SFN - diferențe de cultură

Pentru italienii pe care-i cunosc eu familia e sfântă.

Chiar dacă se ceartă și nu-și vorbesc, la nevoie uită de toate și se ajută.

Ei ,…nu mă refer la situația ideală, aia în care își dau viața unul pentru altul… dar măcar așa de grija conștiinței lor și de ochii lumii își calcă pe orgoliu și fac ceea ce trebuie să facă.

Poate de-aia Steve e pe jumătate nervos și pe jumătate nu-i vine să creadă că eu sunt aici singură.

Am încercat să-i explic că de fapt nu sunt singură, și că de fapt tocmai faptul că e el aici cu mine, îi face pe ceilalți, puținele mele rude, să creadă că nu e nevoie stringentă și disperată de ei.

Eu știu că în cazul lui, sala asta ar fi plină așa cum era la aproape toate italiencele cu care am stat în cameră altă dată. Pentru că ei sunt așa, vin toți și stau acolo pe capul bolnavului și dacă e și dacă nu e nevoie…de multe ori nu fac nimic, stau chiar afară din salon, sau se joacă pe tel. sau pe calc dar sunt acolo, la număr, și asta e important pentru toți. Cred că și pentru bolnav.

Mi-aduc aminte că odată de mult prietena mea Gi m-a sunat la serviciu și mi-a spus că e răcită rău, că nu se simte bine și n-are cine să-i facă nici măcar un ceai.

Eu n-am reacționat nicicum pentru că m-am gândit că e doar așa, un fel de a spune, știam că soțul ei trebuie să vină de la serviciu, la fel și copilul, socrii locuiau aproape, nici nu mi-a trecut prin cap că ar fi avut întradevăr nevoie de mine. Dar avea… iar eu m-aș fi dus cu plăcere, ba cred că m-aș fi simțit chiar foarte bine s-o pot ajuta, dar repet credeam că glumește.

Ce vreau să spun cu asta? Nu că ar fi o regulă generală în care italienii sunt familiști și săritori  iar români nu.

Clar că nu, fiecare caz e diferit…. Iar eu am o familie atât de mică încât nici nu știu pe cine să pun pe listă.

Pe mama n-am vrut eu s–o chem, simțeam că m-ar fi agitat prea mult.

Nan e în sesiune..și parcă nici n-aș vrea să-i pun toată responsabilitatea asta pe cap.

L-am sunat mai înainte și nu l-am găsit, ca de obicei…dar l-am sunat doar așa, fără nici un motiv anume și fără să insist….dacă ar fi nevoie l-aș găsi., știu bine asta..dar nu e cazul.

Sora mea e în Sicilia, teoretic mai aproape dar tot la o mie de km, în plus are doi copii mici pe care n-ar avea cu cine să-i lase atâtea zile.

Și practic aici se încheie lista, pentru că eu alte rude apropiate n-am.

Prietenele sunt altceva, Lola mă sună de două ori pe zi și e singura cu care pot să râd în voie, altele îmi scriu, altele probabil se mai gândesc din când în când dar sunt prietene....nu rude.

Iar eu…. Eh, eu nu sunt la prima operație, nici măcar la a doua au a treia…și asta Steve nu-nțelege.

-          Bine, sunt toți departe și ocupați, dar dacă mori o să vină la mormântare? sau și-atunci tot prea departe și prea ocupați cu copiii o să fie?

Ce să-i răspund?

Că avem alte obiceiuri sau că am fost obișnuiți altfel?

Pentru el, noi suntem un popor rece și cu mulți oportuniști, cei mai mulți români se gândesc doar la propriul interes, la bani sau la munca cu care să facă bani, ….ce mai! un popor de fiecare pentru el și de restul lumii nu-mă-nteresează.

Nu e chiar așa și oricum nu se poate generaliza ceea ce spune el ….dar parțial are dreptate, italienii sunt mult mai familiști… sau chiar și înafara familiei sunt mult mai umani… nu știu cum să zic exact.

De exemplu vorbind cu Lola, care și ea a stat prin spitale în It. vreo câteva luni bune, ne-am dat seama că niciuna dintre noi, întoată perioada și în toate spitalele italiene n-am văzut niciodată și pe nimeni, fie el doctor, prof , asistentă sau infirmieră, nervos… n-am auzit pe nimeni ridicând tonul la un bolnav sau dânduși aerele alea așa de bine cunoscute printre români de superioritate.

La spitale sau la alimentară, la școală și peste tot în Ro. sunt oameni din ăia care sunt tot timpul nervoși, îi știți?... au mereu ceva de criticat, mereu e ceva ce n-ai făcut bine, mereu sunt obosiți și sătui de treabă, mereu trebuie să-ți faci curaj ca să vorbești cu ei (de multe ori doar ca să-ți ceri drepturile) , mereu se cred superiori și te  tratează cu niste mutre de parcă le-ai cere o favoare.

Eu nu numai că nu-mi aduc aminte de nimeni care să se fi răstit vreodată la mine…dar mi-aduc aminte foarte clar că majoritatea medicilor mi-au întins mâna când ne-am cunoscut și oricât ar fi fost de obosiți măcar o jumătate de zâmbet tot mi-au arătat…. Asistentele nu mai zic, de câte ori mă cheamă pentru o semnătură, o analiză sau ceva, îmi spun la plecare mulțumesc, Grazie ciao! adică
…. și asta face enorm pentru oricine, pentru că te simți respectat …. eu aici m-am simțit mereu așa cum mă simțeam acasă când mergeam la cineva ”printro cunoștință”.

Ah, și nu e vorba de atenții speciale, cadouri și bani aici.

O cutie de ciocolată sau o sticlă de ceva, face mereu plăcere, asta e clar, dar chestia e că nimeni nu se așteaptă la nimic. Își fac doar meseria.

Poate sau mai schimbat și la noi lucrurile și eu bat câmpii pe-aici ca să-mi mai treacă timpul.

(luni voi fi prima pe listă, deci vă rog să vă sincronizați pe frecvența mea, de la 8 ora it. încolo..)