunoscut-o deloc...pentru că mi-e greu să-l recitesc, să mai fac adăugiri și corecturi așa cum ar trebui... l-am scris ștergându-mi lacrimile și căutând în memorie imaginile frumoase și nu pe cele triste....l-am scris pentru ea..pentru că e singurul lucru pe care mai pot să-l fac....

Și ca să nu închei așa... cu lacrimi...să mai spun că o altă mică bucurie pe care am avut-o zilele acelea acolo. a fost aceea de a simți că fac parte dintro familie mare. Mult mai mare decât s-ar părea și de cît mi-o aminteam.
O familie cu alte mătuși, unchi, nași, și verișoare pe care nu-i văd aproape niciodată... și-mi pare rău că nu putem să ne-ntâlnim mai des... dar care există cu adevărat...în ADNul lor sunt părți identice cu ale mele, avem chiar și trăsături comune, nu-i doar un caz.
Iar verișorii  mei m-au făcut să mă simt mai puțin singură... nici n-am știut să le mulțumesc... și de fapt, lucrul cel mai frumos a fost tocmai acela că simțeam că nimeni nu era acolo pentru mulțumiri sau de ochii satului.. erau acolo pentru ea, numai pentru că ea merită.
Mi-am adus un trandafir din grădina ei și mi l-am plantat în grădina de sub balconul meu, e plin de frunze și în curând va înflori. Mă uit la el zilnic ... și-i mulțumesc... pentru tot.

    Enigmatici și cuminți, terminându-și rostul lor
    Printre noi se sting și mor dragii noștri dragi părinți...

Nu sunt cuvinte mai potrivite decât acestea... citițile cu drag și gândiți-vă cu mine un minut la cei pe care-i iubiți...

Week-end cu gimnastică

Ieri la Bruxelles, în competiția pe echipe, România a obținut locul I și medalia de aur la Campionatul european de gimnastică feminină.
Astăzi, la finala pe aparate alte medalii de aur și argint la sărituri, sol și bârnă.
Bravo ! Bravissime !

Și în iulie la Londra încep Olimpiadeleee.
Cine merge?


Acum 30-35 de ani toate fetițele din țara asta visau să devină ca Nadia.
Și eu prinetre ele bineînțeles. Mă "antrenam" în curte pe "saltele" făcute din zăpadă artificială și mna....nu prea-mi ieșea nimic dar perseveram și continuam să nu pierd nici măcar un minut din concursurile de la Tv.
Cu timpul...eh... oricum..mi-am dat seama că la 10 ani eram mult prea bătrână pentru sportul ăsta și în plus noi locuiam mult prea departe de Onești iar într-o vară când s-a-ntamplat să fiu împreună cu lotul de gimnastică în același tren mergând spre mare, am descoperit că situația mea era ireparabilă: față de fetițele alea eu eram ca o cămilă față de căprioare.
A fosst dureros, a fost dramatic, a fost crunt, dar a trebuit să înfrunt realitatea: n-aveam cum să mai ajung niciodată ca Nadia. Niciodată.
Da' bine că dacă mă gândesc nici nu cred că mi-ar fi stat bine în costumele alea de gimnastică, eu aveam oasele mari de-atâta lapte de țară și mâncare bio și eco pentru că numai ecologic mâncam atunci dar visam să avem și noi Pepsi în toate alimentările.
Și uite că acum avem, n-au trecut anii degeaba, am făcut și noi ceva.
Ne-am dorit să avem succes, să fim importanți și să fim oameni mari.

BIne că... oameni mari am ajuns oricum și indiferent dacă succesul nostru e răsunător sau nu, eu sper că în sufletul nostru toți ne simțim puțin invingători.
Acum 40 de ani de fapt, nici nu știam bine că exist, acum 30 începeam să fiu conștientă de asta dar aveam o mulțime de temeri, frustrări, sentimente de vinovăție de inferioritate și eram mai mult confuză decât convinsă.
Prin comparație, azi mă simt o învingătoare, mă jur! Un om la care nici nu visam să ajung.

