Când să fii fericit ...

Si până la urmă ieri am scris un post așa-și-așa, pentru că de fapt mă gândeam la Grigli și la cumnatul ei.
Îm familia asta a bolnavilor în general (și in special a celor de cancer) eu sunt intrată de curând și destul de forțat. Parcă ar fi deschis o ușă din dos și m-ar fi împins cu forța într-o încăpere mare și cu mulți oameni care se cunoșteau și se comportau normal ...și unde numai eu nu știam cine sunt și ce caut acolo.
MI-a lipsit perioada aceea de acomodare în care încet încet realizezi că ceva s-a shimbat și că discuțiile despre cum să slăbești 3 kg sau cum să te tunzi înainte de a merge la mare devin tot mai rare și mai ironice.
Mi-a lipsit realismul ... și nici acum după aproape un an, nu sunt convinsă că mă văd exact așa cum sunt.
Când mi-au spus că am cancer pentru mine cancer = moarte. Habar n-aveam ce-nseamnă cu adevărat, nicio rudă nicio prietenă nicio cunoștință de-a mea nu avusese cancer.
Citisem că nu se mai moare chiar așa de ușor dar nu citisem că s-ar fi descoperit medicamentul !
Am stat așa luni de zile prin spital și pe-acasă între agonie și euforie și nici una dintre stările alea nu era cea reală.
Când ai cancer nu contează dacă ești optimist sau pesimist și în general stările astea două nu au prea mare importanță in situațiile cu adevărat importante.
Ceea ce contează e să fii realist! Perfect conectat la ce ți se-ntâmplă. Informat și pregătit pentru următorul pas, pentru că un singur lucru e sigur: drumul va fi lung.
E important să știi ce cancer ai, ce metode și de ce se folosesc în cazul tău, ce efecte și cât vor dura efectele ce le vei avea în cazul terapiilor. Mă refer la chemio și radio în principal.
În rest, dacă s-a stabilit că nu e un cancer invaziv, difuz (cu metastaze sau cu linfonoduri compromise) sau galopant e bine să nu disperi dar nici să nu minimalizezi problema.
Eu n-am făcut așa, pentru că n-am știut...și pentru că aveam părerea mea despre viată, despre demnitate și despre moarte.
Eram mai pregătită să mor decât să lupt pentru a muri puțin mai târziu și în cine știe ce condiții.
Dar evident, răul nu era chiar atât de negru precum îl vedeam eu...dar când suferi suferi!... iar pentru mine aia nu era viață.
Până atunci trăisem întrun fel și în mintea mea nu numai că nu mă vedeam bolnavă dar mi-era chiar rușine să fiu bolnavă.
MI-era rușine să povestesc de faptul că am cancer, că sunt în spital și că sunt în pat, mi-era rușine pentru Nan că trebuie să aibă o mamă bolnavă și încă ce boală și ce complicații!
Mi-era rușine și mi-era rușine.
M-am schimbat ...dar nu chiar total.
M-am schimbat pentru că am înțeles că chiar și așa, în condițiile alea, oamenilor (câtorva, nu la toți) nu le păsa de faptul că n-o să mai merg eu la piscina în costum de baie supersexy....na, mare șmecherie, o să-ți iei unul întreg ca să nu ți se mai vadă operațiile și ai rezolvat drama!...(zise Steve)
Și de fapt, acum că mi-a venit în minte, și ca să n-o mai lungesc, concluzia e că eu aveam 43 de ani dar încă nu-i simțeam. Încă nu mă gândisem că n-o să fiu mereu tânără și capabilă să fac orice. Și încă nu mă gândisem că na, de fapt, nu eram deloc Madonna, eram o persoană obișnuită și oamenilor chiar nu le păsa chiar așa de mult ce fac și ce nu fac eu.
Da, chiar așa. Am înțeles lucruri importante,( le știam și-nainte dar mi s-au confirmat în momente deosebit de importante) rudele și puținii mei prieteni se simt bine cu mine pentru alte motive, mult mai importante decât o operație. Am dat doar un exemplu.

Iar Nan, mmm....cred că continuam să-l văd mult mai mic decât era.
Îi pasă sigur, cum mă simt și ce fac, dar n-are nici un motiv să ascundă faptul că eu sunt bolnavă, să se rușineze sau să se simtă stânjenit sau chestii d-astea.
În plus, meseria pe care și-a ales-o are de-a face chiar cu boli, tratamente și vindecări de tot felul.
Dacă nu el cine să mă-nțeleagă?
Sunt o mulțime de lucruri pe care le putem face sau despre care putem vorbi când suntem împreună....nu-i nevoie să mergem chiar la piscină! (că de fapt nici nu prea mergeam, nush ce mi-a venit cu piscina asta..câți băieți de 21 merg la piscina cu mamele lor?  exemplu mai elocvent nici că puteam găsi!)

