Be happy!... again

Făina de castane am folosit-o ieri dar n-am mai apucat să public postul din cauza stickului cu care mă conectez... am tot mutat laptopul de colo colo până când am reușit să-l stric.
 stickul ăla de conectare mai funcționează doar când reușesc să-l pun într-o anumită poziție.
Ca să mi-l repare trebuie să merg cu el hăt nu știu unde...(și nu știu cât m-ar costa)
Ca să-mi cumpăr altul trebuie să scot vreo 70 de eurini și nu știu dacă merită.
Peentru conexiunea asta plătesc 20 de euri pentru 100 de ore.
Deci...mă-nțelegeți?

Și iar încep! că eu am cancer și că mă operează imediat...și na, dacă mor...
Concluzia: am cerut linie de telefon fix...că dacă nu mor! și aștept linia...și operația.

Ați auzit și voi că M. Douglas s-a vindecat de cancer?
Și ați crezut? Eu n-am crezut și m-am și revoltat puțin....dar mi-a trecut repede că n-aveam cu cine să mă cert.
Ce să fac, să mă iau de televizor sau să bag revista pe foc?
Ca bolnav de cancer e bine de știut un lucru: cancerul nu se vindecă! nici măcar dacă ești Douglas și nici Papa Raz.
Alarmismele și informațiile eronate din media nu se mai termină.
Nu e destul să fii VIP sau să ai bani ca să te vindeci de cancer.
Și nu poți să glumești scriind articole din astea, că lumea nu știe și crede, și suferă...și nu e drept.
Cancerul poate fi tratat, stopat sau incetinit dar vindecat e altceva. Și până astăzi niciun fel de medicament fie el oficial sau alternativ, american sau taoist sau cubanez sau tribal nu poate da garanția vindecării.
Ca de-aia se fac controale tot la trei luni indiferent in ce fază incipientă sau super-incipientă ți-a fost diagnosticat.
Deci nu s-a vindecat omul ăsta, s-a tratat, atât. Și probabil după toate ședințele de chemio-radio și ce-o mai fi făcut, la prima tomografie s-a vazut tumoarea regresată sau dispărută și nicio metastază în restul organismului.
Asta însă nu-nseamnă vindecare. Cel mult înseamnă tratament.
Oh...m-am mai răcorit acum.

Și dacă tot vorbesc despre cancer întruna să mai spun ceva important.
Bolnavii de cancer sunt persoane normale oameni buni, până aproape de final când boala se-nrăutățește și nu mai e nimic de făcut, până atunc,i persoanele pe care le cunoșteți sunt exact aceleași pe care le știți dintotdeauna.
Și vor ca toți ceilalți să se comporte exact în același fel, fără să le compătimească și fără să li se ceară detalii stânjenitoare sau neplăcute la fiecare 5minute.
Partea cea mai grea e chiar aia în care cunoștințele, prietenii sau rudele îți vorbesc privindu-te cu milă sau și mai rău când îți spun :'vai săraca de tine ce ghinion ai avut' 'vai dar tu ai aflat târziu așa-i?' 'și acuma ce-o să ți se-ntâmple?'  Și chestii din astea comune, întrebări de doi lei sau încurajări doar așa de dragul de a zice ceva.

Da, așa e, de cancer se moare. Și-atunci?
Și da, se face chemio și te iradiază și te operează și slăbești ca un ogar sau te-ngrași ca un hipopotam și ai dureri și îți cade părul și nu e deloc o perioadă plăcută. Ei, și-atunci?
Nimeni nu rămâne tânăr și frumos și sănătos până la 150 de ani. Nici măcar Dorian Gray!
NImeni nu are siguranța că va trăi atât cât zic statisticile că e media de vârstă.
Nu trebuie să ai cancer ca să slăbești, să stai la pat sau să ai alte mii de neplăceri și de dureri și de nervi și de toate alea.
Și de fapt singura diferență dintre cancer și cellelalte boli e că în cazul cancerului te gândești imediat la moarte. În cazul unui accident de exemplu, nu mai aitimp să te gândești la nimic.
Iar moartea, după părerea mea nu e cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla.
Ideea că poți știi dinainte cînd și cum ai să te duci, poate fi chiar liniștitoare..... ai timp să te pregătești, să te împaci cu gândul, să ceri iertare sau să faci alte multe lucruri pe care ți-ai dorit să le faci în viața asta.
Și nimeni nu ne spune că dincolo, în starea cealaltă în care eu cred că trecem, nu e mai bine.

Asta e ceea ce cred eu acum: dacă mor, mor. am făcut multe lucruri pe care nici n-aș fi visat să le fac vreodată.
Am avut mulți prieteni cu care am râs și ne-am povestit bucuriile și necazurile și pe majoritatea îi am și acum după zeci de ani!
Am avut atât de mult noroc că uneori mă gândesc dacă mai sunt mulți ca mine în viața asta, așa de norocoși.
Am un copil pe care orice părinte pe lumea asta ar trebui să fie bolnav la cap ca să nu și-l dorească.
Am cunoscut oameni extraordinari și care mi-au schimbat enorma viața, norocul și felul de-a fi.
Am avut noroc exact atunci când am avut nevoie de el.
Pentru toate lucrurile astea eu nu știu cui să-i fiu recunoscătoare și nu știu cui să-i mulțumesc.
Dar sunt și mulțumesc.
Și sunt chiar foarte fericită. Deseori.
Uite de-aia nu-mi place să fiu compătimită. Pentru că ce va fi nu știe nimeni, dar ce știu eu până acum e că am fost extrem de norocoasă și am avut o viață foarte interesantă.
Am crescut un copil care dacă-l întrebi ce credee despre fericire răspunde așa: 'păi eu nu știu dacă sunt un exemplu potrivit pentru că eu sunt mai tot timpul fericit!' Acuma spuneți și voi, ce v-ați dori mai mult?
Pentru mine e bine așa, ok, mulțumesc, sunt fericită.
Să fiți și voi! Fericiți :-)