Nu cred că succesul e cel care  ne definește ca oameni, nici averea și cu atât mai puțin copiii.
Ei au viața și personalitatea lor, noi doar îi ajutăm să fie ceea ce vor ei să fie.
Iar de vor reuși să fie niște adulți fără griji, fără frică, buni , onești și iubitori, înseamnă că am reușit să le dăm toată forța de care au avut nevoie.
Dar repet, nu copiii ar trebui să ne facă să ne simțim realizați și nici succese răsunătoare ca ale Nadiei, ci liniștea sufletească. Înțelepciunea dobândită odată cu trecerea anilor și a obstacolelor.
Cu cât suntem mai liniștiți, mai calmi și mai siguri pe noi, cu atât ne simțim mai bine. Și vom avea sentimentul sau poate atitudinea aceea de învingători modești indiferent dacă muncim pentru un salariu de nimic sau tocmai ne-am schimbat apartamentul cu vila.
Eu n-o am încă, starea aceea perenă de liniște încă nu știu cum s-o păstrez, o ating uneori și iar o pierd.... dar mă  simt pe calea cea bună.
Din când în când îmi găsesc un echilibru subtil ce-mi aduce aminte că sunt om norocos și că trăiesc întro lume frumoasă. Și că au trecut deja aproape 45 de ani ! Fiiiuuu !
Imediat n-o să mai pot spune că am patrujeciși...ci aproape cincizeci.
Cincizeci.... vă vine să credeți, care adulți?
Întrun magazin de haine pentru tineri sau întrun "club" nici nu suntem luați în considerare.
Nu-i de râs? Muuuaaahahaha

Vremea târgurilor

Dacă de mâine iar plouă, măcar n-am să mă plâng că am pierdut vremea degeaba.
Am stat mai mult afară decât în casă....chiat și Mitzu a evadat de la balcon și a stat o noapte-ntreagă afară cu dezmățatele lui vagaboande. L-am recuperat azi-dimineață și...era frânt, i se închideau ochii în timp ce mergea.A dormit toată ziua. În balcon!
Iar eu am făcut un tur în centru și azi și ieri. Nu mai fusesem de multă vremea.

La Aro a fost un fel de târg cu produse bio, eco, naturiste și workshopuri pe aceeași temă.
În piața sfatului alt târg cu produse alimentare iar bio, eco, etc și o scenă cu multă muzică și dansuri populare.
În Italia funcționează de multă vremea târgurile, sărbătorile, festovalurile, reuniunile, expozițiile...mă rog se pot numi în multe feluri dar esența e aceeași: vânzarea diferitelor produse direct de la producător.
La Aro era cam îngrămădeală și cam prea multe creme, pungi și cutiuțe de proveniență variată și necunoscută mie, dar la Sfat erau brânzeturi frumoase și bune, miere la prețuri rezonabile, mezeluri tradiționale, prăjituri din Maramures (așa scria pe bilet), ba am văzut și un ceaun mare cu mămăligă !
Nu e rău. Ideea de a cumpăra de la producător îmi place foarte mult și cred că e foarte utilă pentru toată lumea. Clientul va ține de furnizorul lui de încredere iar producătorul va menține calitatea.
Noi avem încă sate adevărate cu târani veritabili și pământuri fertile.
Încă avem pășuni grase și smântână adevărată. Miere parfumată  și fructe dulci și gustoase.
Ne îndrăgostisem mai acum câțiva ani de ardeii cât lebenițele și de căpșunii cât sfeclele dar cred că ne-a trecut deja. Ne-am prins și noi că merele mici și zbârcite sunt mai gustoase decât cele mari cu pielea întinsă. E chestie de modă, nici femeile nu-și mai fac botox și nici bărbații nu mai caută femei fără riduri.
Natura există aici de miliarde de ani, cu mult înainte să ne naștem noi, știe ea mai bine cum e frumos și sănătos, nu trebuie să inventăm noi OGM.
Iar eu ca să nu fac demagogie mi-am cumpărat un blender (de 800) iar după o lună mi-am cumpărat și un storcător de legume și fructe și la supermarket merg tot mai rar. Mi-aș dori eu să devin vegană peste noapte dar nu-i posibil, așa că sunt în tranziție.
Îmi fac multe sucuri de morcovi, sfecla și măr .
Și îmi fac multe smoothies cu frunze verzi și fructe de sezon.
O mulțime de minerale, vitamine și enzime, foarte bune și foarte sățioase.
Dar despre asta o să mai scriu cu siguranță.