Apropo de Nan și de vârstă (în postul ăsta le amestec puțin pe toate) azi la telefon mi-a zis o chestie interesantă:
- ...știi, și cum stăteam eu acolo la Mo pe canapea, și discutam eu așa ca un om matur cu ea despre examene și despre serviciu, despre alimentație și despre București, auzeam de dincolo, din camera lui An, niște strigăte și niște râsete și niște icneli atât de cunoscute pentru mine că-mi venea să râd...să râd de mine, de rolul în care mă aflam atunci, acolo pe canapeaua aia.
 Între canapeaua mea și camera fetelor erau doar trei pași frate,dar distanța, distanța reală, aia percepută acolo la locul faptelor era muuult mai mare! Eu până nu demult eram acolo, adică dincolo în camera copiilor să râdem, să țipăm și să ne dăm cu capetele de pereți și să râdem ca proștii... și dincoace  pe canapea, stătea altcineva care se mira de sunetele și bufniturile ce se-aud de la copii, și care poate mai și striga să vadă dacă mai suntem încă întregi, înțelegi?
-...eh, da ..dar stai să pun eu întrebări din alea psiho: tu cum te simțeai acolo pe canapea? la locul tău sau...?
-  păi asta e frate, că eram ok, era bine și-așa dar nu m-aș fi simțit deloc ne-la-locul meu nici dincolo, printre copii.... ce mai...eu zic că s-a-ntâmplat totul așa cam prea repede...și că locul meu practic ar fi undeva pe la mijlocul distanței, undeva prin baie...
Da, și ne-am râs na,.... că eu știam bine ce zice....și pentru că de fapt și eu asta vroiam să zic de la-nceputul postului ăsta.
În viața asta sunt tot felul de etape, de scări și de obstacole.
La fiecare schimbare de poziție trăim o mare frică, o neliniște sau un important dezechilibru în cazurile dramatice (ca al meu de ex.) sau măcar ai dubii, semne de întrebare și ușoare nostalgii (ca în cazul lui Nan), dar pe măsură ce intrăm în noua situație lucrurile încet încet se modifică și descoperim că:
1. nu suntem singuri
2. nu e chiar așa de rău precum părea dinafară
3. ești doar tu cel care se simte ciudat, pentru majoritatea e totul ok
4. viața are exact valoarea pe care i-o dai tu
5. cei care-ți rămân aproape e bine să-i păstrezi și să-i respecți pentru că le pasă întradevăr
6. tu stabilești dacă cei care vorbesc cu tine trebuie să te compătimească, să le fie milă, să te respecte, să râdă sau să continue să se poarte cu tine exact ca și până atunci.

Dacă viața nu se oprește ci doar se modifică observi cum devine tot mai autoritară.
Te obligă să te adaptezi și te împinge zilnic întro anumită direcție, te vezi făcând zilnic pași, mulți pași și dacă te uiți în urmă nici nu știi când s-a-ntâmplat totul.

De câteva săptămâni Steve își caută casă și de căteva zile tot umblăm să vedem zone înăuntrul și înafara Romei, case cu mare sau cu teren de grădină, cu curte sau cu terasă, cu pomi sau cu palmieri.
De câteva săptămâni am încetat să mai stau în stand-by și mă văd cumpărând farfurii și lingurițe noi, uitându-mă la reviste cu bucătării și băi moderne, cheltuind bani pe lucrurri care... eh, da,...care acum 6 luni de ex, eram sigură că n-are rost să mi le mai cumpăr pentru că "dacă mor..."

Mă văd intrând întro viață nouă, și exact ca Nan parcă totul s-a petrecut peste noapte, o viață nou-nouță cu farfurii și case noi.... și la asta chiar nu mă așteptam. Era ultimul lucru pe care mi l-aș fi putut imagina cu privire la viitorul meu.
Chiar și numai pentru că mi-a ajuns... am schimbat atâtea case și am avut atâtea perdele și farfurii și gresie că... asta, ultima propunere, asta cu căutarea casei cu mare și cu soare la Roma e chiar.... și de-a dreptul... din cale-afară de neașteptată.
Și mai adaug, doar așa ca să mai ridic tensiunea ...faptul că marea operație încă nu mi-au făcut-o, dar mi-o vor face... și-mi vor face tot ceea ce înseamnă cură și tratament și ...și...și...tot. Și nu va fi ușor deloc.

Și iar mă gândesc la Grigli.... pentru că la mijloc, în toată tragedia asta, mai e și un copil de 6 anișori.
Șase oameni buni! La șase ani să-ți pierzi tatăl nu e drept!
Pentru că nu e vina lui și pentru că copiii ar trebui să fie mereu protejați.
Ar trebui să-și poată trăi toată copilăria, și să râdă și să țipe și să fie fără griji. Grijile ar trebui să le aibă doar părinții. Așa ar fi corect!
Când ești copil ești fericit. Mereu, zi și noapte.Asta-i definiția exactă a copilăriei!
(Nan nu vroia nici să doarmă, plângea disperat că nu vrea să se termine ziua, singura lui grijă era să se trezească dimineața cât mai devreme posibil pentru ca ziua să țină muult, cât mai mult)

Alternanța între momentele fericite și cele pline de griji, de dureri și de tristețe ar trebui să vină doar când esti deja mare. Foarte mare...chiar bătrân. Sau niciodată.
Niciodată ar fi cel mai bine.