Astăzi, la finala pe aparate alte medalii de aur și argint la sărituri, sol și bârnă.
Bravo ! Bravissime !
Și în iulie la Londra încep Olimpiadeleee.
Cine merge?
Acum 30-35 de ani toate fetițele din țara asta visau să devină ca Nadia.
Și eu prinetre ele bineînțeles. Mă "antrenam" în curte pe "saltele" făcute din zăpadă artificială și mna....nu prea-mi ieșea nimic dar perseveram și continuam să nu pierd nici măcar un minut din concursurile de la Tv.
Cu timpul...eh... oricum..mi-am dat seama că la 10 ani eram mult prea bătrână pentru sportul ăsta și în plus noi locuiam mult prea departe de Onești iar într-o vară când s-a-ntamplat să fiu împreună cu lotul de gimnastică în același tren mergând spre mare, am descoperit că situația mea era ireparabilă: față de fetițele alea eu eram ca o cămilă față de căprioare.
A fosst dureros, a fost dramatic, a fost crunt, dar a trebuit să înfrunt realitatea: n-aveam cum să mai ajung niciodată ca Nadia. Niciodată.
Da' bine că dacă mă gândesc nici nu cred că mi-ar fi stat bine în costumele alea de gimnastică, eu aveam oasele mari de-atâta lapte de țară și mâncare bio și eco pentru că numai ecologic mâncam atunci dar visam să avem și noi Pepsi în toate alimentările.
Și uite că acum avem, n-au trecut anii degeaba, am făcut și noi ceva.
Ne-am dorit să avem succes, să fim importanți și să fim oameni mari.
BIne că... oameni mari am ajuns oricum și indiferent dacă succesul nostru e răsunător sau nu, eu sper că în sufletul nostru toți ne simțim puțin invingători.
Acum 40 de ani de fapt, nici nu știam bine că exist, acum 30 începeam să fiu conștientă de asta dar aveam o mulțime de temeri, frustrări, sentimente de vinovăție de inferioritate și eram mai mult confuză decât convinsă.
Prin comparație, azi mă simt o învingătoare, mă jur! Un om la care nici nu visam să ajung.
Nu cred că succesul e cel care ne definește ca oameni, nici averea și cu atât mai puțin copiii.
Ei au viața și personalitatea lor, noi doar îi ajutăm să fie ceea ce vor ei să fie.
Iar de vor reuși să fie niște adulți fără griji, fără frică, buni , onești și iubitori, înseamnă că am reușit să le dăm toată forța de care au avut nevoie.
Dar repet, nu copiii ar trebui să ne facă să ne simțim realizați și nici succese răsunătoare ca ale Nadiei, ci liniștea sufletească. Înțelepciunea dobândită odată cu trecerea anilor și a obstacolelor.
Cu cât suntem mai liniștiți, mai calmi și mai siguri pe noi, cu atât ne simțim mai bine. Și vom avea sentimentul sau poate atitudinea aceea de învingători modești indiferent dacă muncim pentru un salariu de nimic sau tocmai ne-am schimbat apartamentul cu vila.
Eu n-o am încă, starea aceea perenă de liniște încă nu știu cum s-o păstrez, o ating uneori și iar o pierd.... dar mă simt pe calea cea bună.
Din când în când îmi găsesc un echilibru subtil ce-mi aduce aminte că sunt om norocos și că trăiesc întro lume frumoasă. Și că au trecut deja aproape 45 de ani ! Fiiiuuu !
Imediat n-o să mai pot spune că am patrujeciși...ci aproape cincizeci.
Cincizeci.... vă vine să credeți, care adulți?
Întrun magazin de haine pentru tineri sau întrun "club" nici nu suntem luați în considerare.
Nu-i de râs? Muuuaaahahaha
Nessun commento:
Posta un commento
Comentarii