Post lung și plictisitor

N-am scris pentru că a trebuit să mă ocup de copil.

Să-i pregătesc prânzul și cina ba uneori chiar și micul dejun. (ar putea și singur dar pe mine mă mustră conștiința, ca să nu spun că-mi face chiar plăcere, da, chiar așa..)

 Și de fapt nu numai despre mese e vorba. E vorba și de faptul că trebuie să-l scot în oraș, nu la cumpărături evident, ci doar așa în plimbări instructive unde să-și facă el o părere despre cultura, istoria și mai ales viața locuitorilor din alte orașe, altele decât Brașovul. Cu Bucureștiul s-a cam lămurit din câte mi-a fost dat să înțeleg din discuțiile noastre despre trafic, dialect, curătenie și mai ales calmul, rabdarea și binecunoscutul spirit primitor al bucureștenilor.

Ne-am ocupat multe ore și cu encefalita curcilor, sângele la oi, imunitatea la porci și tăcerea la miei. Fidel metodelor mele de educație instaurate încă din clasa I, copilul îmi dă și acum cartea să-l ascult ceea ce, vă asigur, e deosebit de instructiv. Pentru mine. Am înțeles mult mai bine o mulțime de lucruri despre analizele și investigațiile medicale care mi-au fost făcute în ultimul an. Am înțeles și că biologia și chimia cu ajutorul informaticii au ajuns să sondeze atât de adânc în funcționalitatea corpului uman încât se știe exact ce fac determinate celule, cât trăiesc și ce viață au, cum se mișcă și cu cine se-nrudesc sau se-mprietenesc, cum și cât de des se multiplică. (milioane pe secundă !!)

Desigur, încă nu se știu multe lucruri, poate cele mai importante, nu se știe de ce anumite celule inebunesc și devin din prietene killer omorându-și consoartele și creând bolile grave. Nu se știe de ce pacienții răspund în mod diferit la aceeași terapie. De ce pentru unii funcționează iar pentru alții rămâne apă de ploaie. Nu se știu multe lucrure și sunt importante dar există speranța că intro zi se vor ști.

Ceea ce știu de când mă uit mai atent la textele de biologie e că acolo unde nu există un răspuns ferm și sigur intervine oricine cu o părere proprie creând haos și nesiguranță.

NU vreau să spun că am devenit o susținătoare activă a medicinei oficiale dar nu sunt de acord nici cu explicațiile religioase și nici cu cele psihologice. Nu în mod exclusiv.

Religia explică totul prin miracolul divin și asta nu mă convinge iar psihologia prin puterea sufletului si a minții de a da naștere și de a rezolva problemele de sănătate.

Nu neg o oarecare influență fie de o parte fie de alta, îndepărtez însă puterea lor exclusivă.

Mai exact: am stat multă vreme în spital, am văzut bolnavi de multe feluri și vindecări de multe feluri. Din punct de vedere religios exclud dogma bisericii folosită acolo unde nu există un răspuns clar:” Dumnezeu te pune la încercare!.”

Să fim serioși și să ne folosim luciditatea  de gândire, la ce i-ar folosi unui bătrân de 85 de ani, senil și bolnav de alzeimer faptul că cineva îi testează credința? Decadența și umilințele la care o boală te supune e oricum de neînțeles și încă și mai greu de suportat, exclud existența unui Dumnezeu atât de crud, de nemilos și de imoral care păstrează in viață un bătrân bolnav senil și la pat, ani de zile, doar pentru a-i testa credința.

Ok, admit că psihicul nostru are, în momentul actual al evoluției omului, puterea de a genera anumite boli, supunerea continua la contraste, dezacorduri și compromisuri între ceea ce vrem și ceea ce realmente facem, da , cred că poate genera boli, dar cred că puțini dintre noi au posibilitatea reală și nu ideală, de a-și schimba dintr-o dată și radical modul de viață.

Ok nu suntem de acord cu șefii, cu programul, cu stresul, cu lipsa de odihnă, de bani, de timp, de una și alta și în consecință cu bună știință mai facem și azi un compromis, mai adăugăm și azi o zi de oboseală, sau de nervi, mai trece încă o zi din acele zeci și sute de zile de care n-o să ne mai aducem aminte nimic, punându-ne speranța fiecare în ceva. În perioada când vom fi pensionari, sau când o să crească copiii, sau când o să avem bani sau când pur și simplu o să avem timp și mijloace de a face ce vrem.

Adică să ne bucurăm de viața, de viața noastră de acum pe care nimeni nu ne garantează că va fi la fel nici măcar mâine.

Se mai adaugă și faptul că noi românii suntem de câțiva ani ca într-o competiție care nu știu când se va termina, o competiție în care schimbăm, construim, acumulăm și cheltuim nu întotdeauna cu discernământul necesar. NU toată lumea are posibilitatea dar cu toate astea, ne ia valul și trebuie neapărat să punem termopane, centrală, jaluzele, să cumpărăm mașini, calculatoare, plasmă, gresie, faianță și câte ‘or mai veni.

