E vorba despre o mini cale ferată cu un trenuleț în care te urci împreună cu alți temerari dornici de senzație și care timp de câteva minute, cu o viteză amețitoare, o să te urce, o să te coboare și o să ia curbe nebănuite și opriri surprinzătoare până când n-o să mai știi unde ești și ce-i cu tine.
Întâi te așezi cu mult calm și dezinvoldură pe unul dintre scăunele alături de ceilalți speriați parteneri de aventură, apoi vine un nene și te leagă bine de scaun și pune și-un lanț de siguranță solid, în timp ce mulțimea murmură surescitată și nerăbdătoare.
Se-aud zgomote din camera mașinilor, iar aștepți, iar zgomote, iar aștepți, și-ntrun târziu start!
Practic ești propulsat ca din pușcă la o înălțime amețitoare de unde n-apuci bine să-ți recuperezi inima de pe firele de telegraf că și simți deja cum începe coborârea.
N-apuci bine să-ți recuperezi stomacul care-a rămas undeva pe jos pe la plecare (dacă nu cumva s-a revărsat pe parcurs) că ești deja la prima curbă vertiginoasă, ești amețit, îți vâjâie capul, unii urlă , alții râd, alții simt că zboară și iar curbe și sinusuri și opriri cu capul în jos, zgomot, frică generală molipsitoare pe toate fețele, și tot așa de câteva ori pe același traseu până când orice punct de reper, dacă ai avut vreunul vreodată, s-a pierdut definitiv și iremediabil.
Senzații neprevăzute, frică, așteptare, nebunie pe cheltuială proprie.
În câteva minute totul s-a terminat.
Nenea cu cheia vine și eliberează lanțul, și te trezești întro altă lume, cea pe care tocmai ai lăsat-o dar parcă e schimbată.
Primul pas pe pământul ferm e greu de descris, euforia declanșată de siguranța că ai scăpat și ești liber e greu de stăpânit, dorința de a vorbi cu cineva despre ce s-a-ntâmplat e atât de puternică încât nu mai stai să-ți alegi nici cuvintele nici interlocutorul.
Dacă dai de cineva care a avut o asfel de experiență o să fie mai simplu și întrun fel o să te descarci de tot ceea ce continui încă să simți, dar tot o să fii cumva dezamăgit.
O să vezi că nenea cu cheile n-o să te felicite că ai ajuns viu și nevătămat la bază, pe locul tău tocmai s-a așezat un alt doritor de andrenalină cu același calm aparent și cu aceleași degete albite de strânsoare pe bilet, o să vezi și că cei din grupul tău s-au dus să-și cumpere înghețată sau să dea telefoane în timp ce tu "te distrai", și-o să te simți dezorientat și confuz, puțin nesigur, parcă singur și sceptic de tot ce tocmai ți s-a-ntâmplat.
La asta mă gândeam eu ieri în timp ce ieșeam din cabinetul de oncologie.
O experiență oncologică seamănă pe undeva cu practicarea unui sport exprem, cu bungee jumping sau cu montagne russe, cu singura diferență că ultimele sunt( sau ar trebui să fie) distracții în toată regula, cu urlete și râsete de bucurie.
N-au fost surprize, n-am aflat nimic nou, rezultatele analizelor, rx și ecografiilor erau bune și ne mai vedem peste șase luni. și-atunci de ce mă simt încă dezorientată?
Undeva între euforie și melancolie.
Durează însă numai pe perioada controalelor știu deja, imediat după aceea viața are grijă să reclame că lettiera lui Mitzu nu e curată, tata a sunat la telefon în timp ce eram la piață, Steve e bucuros de prima salată făcută cu castraveți din grădina proprie iar sâmbătă la Operă vine bufonul Rigoletto.
Nessun commento:
Posta un commento
Comentarii