Rămas bun ....

2009

Peste câteva zile vor fi trei luni.
Trei luni încheiate de când la ea...pot doar să mă gândesc. Atât mi-a mai rămas.... Sau poate să privesc o fotografie,... dar n-o fac aproape nciodată...mi-e greu și acum să scriu fără să plâng..
Și la fel ca și atunci (în august vor fi patru ani) n-am presimțit absolut nimic. Toată săptămâna a decurs normal, ziua de vineri 17 februarie a fost una obișnuită, n-am avut nici o emoție, niciun vis, nici un semn prevestitor.
Nici când am văzut numele surorii mele pe telefonul mobil nu m-am gândit la ceva rău. Nici chiar atunci când i-am auzit vocea tremurată și speriată, nici când mi-a zis plângând :"sună la mama, te rog, sună repede, eu am vorbit acum cu tata și mi-a zis că au chemat salvarea dar că ea nu mai respiră..."
...nici chiar atunci nu am presimțit tragedia... am liniștit-o și eram chiar calmă... vorbisem și eu cu tata cu o zi înainte și știam că mama are amigdalită și nu poate vorbi... mă gândeam că s-au speriat prea tare și la țară fiind s-au pierdut cu firea ..
Am închis telefonul și l-am sunat pe tata, l-am liniștit și i-am spus să aștepte salvarea fără să se sperie, am sunat din nou după 2 minute, și iar după alte doua minute și tot așa...nu mai știu de câte ori am vorbit cu tata, știu doar  că ultima dată nu mi-a mai răspuns el, mi-a răspuns verișoara mea...plângea. Am rugat-o să-mi dea o veste bună... și ea plângea... și vestrea cea bună n-a putut să mi-o dea...
Și începând de-atunci toate  lucrurile s-au legat cumva între ele întrun fel simplu și ... aproape incredibil de firesc pentru un eveniment atât de neașteptat.
MIntea mea parcă nu vroia să se gândească la ce s-a-ntâmplat și mă forța să mă concentrez la lucrurile mici..
Mi-aduc aminte cum mi-am făcut valiza pentru plecare și n-am uitat nimic din ce-mi era necesar, l-am sunat pe Nan, pe Anubis, am vorbit cu sora mea, i-am cumpărat bilete online de avion, s-a oferit o altă verișoară să mă ducă cu mașina până acolo la țară, am plâns, dar cumva...parcă în tot ce făceam  eram undeva de-aupra evenimentelor, nu înlăuntrul lor. Am plâns mult și aș fi vrut să iau pe cineva de guler să-l oblig să-mi spună dece...să-i explic că nu era încă momentul, pentru că ea avea bilete de avion cumpărate pentru Sicilia, trebuia să meargă să-și vadă nepoții, ei o așteptau... încă o mai așteaptă...iar tata... el cui rămâne?... și că e totul fără rost..pentru că ea iubea viața.

Tata a rămas singur, un bătrân speriat și rătăcit, singur întrun sat care nu-i al lui, rude care nu-s ale lui, întro casă prea mare și prea goală, întrun loc în care mama nu mai e dar o simți peste tot.
..e destul să deschizi poarta și o simți, florile ei au înflorit deja și-au umplut curtea, straturile de legume le-a săpat tata, bucătăria cu toate borcănașele, oalele, fețele de masă, cutiile, sertarele, medicamentele, cremele, sticluțețe....o viață întreagă rânduită frumos zi după zi, farfurie lângă farfurie, mușcată lângă mușcată, fotografie lângă fotografie, amintire lângă amintire... așteptând toate să-mbătrânească împreună... toate, încet încet, printre lacrimi și telefoane tata a învățat să le folosească și să continue singur ceea ce timp de 36 de ani au făcut împreună.
Cum se poate vorbi despre atâția ani de viață, ... cine ar putea simți sau înțelege măcar o fărâmă din ceea ce au trăit ei doi împreună?
Eu nu pot... și nici nu-ndrăznesc...