Mitzu

Skittles alias Mitzu

   - Stai-stai, ai văzut ce câine frumos?
- Da foarte, atâta timp cât nu-i al nostru e frumos, deștept și cuminte și tot ce vrei
- Da' hai frate, hai să ne luăm și noi un câine
- Am avut! Și noroc cu bunica pentru că noi ne săturasem de el ca de cartofi fierți.
- Nu-i adevărat, 'că eu aveam grijă de el și mă jucam cu el și dormea cu mine, și ce frumos era...
- Da, era... până când s-a săturat tatăl tău să-i facă curat și să-l scoată la plimbare și..norocul tău că ne-a salvat bunica!
- Da, dar ce frumos era...
Și atunci era altceva, tu erai la serviciu eu eram la școală și n-aveam timp...
-Exact, nici acum n-avem...sau cum propui, vii tu de la București în fiecare dimineață ca să-l scoți pe arătură cu punguța și cu fărașul?
- Oh biiiine, laaasă... nu vrei să avem și noi un câiiineee...
- eh..!
- dar o pisică?
-exclus, idem ca la punctul unu cu câinele.
-nu, stai așa...o pisică e altceva, n-are nevoie de atâtea îngrijiri ca un câine. Mănâncă puțin, doarme mult, nu vrea afară, are lettieră...e ușor de ținut...
- da...îți dai seama !
- hai vrei? ai și tu cu cine să mai vorbești când sunt eu la bucurești, ne mărim și noi familia, am și io cu cine să mă joc când vin acasă...hai vrei?
- neapărat... chiar...ar fi fain.

Orice părinte poate recunoaște dialogul ăsta. O dată în viața de părinte, cel puțin o dată discuția asta am avut-o toți. Și de fapt cunoaștem așa de bine motivele lor și motivele noastre încât cel mai adesea răspundem ca să răspundem și ca să putem trece imediat la atceva.
Mna...și uite așa pe la sfârșitul lui februarie mi-am dat eu consimțământul cu privire la mărirea familiei prin prezența unui animal de casă. pe neștiute!
Acuma na... Nan are 22 de ani bătuți pe muchie, eu am crezut că am scăpat deja de mult de capcanele discuțiilor de felul ăsta, de șantajele emoționale și de privirile gen "hai, nu faci tu asta pentru mine?"
Nici chiar când m-a anunțat peste vreo două săptămâni că vine cu motanul, nici atunci n-am crezut.
_I-am cumpărat deja cutie de voiaj și i-am făcut și vaccinurile, venim vineri...aehm, dacă ar putea tata să mă aștepte la gară ar fi super că sunt și cu valiza și cu cutia și na...
-Tu glumești !
-Ai vrea tu, Skittles îl chiamă.
Și uite așa, vineri tatăl lui, Anna, Nan și Skittles au coborât din taxi în fața blocului.
Alai mare, motan mic, treabă multă, unde-l punem să doarmă, dar știe să facă la baie, mie mi-e frică de el, zgârie?, mușcă?, ce mănâncă, ce frumos e, vai drăguțul, hai să-l cântărim, vaaai nu bea lapte!!, n-are pureci, s-a ascuns, hiii hai repede că a sărit pe mobilă, ba nu e pe calorifer, lăsați-l frate să se acomodeze puțin, hii uite cum doarme, aaa are chef de joacă...etc
Cam așa au decurs primele ore.
A doua zi, Mitzu parcă aici se născuse, el era șeful. Noi eram toți la dispoziția lui.
Doar că încet încet au plecat musafirii iar luni dimineața a plecat și Nan.
Ne-am privit lung în ochi emoționați de-atâta singurătate și ne-am înțeles fără cuvinte. Doar noi doi de-acum, Mitzu și eu.... cât de frumos, cât de patetic !
Un spijin la bătrânețe, o alinare în după-amiezele ploioase....un motiv pentru a mătura de trei ori pe zi, alt motiv pentru a cumpăra ficăței, a schimba lettiere, a spăla păturica, a face educație și dresaj, a cumpăra vaze noi groase și grele, a închide capacul la wc, a spăla pe jos, a folosi aspiratorul, a închide ușa de la dormitor noaptea, a lăsa ușa la baie mereu deschisă...distracție, bucurie, spleen !!etc...

