Mâine TAC (tomografie axială computerizată)

Eh...după cum știți foarte bine și voi, fericirea e momentul ăla mic și intens dintre alte două momente puțin mai mari și mai pline de rutină.
În cazul meu momentul a fost undeva între conversația pe care am avut-o la telefon cu Anubis ieri înainte de a scrie aici și cealaltă conversație soldată cu un plâns cu sughițuri, aproape cinematografic, de acum câteva ore.
Ce s-a-ntâmplat?
De unde să știu!? Eu știu doar că din când în când mă apucă...și mă descarc cu cine pot.
Și cum sunt departe, și cum noi românii suntem foarte adesea obișnuiți să ne trăim necazurile singuri fără să cerem ajutorul nimănuir, și cum cu părinții vorbim doar strictul necesar iar cu colegii încercăm să 'dăm bine' să pară că e totul atât de ok că putem fi chiar invidiați, si cum și cum și cum..... l-am ținut pe Anubis ieri la telefon  mai bine de jumate de oră.
Ce i-am povestit? Păi de mama, că din cauza ei mă simt eu așa de singură pe lume și din cauza ei am pierdut jumătate din anii mei fără să mă aleg cu nimic.
Așa e, nu exagerez. M-a-ntrebat Steve azi ce aș alege din toată copilăria mea, care-s amintirile cele mai frumoase.
Și știți ce-am descoperit? Că și dacă întind perioada copilăriei până spre liceu încolo eu nu găsesc o perioadă clară, limpede și netedă de bucurie; de  momente mici și dese de fericire, de siguranța că toți cei din jurul meu mă iubesc și se gândesc la mine. Care toți? Eu n-aveam pe nimeni! Nici frați, nici veri, nici mătuși...nimeni, nimic.
Asta e...așa e...am tot încercat să ascund totul și să mă iubesc singură, să mă încurajez, să-mi fac prieteni, și multe altele...dar nu-i același lucru. Nu e deloc !
Copilăria în viața noastră are o importanță imensă pentru că de-acolo ne vine siguranța și curajul de afi adulți.
Dacă am fost iubiți dacă am fost lăudați, mângâiați și ascultați avem toate posibilitățile de a fi adulți echilibrați și puternici. Și aici e tot secretul !

Iar eu toate lucrurile astea a trebuit să le fac singură. Și nu e același lucru.
Iar după toate astea, când aproape aproape reușisem, când îmi găsisem echilibrul, liniștea, motivele pentru care să mă bucur, care-i continuarea? Un frumos cancer. Și cu complicații pe de-asupra.
ȘI uite-așa m-am descărcat ieri cu Anubis și azi cu Steve.
Steve care între noi fie vorbă cred că vine din vreo ramură de sfinți...câte îmi suportă mie omul ăsta..nu-i adevărat!
Îmi ascultă toate răbufnirile, toate perplexitățile, toate temerile cu privire la sănătate, la viață și la destine.
Și azi, după ce am tras și-un plâns bun, iar am tras concluzia că față de unde am plecat și cu ce ajutor din famile am avut (adică zero) unde sunt acum e aproape incredibil.
O fi tomografia asta de mâne cea care mă frământă, o fi operația ce urmează, o fi faptul că acasă la Grigli e o dramă, o fi viitorul...motivele oricum nu-mi lipsesc!

Și de-aia am scris și aici, ca să nu uit, și ca să știu că oricum nu folosește la nimic să-mi pun întrebări din alea fără răspuns. E daor pierdere de timp și de nervi sau antrenament pentru filozofi, un om normal trebuie să-și trăiască viața și să se bucure de ce poate nu să stea s-o tot analizeze și s-o tot descoasă ca să vadă cum e făcută. E făcută prost, doar știm toți... că dacă ar fi făcută bine n-am avea nevoie să fim optimiști și puternici și curajoși și etc...Am fi așa cum suntem !

M-am hotărât greu să scriu pentru că na...când ai cancer trebuie să spui tuturor, ca atunci când te măriți sau când ești insărcinată... dar în cazul meu o fac întradevăr pentru puține persoane, cel mai mult îmi folosește mie., că mă descar ...e un fel de blogoterapie.

În rest, cei cărora întradevăr le pasă sunt puțini, și cei mai mulți n-au timp nici să respire între serviciu, casă, copii, oboseală și puținele momente de odihnă sau de distracție cu prietenii din când în când.
Dar e posibil ca experiența mea să folosească cuiva, cuiva care să-nțeleagă din timp că a cultiva relațiile de rudenie sau de prietenie trebuie să fie o prioritate.
Că de teama de a nu deranja sau de a nu fi refuzați sau de a nu ne crea obligații pierdem legături importante.

Ok, mâine mă duc la tomograf... și pe urmă mai văd dacă o dau pe plâns sau pe râs.