În zilele acelea, așteptând înmormântarea, printre atâtea lacrimi și amărăciune am avut totuși și-o mică bucurie.
O certitudine mai bine zis. Aceea a faptului că Nan e deja un adult.
Un prieten de nădejde, un ajutor eficient, un nepot sensibil, un fiu pe care eu , atunci, m-am sprijit mult și pe care și l-ar dori oricine.
Am avut bucuria să descopăr că a iubit-o și a cunoscut-o cu adevărat pe mama. I-a văzut și sufletul nu numai eticheta de bunică. Știa că ar mai fi putut trăi încă cel puțin 20 de ani dar atât cât a fost pentru ea a fost bine. Și nouă nu ne mai rămâne decât să ne plecăm capetele în semn de recunoștință pentru ceea ce a făcut pentru noi în toți acești ani și chiar și pentru tot ce ar fi vrut să mai facă dar n-a mai apucat.
Mi-au rămas multe emoții și multe lucruri în suflet din zilele acelea triste , dar sunt închise parcă întro odaie mică în care mă gândesc să intru doar atunci când ... nu știu... când o s-o pot descuia și n-o să mă mai împresoare tristețea, lacrimile și singurătatea..
Îmi aduc aminte doar cum Anubis și Mo au venit la mine atunci vineri ....și cum el a zis "vezi, doar așa ne dăm seama că suntem adulți, ne mor părinții și ni se-mbolnăvesc"...pe urmă am urcat în mașină și am tăcut timp de 4 ore întro seară geroasă de februarie așteptând să ajung întrun loc care va fi mereu casa ei, locul ei, grădina ei, satul ei .... sufletul ei e acolo în toate și peste toate pentru că asta și-a dorit mereu, aparținea locului acela și sper să fi găsit o cale de a rămâne pentru totdeauna acolo.
Pentru că eu nu-mi pot imagina satul, casa, lucrurile și oamenii aceia fără ea. Fără ea n-au niciun rost acolo...nu există... la fel cum nu există culorile fără lumina soarelui.