Și ca să-nchei..'că nu merită el un post exclusiv așa de lung...au trecut deja vreo 2 luni... și încă e aici...dar las tot mai des geamul deschis la balcon :D... nu se știe, e încă primăvară și pisicile din cartier sunt fooarte aristocratice.. Ș)

Follow-up, ecografia.

Zilele trecute mi-a venit rândul, în sfârșit, la ecograf.
E vorba de ecografia de control pe care trebuie s-o fac de două ori pe an și care împreună cu alte analize constituie follow-up-ul meu oncologic. Un fel de bilet de voie pentru următoarele șase luni.
Ultimul a fost in octombrie la Roma... și dacă n-ar fi fost niciun eveniment neprevăzut ar fi trebuit să fiu acum acolo, la Roma....dar a fost...și neprevăzut și trist și iremediabil.
Intro zi poate o să găsesc cuvintele potrivite cu care să descriu lunile lui februarie și martie...intro zi, nu acum.
Acum pot doar să scriu că în ceea ce mă privește .... sunt ok, am bilet de voie până în toamnă.
Ar fi câteva probleme pe la colecist și pe la plămâni dar nimic preocupant.

Și-acum să revin la ecografie. Și la sistemul sanitar românesc .
Ca să fiu sigură că va fi o ecografie super -mega corecta, limpede și fară dubii am preferat să mă programez la cea mai cea doctoriță din oraș.
Asta însă înseamnă că a trebuit să-mi aștept rândul. Cinci săptămâni am așteptat și mi s-a părut lux față de cele 3 luni cât mi-au spus inițial la Hiperdia.
Ecografia, fie vorba între noi, e cea mai simplă analiză pentru un pacient. Nu doare, nu cere explicații, nu stânjenește, nu umilește, nu nimic. doar stai acolo și te lași masat frumos pe burtă ca Mitzu când doarme.
Doar că ecografia singură, doar ea așa de capul ei, nu e suficientă. Mereu e însoțită de analize de sânge, mers la dotocr de familie, la specialist, etc
Eu am făcut un tur repetat pe la toți și încă mă întreb ce rost are dacă oricum totul (sau aproape) se plătește. Ecografia, de exemplu m-a costat 80 lei.
E mult, e puțin...nu știu... dar pentru un pacient cu antecedentele mele mi se pare exagerat.
Razele X m-au costat 45 ( și am făcut 2) , analizele nu mai țin minte dar ceva în jur de 300 din cauza marcatorilor și analizelor mai speciale. Ok, există niște liste mi-au spus, dar astea sunt lungi, trebuie să aștepți să fi chemat când îți vine rândul și mai apoi să găsești un laborator care lucrează și analizele compensate și tot așa...
Ori n-am înțeles eu bine cum funcționează încă sistemul, ori mă mir degeaba de lucruri pe care deja toți le cunosc și numai mie mi se par exagerate.

