Azi e a doua zi de cand stau în pat și citesc despre "aventurile" unei tinere de 34 ani bolnava de cancer, cu două fetițe mici, un job, un soț îndrăgostit și o mare familie italiană toată strânsă în jurul ei.
Nu e prima oară cînd citesc astfel de bloguri, când am început să-l scriu pe al meu a fost tocmai pentru că găsisem pe net o comunitate foarte activă de cancer-blogherese și am văzut ce bine e să ai cu cine vorbi, să ai unde întreba să ai un loc unde frica și grijile, neliniștile și miile de întrebări care-ți vin în minte când te-ntâlnești cu o boală gravă pot avea răspuns, sprijin și înțelegere.
Și nu oricum ci din partea unor persoane reale care au trecut sau care tocmai în acel moment, odată cu tine, traversează o astfel de experiență.
M-am întrerupt din lectură doar cât să fac un tur prin piață după căpșuni (și cireșe pentru dieta lui Nan) și căteva ore spre seară pentru concertul de la filarmonică.
A ploua atât de hotărât încât mi-am cumpărat o umbrelă nouă ca să potfi sigură că pot face câțiva pași pe jos și după concert.
Eu nu sunt o cunoscătoare în ale muzicii, de-abia fac diferența între vioară și violoncel dar întro sală de concert se-ntâmplă mici minuni.
În cazul meu, reușesc să prind din zbor (nu e chiar o metaforă) mesajul muzicii chiar și fără să am pretenția de-a o înțelege cu adevărat.
E destul să privești munca unui violonist și imediat se realizează o relație frumoasă de respect și de prietenie între muzică și ascultător.
Deja munca sobră și concetrată a unui violonist, sunetele pe care reușește să le scoată doar mișcând arcușul și citid notele de pe o partitură sunt o mică vrăjitorie, dacă munca asta se multiplică cu 50 sau mai mulți (totalul de membri ai filarmonicii) plus un dirijor și eventual un solist, totul devine magie curată.
Nu mai vorbesc de compozitor, care acum 200 de ani a reușit să recunoască în mintea lui și să scrie cu atâtă talent și discernământ note și partituri pentru fiecare instrument în parte și apoi să le lege cumva între ele întro sonată, un concert sau o mare simfonie.
Rezultatul e un dans vesel sau melancolic de sunete care ți se-nvârt amețitor în jurul urechilor ba mai tare ba mai încet ba mai languros sau mai duios până când... te vrăjesc.
Uiți cu totul că ai citit pagini întregi despre cancer, că afară plouă, că mâine trebuie să cumperi carne pentru prânz, că încă ți-e frică de viitorul necunoscut, că afară luna mai e pe sfârșite și se aproprie vacanțele...uiți. Minute întregi în care te lași hipnotizat de un compozitor care-a trăit acum două secole.
E unul din motivele pentru care accept să stau pe scaunele incomode de la Casa Armatei timp de două ore încheiate.
Ba se mai întâmplă și să-mi schimb locul din cauza unei cucoane parfumate cu prea mult zel și să descopăr că pe noul loc, mult mai în spate (doar-doar pot să respir ușurată) ajunge până la mine un damf de bere (vin sau țuică, nu le disting prea bine) la care nu m-aș fi așteptat niciodată.
Cumva așa în mintea mea alcoolul e legat de manele nu de Ravel, dar uite că mai am de învățat.
Și puteți fi siguri că a fost o seară plină de surprize, la finalul concertului după cele două doamne care-au ținut să-i ofere flori dirijorului român venit di Suedia cine credeți că s-a dus să-i strângă mâna? Tocmai prietenul meu cel roșu la față cu parfum de bere proaspătă.
I-a strâns viguros mâna și i-a aplicat două pupături duioase, una pe obrazul drept și alta pe cel stâng.
Românul e meloman.
Și e duios și se emoționează ușor și face lucruri surprinzătoare. dar asta e altă discuție, pentru o altă după-amiază ploioasă.
Nessun commento:
Posta un commento
Comentarii