Eu n-o să fac niciodată colivă, deși îmi place mult, dar parcă nu e felul meu de-a-mi aduce aminte.
Joia trecută, pe 17, s-a nimerit să fie fix trei luni de la... de când nu mai e mama cu noi .... și.. s-a nimerit să fie un concert al filarmonicii la CasaArmatei.
Ploua, plouase toată ziua și cerul s-a-ntunecat devreme dar pe la șapte seara eu am fost acolo.
Și-am petrecut două ore în tăcere deplină, întro liniște armonioasă pe acorduri de ravel și de Britten/.
A fost o seară minunată, din când în când închideam ochhii și vedeam tot ce vroiam eu.Asta e forma mea de aducere aminte.
Nu cred că există o formă "normală" sau corectă, există doar ceea ce simțim fiecare. Fără ipocrizie și fără nevoia falsă de a respecta tradițiile.
pentru că viața , oricât am vrea noi s-o trăim cum trebuie, sau la maxim, face tot ce vrea ea, n-o putem domestici, putem doar să ne adaptăm.
Ca și Mitzu de-altfel. Și el are viața lui și face parte din același ecosistem cu noi.
Ieri era așa de cald că nu-și mai găsea locul în balcon.
Am uitat să spun că ne-am separat, n-a mers prea departe dragostea noastră, din cauza lui bineînțeles. Eu am vrut, l-am ajutat cât am putut dar el e mult prea egoist. Vrea să facă daor cum știe el și nu-i pasă că eu am canapea nouă și de-abia am dat cu aspiratorul.
Și deci, ne-am despărțit, dar nu l-am abandonat, dimpotrivă, i-am cedat balconul unde periodic îi duc mâncare și-i fac curat. I se pare puțin? Geamul de la balcon e deschis for ever. Alegerea e a lui.
Mă rog... ieri, n-a vrut nicicum să aleagă... să sară și el puțin în grădină să se joace cu destrăbălatele alea ale lui. Doar puțin, până îi făceam curat.
Așa că l-am "ajutat" eu. Așa și după ce s-a trezit jos... a făcut el de vreo două ori turul grădinii după care si-a luat inima-n dinți și s-a dus la ele. Ele, două dezmățate vagaboade, stăteau tolănite pe iarbă și se făceau că nu-l văd, tactică universal valabilă în lumea feminină de orice rasă.
Mitzu, elegant și aristocrat, fercheș, bine mâncat, odihnit și sigur pe el,s-a aproprit cu pași felini de ele, ușooor, tiptil, respectuos. S-a oprit un moment și-a început să-i tremure coada și să miaune ...mă rog, asta a fost mai puțin elegant.... dar avea o privire dulceagă, aproape duioasă. Așa de mult vroia să fie prietenul lor, așa de mult vroia să le-o pună, uneia mai ales....încât și-a călcat puțin pe inimă și și-a uitat manierele. Dar alea nimic.... niște destrăbălate de n-am cuvinte.
Și n-a avut încotro bietul Mitz...a trebuit să-și vadă de drum...eh, și eu la fel.
Drumul meu era spre grădina din spatele blocului unde mi-am întins hainele la uscat.
Soare, parfum de bujori și de iriși violet, vânt îndrăgostit care umfla cearceafurile, fire lungi de iarbă care gâdilau fețele de pernă....ce mai! nicio uscătorie oricât de modernă ar fi ea nu se poate pune cu o după-amiază insorită de mai, corect? corect!
Mai spre seară așa ...m-am dus să-mi adun parfumatele ceaceafuri, calde călduțe.
Ei bine...Mitzu... ședea cu ochi vinovați pe pajiște. Era clar că ascunde ceva. Dar ce?
M-am apropiat...și-am descoperit că stătea pe un puiuț micuț de vrăbiuță.
Să nu-l omori? Dar pe cine?
Puiul, era deja rănit de-abia mai mișca, avea sânge pe pene....
Mitzu era fericit ca un adolescent la prima întâlnire hot-line...eu?... eu eram un fel de dreptatea supremă acolo, un fel de mâna lui Dumnezeu.
Ce-ar fi trebuit să fac, dreptate? Și cum, să-i dau un ciocan în cap păsării ca să nu se mai chinuie?
Să fug cu vrăbiuța la veterinar deși era clar fără șanse de supraviețuire ...și să-l spânzur pe Mitzu în parcul central drept învățătură de minte pentru toate pisicile.
Improbabil. Absurd. A făcut vreodată cineva așa ceva?
Și totuși repet, eu eram cea care trebuia să decidă acolo... și am decis... să mă-ntorc în casă și să-mi văd de treabă.
Noi însă, oamenii, ne așteptăm ca cineva să ne facă dreptate. dacă nu acum și nu aici, măcar pe lumea cealaltă.
Ne-așteptăm ca "după-faptă-și-răsplată" și că cineva acolo sus vede și vreodată o să fim judecați așa cum merităm.
Dar eu am ales să nu intervin și să nu-l pedepsesc pe Mitzu, am preferat să las natura să trăiască după legile ei, cu victime și prădători, cu puternici și slabi și cu oameni care trec nepăsători ... pentru că asta e viața, așa merge ea și așa trebuie să fie.
Unii mor, alții se salvează în mod miraculos, unii se-mbogățesc iar alții sunt pur și simplu răi.
Nu putem alege să fim victime sperând că cineva o să ne facă vreodată dreptate, sacrificiul e un non-sens.
Și nu putem nici ucide dacă nu ne stă în caracter.
Pur și simplu avem un corp și o viață și trebuie să avem grijă de ele cât putem.
Restul... degeaba ne încăpățânăm să înțelegem ceea ce nu e de-nțeles.
Nessun commento:
Posta un commento
Comentarii