Bine, m-am plâns și eu puțin de sistem dar de fapt sunt destul de mulțumită pentru că totula ieșit bine.
Organismul meu e încă șubreb după toate chimio, radio, anestezi, intervenții chirurgicale, antibiotice, alimentație parenterală, spitalizare și toate alea ...dar merge spre însănătoșire.
Iar eu încerc să-l ajut cât pot. Mănânc mai sănătos, respir mai corect, mă odihnesc mai mult, mă plimb cu plăcere și fac muuulte din lucrurile alea care-mi plac și pe care le-am tot amânat.
Lucruri simple, dar care-mi plac. Nu care merită banii sau dau bine în public ci cele care-mi plac.
Aș mai spune-o de vreo zece ori ca să știu că se-nțelege perfect pentru că eu am confundat multă vreme "merită" cu "imi place". Revin în posturile viitoare.

Închei cu o "rețetă" sigură de ecografie.
Deci, pentru ca toate organele alea din abdomen și pelvis să se vadă frumos și clar e necesar să avem vezica plină. Nu plină ochi , dar plină.
Pentru asta eu m-am dus nemâncată și am băut un pahar mare (vreo 300ml) de apă cu 3h înainte după care am mai sorbit din când în când dintro sticluță de jumătate.
Cu două zile înainte e utilă și o pastiluță pentru eliminarea gazelor, în felul ăsta și colonul e relaxat și se vede bine totul. (chair și nota de plată...)

30° in aprilie ?

                  Așa, și în timp ce-i dădeam eu la vale cu corcodușii care-și scot florile din sân să mi le arunce mie la picioare imediat ce ies pe alee, verișoara mea VV mă-ntreabă ce mai facem și dacă ne bucurăm de zilele astea frumoase de vară.
Exact, de vara ! care primăvară?!
Pentru că acum, la nici ora 11 dimineața, un vecin grăbit cu câinele scos la făcut pipi era deja la pantaloni scurti. Mai exact era îmbrăcat așa, pantaloni scurți de nylon galbeni lucioși, maieu alb bine bombat peste burta roz (care se vedea puțin pe unde n-ajungea maieul) și cămașă cu mânecă scurtă în carouri descheiată casual și șlapi maro de gumă, era deja nădușit pe ceafă și puțin nervos dacă judec după felul în care trăgea de lesă. Câinele...ehm...n-avea nimic de-a face cu el... cred, sper na... pentru că era un din ăla mic, alb-alb, pieptănat și aranjat, iute și curios în mișcări.
Deci, e cald, e vară, vecinii nădușesc, câinii se aranjează când ies la plimbare. Pisicile sunt iremediabil îndrăgostite, parol!
Și din cauza lor, a verii și-a căldurii și-a pisicilor, eram eu azi-dimineață deja de pe la 8 la geam ca pensionarii.
Pentru că dacă nu-l sun pe tata o zi, el se simte dator să mă sune în dimineața imediat următoare.
Și mă sună după orarul lui, azi dimineață de exemplu la ora șapte 'jumate.
Nu era nicio grabă, doar că e cald, prea cald, așa de cald că a trebuit să se trezească la 6 ca să iasă la săpat în grădină. La 11 deja trebuie să te retragi la umbră, mi-a zis.
Iar merii, prunii și vișinii au atâtea flori cum n-am mai văzut niciodată, mi-a zis de asemenea.
Lumea în sat zice că dacă nu dă un îngheț neprevăzut până pe 10 mai atunci sigur va fi o recoltă cum n-am mai avut. Minunat aș zice și eu.
O să fie verdețuri destule în piață, nu mai trebuie să le cumpărăm pe cele iradiate de la carfur.
Păcat că a trecut vremea leurdei și urzicilor eco și bio 100%
Mai este salată și spanac dar cele mai bune sunt verdețurile de pădure, netratate în niciun fel și crescute cât mai departe de civilizație.
Deci...mă duc la piață.
Mă pregătisem să fac un bilanț al celor 4 luni de absență, dar... poate mâine.

Pentru ca au inflorit merii !

Botticelli   La primavera

Revin.

Pentru ca au inflorit merii!
Cand am scris ultima oara, marul din fața balconului meu aștepta, scânteind de zăpadă, venirea Craciunului.
Dacă nu mă grăbesc să scriu două vorbe, data viitoare când o să scriu va avea deja mere coapte.
Deci asta e noutatea oameni buni, e primăvară.
Normal că știe toată lumea, până și Mitzu a sărit de la balcon, dar na...mulți văd, puțini consemnează.