Țin minte ziua în care am înmormântat=o ...marți...a fost splendidă, plină de soare și de cer senin, zăpada era așa de mare pe drum încât părea asfalt alb scânteietor iar locul ei e fix lângă locul mama ei, în grădina bisericii mari. Un cimitir într-o livadă de pomi plini de zăpadă și de vâsc, tăcuți și solemni, îmbrăcați de sărbătoare ca și noi. Smeriți, cu capetele plecate, ascultând neîncrezători și supărați ultimele cuvinte ale preotului, fără să-nțelegem nimic....
Pentru că nu mai era nimic de întețes și indiferent ce-ar putea spune o slujbă, frumusețea ei e doar în cuvinte așa cum indiferent ce-ar putea scrie pe certificatul de deces sau ce ar spune vecinii, rudele care au fost cu ea în ultimele minute.... faptul, unul singur, rămâne: mama nu mai e aici iar cauza morții este o simplă amigdalită netratată... un fapt absurd, absurd până la cinism și până la ironie...
Am avut noroc acolo, au fost mulți oameni care m-au ajutat pentru ca toate lucrurile să iasă bine și ea să fie mulțumită de cum ne-am ocupat de ultimii ei invitați.
Mi-am dat seama că mama a fost o femeie simplă și foarte iubită, în ciuda gerului au venit foarte mulți oameni, prietenii ei de la Brasov și de prin satele vecine, rudele, vecinii, oameni care o cunoșteau bine și cu care ea vorbea des, nu persoane anonime cu care se saluta când și când. Prieteni adevărați care au ținut să fie acolo...să-i aducă o ultimă floare, un ultim gând frumos... s-o țină încă o dată de mână ... ca să-i dea curaj ...să treacă dincolo.
Și am văzut că prietenia n-are limite...nici de spațiu și nici de timp... și-a păstrat prietenele și a știut să alimenteze legăturile fie ele de rudenie sau de simplă omenie.
Nu știu câți dintre noi mai suntem în stare să ne prețuim prietenii... dar ea a fost .
După mormântare au plecat toți pe la casele lor, eu am rămas cu tata până duminica.
Am fost iar la slujbă și am făcut iar o mică masă și .... parcă m-am simțit mai bine.
Slujba de duminică s-a ținut la bisericuța veche de pe deal, a fost o duminică cu ninsoare blândă și plăcută pe care n-am s-o uit niciodată.
De-atâta nins n-am putut să urcăm cu mașinile până pe deal. Fulgi mici și veseli ne-au arătat calea și s-au depus pe hainele noastre negre, pe coșul cu merinde, pe cujmele bărbaților și pe broboadele femeilor. Biserica mică cu livada ei cu pomi văruiți era parcă încremenită întro fotografie dintro carte cu o poveste de iarnă spusă la gura sobei întro liniște adâncă și tainică ... doar cînd și cînd glasurile noastre se auzeau șoptind câte ceva...parcă toți eram atinși de o mână magică ce ne rânduia gesturile, cuvintele și pașii...și ne îndemna să nu deșteptăm pioșenia și frumusețea clipei care ne găzduia amintirile, sentimentele, emoțiile.
Era duminica aducerii aminte, a pomenirii ei, a momentelor frumoase în care am fost cu toții împreună bucuroși și recunoscători pentru că eram împreună.
Era duminica ei, prima ei duminică de dincolo de noi... de unde parcă ne întindea o mână să ne ajute iar cu cealaltă ne făcea semn să facem liniște, să ascultăm ce are de spus Universul, fulgii, iarna și toată liniștea vătuită din jurul nostru...
A fost o duminică specială... pe care mi-ar fi plăcut s-o putem trăi împreună... știu e absurd... dar parcă nu e ...pentru că eu nu m-am simțit deloc singură în dimineața aceea... mi-aduc aminte că am zâmbit chiar destul împreună cu verii mei în timp ce împărțeam merindele...
Acum da, acum mă simt singură și mă simt fără ea și... nu pot vorbi despre ea...și nu pot nici să-i las pe alții să-mi vorbească despre ea... pentru că...nu mai e...
Și nu pot nici să-nchei așa postul ăsta...e trist și nu trebuie... și nu știu nici ce veți înțelege voi cei care n-ați fost acolo sau cei care n-au cunoscut-o deloc...pentru că mi-e greu să-l recitesc, să mai fac adăugiri și corecturi așa cum ar trebui... l-am scris ștergându-mi lacrimile și căutând în memorie imaginile frumoase și nu pe cele triste....l-am scris pentru ea..pentru că e singurul lucru pe care mai pot să-l fac....

Și ca să nu închei așa... cu lacrimi...să mai spun că o altă mică bucurie pe care am avut-o zilele acelea acolo. a fost aceea de a simți că fac parte dintro familie mare. Mult mai mare decât s-ar părea și de cît mi-o aminteam.
O familie cu alte mătuși, unchi, nași, și verișoare pe care nu-i văd aproape niciodată... și-mi pare rău că nu putem să ne-ntâlnim mai des... dar care există cu adevărat...în ADNul lor sunt părți identice cu ale mele, avem chiar și trăsături comune, nu-i doar un caz.
Iar verișorii  mei m-au făcut să mă simt mai puțin singură... nici n-am știut să le mulțumesc... și de fapt, lucrul cel mai frumos a fost tocmai acela că simțeam că nimeni nu era acolo pentru mulțumiri sau de ochii satului.. erau acolo pentru ea, numai pentru că ea merită.
Mi-am adus un trandafir din grădina ei și mi l-am plantat în grădina de sub balconul meu, e plin de frunze și în curând va înflori. Mă uit la el zilnic ... și-i mulțumesc... pentru tot.

    Enigmatici și cuminți, terminându-și rostul lor
    Printre noi se sting și mor dragii noștri dragi părinți...

Nu sunt cuvinte mai potrivite decât acestea... citițile cu drag și gândiți-vă cu mine un minut la cei pe care-i iubiți...