Repet, unii își pot permite cheltuiala dar alții nu. Sacrifică pentru asta,concediul, duminica la plimbare, întâlnirile liniștite cu prietenii și tihna casei unde te simți bine, așa cum e ea.

Sărăcia e trăită ca o rușine sau ca o virtute când de fapt e doar o stare a lucrurilor.

Există persoane pentru care munca, profesia sunt un lucru plăcut dar pentru alții e doar necesar....de fapt, ce vreau să spun e că pe termen lung ideea de sacrificiu și de agoniseală nu funcționează perfect.

Se ajunge la situații absurde în care banul e singurul lucru care dă valoare unui om sau la altele în care sacrificiul în vederea obținerii unui determinat lucru generează așa cum ziceam la început, oboseală, nervi, nemulțumire, sănătate șubredă și ani lungi de goliciune.

Ok, mă gândesc la oamenii de la țară, la muncitori și la pensionari care nu au efectiv alternative și îmi zic că asta e, destinul și soarta, dar mă gândesc la mulți alții pe care-i aud zilnic plângându-se de viața lor anostă și fără bucurii când probabil cu mici schimbări pe ici pe colo și ținând cont de posibilitățile lor și nu de schimbările din cartier, ar putea fi puțin mai fericiți.

Și de fapt ca să revin la început unde spuneam că un corp în care se aud zilnic contraste și conflicte între ce ne dorim și ce facem în realitate, în timp se șubrezește și crează efectul contrar a ceea ce de fapt și în fond ne doream: să fim mulțumiți de noi înșine.

Nu se-ntâmplă totul peste noapte ca în cazul accidentelor, e un proces lung și înșelător în care corpul se plânge sistematic iar mintea raspunde cu “hai, încă puțin că va trece și perioada asta” sau “n-ai voie să plângi, îndură și așteaptă” sau și mai acut “dar eu chiar îmi doresc asta?”

Probabil sună patetic ce spun dar asta aud și văd eu zilnic. În jurul meu, la telefon, la televizor și peste tot în internet.

Ce-i de făcut, că asta mă-ntreb eu mereu când citesc câte-o dizertație din asta lungă și plictisitoare.

Din experineța mea, e nevoie de măsură în toate.

Și de siguranță.

Cu privire la măsură, sunt puține de spus, pune termopane dar vezi sa-ți ajungă și de concediu, muncește toată ziua dar odihnește-te în weekenduri, fă sacrificii dar vezi să ai și bucurii, cât de mici, măcar una pe zi cum zice Nan, dar să nu-ți lipsească.

Cu siguranța însă lucrurile le văd mai complicate pentru cine nu a avut norocul să se nască cu un caracter inoxidabil.

Tot din experiență spun că e util și necesar ca în cazul în care trebuie să luăm o decizie, să-ncercăm să ponderăm bine pro și contra, iar o dată decisă strada mersul să ne fie sigur fără prea multe opriri la fiecare răscruce și fără priviri nesigure în urmă.

O decizie e o decizie și dacă am luat-o inseamnă că în momentul respectiv era cea mai bună soluție. E inutil să tot  cerem ulterior părerile altora, e inutil să o schimbăm la fiecare noutate amăgitoare și promițătoare de miracole și căștiguri.

Nu spun că trebuie s-o dăm înainte ca prostul din poveste, fără să ținem seama de schimbări sau de oportunități. Spun doar că e necesar pentru linistea noastră mentală să privim înainte cu capul sus. Asta dă întregii funcționalitați a organismului liniștea de care are nevoie pentru a-și executa în liniște procesele fiziologice.

Și dacă toate astea n-o să ne facă mai bogați sau mai renumiți sau oameni de succes măcar o să avem liniștea interioară de a ne bucura de ceea ce avem. Așa mult sau puțin cum e. Evitând conflicte inutile, interioare sau exterioare sau în raporturile noastre cu ceilalți. Și asta, de la înălțimea cancerului meu, vă asigur că nu e deloc puțin.

E un post plictisitor, demagogic și pe care nu știu dacă merita să-l public.

Am mult mai multe lucruri interesante și plăcute de povestit, cum ar fi rețetele dulci și sărate pe care le experimentează Nan cu predilecție pe ceci adică năut, pe strâmbăturile lui Marc Gasol când își face el curaj să bage minegea aia în coș, pe meciul de pallacanestro la care o să mergem noi mâine, pe modul în care îmi împachetează vânzătorul de la brânzeturi o felie de brânză feta, pe cum cred eu că ar fi frumos să arate bucătăria mea în așa fel încât să nu sară-n ochi centrala aia de me mijlocul peretelui și multe altele.

Luni Nan se-ntoarce la Bv iar mie îmi rămân încă câteva săptămâni în care să găsesc zilnic o soluție care să nu mă facă să mă gândesc la operația din februarie. Nu vreau să mă gândesc dar trebuie să meargă bine de data asta. Am zis!

Deci voi scrie mult. Spre plictiseala celor care vor date concrete. Am zis iar!