No problem

E bine, n-am metastaze și nimic altceva în restul corpului. Așa se vedea la TAC
Steve e anxios deci în loc să ajungem la 16 cum ar fi trebuit, am ajuns la 15.
Am semnat (trebuie să-ți dai acordul)  mi-au băgat acul în venă (pentru lichidul de contrast) și-am așteptat.
Mi-a venit rândul doar pe la vreo 17 dar în timp ce așteptam acolo a venit o doctoriță și mi-a zis "Ah, deci tu ești Angela, eu te cunosc' și-mi explică , la spitalul ăsta secțiile de chirurgie, onco și radiologie formează o echipă. Principalii membri se reunesc o dată pe săptămână și discută cazurile mai importante.
Of...așa aș fi vrut să fiu și eu un caz oarecare...

În tot ceea ce ține de spital, analize și doctori , după cum știți eu sunt puțin avantajată.... și de data asta Steve a intrat în camera medicilor în timp ce-mi făceau TAC-ul și n-a trebuit să aștepr (uneori și 5 zile) ca să aflu rezultatul.
El e acolo, pune întrebări, înțelege și reușește să-mi explice și mie.
E  timid, nu-i place să deranjeze și știu că ar sta mult mai liniștit afară să fumeze decât acolo cu toți doctorii ăia, dar... cum v-am zis, e un sfânt.
Deci s-au uitat bine, pare totul ok și joi mă duc să-mi facă și o RM (rezonanță magnetică).
Toate în vederea operației ...despre care am întrebat-o puțin mai detaliat și pe doctorița asta. Evident că n-a putut să-mi spună nimic important, evident că nimeni nu știe nimic, dar m-a asigurat că chirurgul pe care l-am ales, deși e maschilist, romanist (tifos al Romei) și puțin dus cu sorcova, deși ea se ceartă cu el în fiecare săptămână...deși , deși și deși....din punct de vedere chirurgic pot să stau liniștită, chair dacă stă acolo 10 ore face exact ce trebuie și cum trebuie.
Na... ce să-i mai zic?... că eu am o oarecare experiență?... că în oncologie cel mai simplu pas e intervenția chirurgicală și că la mine tocmai asta a mers cum se poate mai prost?
Să-i spun că se estimează că eu am cancer de cca 6 ani și că am aflat doar în ultimul moment pentru că nimănui nu-i trecea prin cap că eu aș putea să am cancer?

N-am zis nimic, i-am mulțumit și m-am bucurat de ce puteam să mă bucur..și anume de faptul că măcar n-am metastaze, mi-era așa de frică să nu am la ficat ceva...așa de frică...(s-a văzut probabil din posturile anterioare)

În mașină puțin curaj mi-a mai dat și Steve.
Eram bucuroasă dar așa mai reținută... și-i spuneam că eu de-acum la fiecare trei luni o să am așa un stress inainte de controale la gandul că am metastaze? Dacă mă doare ficatul, dacă tușesc, dacă mă doare capul, dacă orice ...eu o să mă gândesc la metastaze?!
Și Steve mi-a zis că în teorie totul e posibil, că din caxxo asta de boală nu se-nțelege nimic, dar că statistic vorbind posibilitatea de a avea metastaze după ce treci de operație, radio și chemio e mai mică.
Este, nu dispare, dar e mai mică. Posibilitatea.


Eh...tot e ceva, nu?