Îl pândesc pe mărul meu de vreo câteva zile de când am văzut pomi mulți înfloriți prin cartier.Merii îs preferații mei. După castani evident, dar ăia vin mai încolo.
Primii care vin la bal cu haine albe sunt corcodușii, se umple cartierul de rochiile lor. Și pe sus și pe jos. Înfloresc ca nebunii, n-așteaptă nici să le dea frunza, te uiți azi la ei și mâine deja sunt înfloriți ciorchini-ciorchini.
Pe urmă ies mai timid așa pomișorii ăia eleganți cu flori delicate roz. Și în funcție de soare și de căldură  le cade la piciore forsythia  cea galbena, totul întrun decor ireprosabil de verde-verde-verde.
Pe urmă vin cireșii, perii, merii, păpădiile și primăvara e pe noi.

Ok, știu că astea sunt lucruri puțin importante, nu produc, nu încălzesc, nu ne dau de mâncare.
Dar am aici în spatele blocului o alee de vreo 200 de m, îngrijită și dichisită, care în fiecare primăvară te face să te simți divă-star și super star.
E o alee cu garduri vii stufoase verzi, frumos tăiate, străjuită de un rând de peri supli și înalți și de câțiva corcoduși zănatici. E așezată în așa fel încât imediat ce treci de corcoduși te învăluie o liniște profundă aproape magică. Ține puțin, aleea e scurtă, și după câțiva pași toată tăcerea se pierde în zgomotele obișnuite de mașini ale orașului, dar cei câțiva pași făcuți în tăcerea aceea adâncă te obligă cumva să te gândești la lucruri frumoase, la o pajiște la țară, la o pisică ce toarce nepăsătoare la căldură, la un cerdac cu mușcate roșii, la o bere rece..ehe, mă rog, după anotimp și preferințe.

Ei și , primăvara aleea asta e incredibilă. Totul e verde, liniște, soarele se filtrează printre ramurile pomilor iar cordușii nebunii tremură de emoție și aștern covor alb de petale delicate mângâiate de vânt.
Repet, știu că nu-i cine știe ce, dar e totuși ceva! Ceva incredibil de frumos și imposibil de imitat.
Un spectacol real, colorat și parfumat discret numai și numai pentru noi. Nu-i minunat?
Îl tratăm adesea cu indiferență din lipsă de timp sau de dispoziție sufletească ca și cum ar fi al nostru și ni s-ar cuveni fără tocmeală, dar așa să fie?
Fără primăvară, fără frumusețe, fără culori, lumea noastră ar fi o aglomerație de blocuri, case, beton și ciment. Reci, dure, inutile.
Frumusețea e la fel de necesară ca și utilul, iar eu în perioada asta când ies pe aleea cea colorată mă simt foarte importantă. Mi-aș lua pălăriuță și gentuță ca Elisabeta de la Buckingham așa mă simt de specială.
Iar de trei zile mi-a înflorit și mărul. Întâi i-au ieșit frunzulițele verzi și pufoase, apoi niște muguri roz ca nou-născuții care cresc și cresc și cresc până când pleznesc și scot la iveală cinci petale albe pe fond verde cu câteva puncte mici de roz imprejur. Un spectacol!
Fără schițe, fără dozaje, fără ingineri, arhitecți sau contabili, din floricelele astea micuțe în câteva luni se vor face niște mere mari și gustoase de toată frumusețea. Fără fabrici, fără ambalaje, fără muncitori și șef,.mâncare adusă fix la geamul nostru, numai și numai cu ajutorul soarelui și al ploii.
Și sunt oamenii care trăiesc numai cu fructe. Mai sănătoși și mai fericiți decât noi.
Dar asta e pentru o altă postare.
Azi vroiam doar să scriu câteva cuvinte frumoase în semn de respect pentru spectacolul Universului.
Să aveți o zi frumoasă și parfumată ca primăvara asta.