Marți (parcă), înainte de-a veni "omul" la lucru, nu știam ce să fac mai repede, trebuia eliberată bucătăria, acoperite lucrurile din sufragerie, protejat parchetul, ușile și alte mărunțișuri din astea.
Spre seară am văzut că nu-mi ajunge folia și nici sacii și am ieșit pe fugă să mai achiziționez câțiva, înainte să închidă magazinele și înainte să vină Nelu cel speedy!!.
Am plecat în graba mare, Nelu în dorința lui de-a începe cât mai repede "lucrarea" mi-a ridicat tensiunea și m-a pus pe fugă.
Și nu mai eram obișnuită.
De vreo câteva luni eu funcționam pe modalitate "slow".
Am găsit și o cheie prin sertar și am verificat-o ca să i-o pot da omului să aibă cu ce intra când eu nu voi fi in casă. Așa se face.
Am ieșit în viteză, am ridicat clanța, încuietoarea a făcut click-click și am fugit.
Am găsit ce căutam (prelata e mai bună decât folia de plastic pentru că nu alunecă și nici nu se rupe) și m-am întors bucuroasă că nu l-am găsit pe Nelu cu scule cu tot în fața blocului așteptându-mă.
Da, dar...
Dar...eh... bag cheia în ușă și nimic. Părea blocată.
Las jos rucsacul și iar încerc.
Nimic.
Las jos și folia și mai înerc de vreo 32 de ori. În toate direcțiile, și cu frumosul și cu împinsul.
Nimic.
Iese o vecină. Îi explic de ce stau acolo făcând manevre ciudate de zece minute și zice "stați să vină soțul că poate are vreo idee"
Stau. Am încredere în soț, l-am auzit vorbind la ședința de scară.
Vine, dar idei mai bune decât ale mele n-are.
Între timp îmi dau seama de ce nu mi se deschide ușa. Cheia pe care-am încercat-o pentru Nelu, am uitat-o în broascăpe dinăuntru, la ieșire ușa s-a închis automat și Arrivederci!
Mă duc la celălalt vecin. Îl întreb de o scară, stau la etajul I și geamul de la balcon e mereu deschis.
N-avem scară în bloc. Propun să cumpărăm una ... 9ce să zic și io?!)
Încep să dau telefoane. În cazuri din astea Anubis e soluția. El știe tot ce mișcă în cartier.
În două minute a venit cu două soluții.
Una era să sun eu pe nu știu cine care vine și deblochează ușa. Daaaar "dacă vine ăsta, îți urez noroc pentru că o să te jumulească de câteva milioane".
Nu-l sun, mai aștept, nu vreau să mă jumulească de milioane deja! Nici n-am început bine cu împărțitul banilor, mai aștept.
Ies în fața blocului, eu cred mult în spiritul și imaginația românilor.
În fond am nevoie doar de o scară.
A doua soluție de la Anubis e un prieten de-al altui prieten care lucrează nu știu unde cu scări. Ole'!
Mai întreb niște vecini, din categoria celor îmbrăcați în maiou și cu mers agale.
Nimic.
În sfârșit nora vecinului din dreapta află că e o scară în cartierul vecin, la 5min distanță.
Super, mă așez pe scări și aștept.
Mai trece o vecină și-i spun că nu-i nici un bai, dacă nu și nu, sun la pompieri.
"Hehe, zice ea, să nu sunați că nu vin !
Dacă nu e cineva în casă nu vine nimeni.
Am pățit-o și eu, fix ca dvoastră, și am stat până la 11 noaptea cu copiii afară până când a venit un climbing-man care s-a aruncat cu funia de la etajul patru (ea stă la trei) și a reușit să intre pe geamul de la bucătărie"
Deci pompierii nu se bagă, poți dormi afară cu cheia în buzunar.
Și cu buletinul și cu copia de la buletin cu tot. N-au valoare în cazuri din astea!
Biiiene...și vine vecinul cu scara.
O scară veche, cu o treaptă ruptă și "întărită" cu două cuie, dar scară! Ura!
O rezemăm de zid, vecina se urcă repede pe scară, eu țin bine scara să nu se miște...dar...
Naaaah, nici vorbă, e prea mică, de-abia ajunge cu mâna la balcon.
Dezamăgire.
Iar îl sun pe Anubis.
Zice "stai că mă duc eu la prietenul ăla și vin întrun sfer de oră" Ok.
Între timp însă m-am făcut cunoscută în jumătate de cartier, din vorbă în vorbă toți știau cine sunt și unde locuiesc.
S-a mai găsit o scară mică într-o uscătorie și așteptăm s-o aducă și pe aia și să le înnădim cumva.
Riscant dar v-am zis, românul se descurcă.
Și e săritor.
Mai trece un vecin care se-ntorcea de la piață cu fetița.
Îi spunem și lui, că așa și-așa și voi n-aveți o scară în uscătorie?
Cere el niște lămuriri după care se uită la scară, dă din cap, se uită la balcon, observă că perdeaua e galbenă și flutură și deci am dreptate, ușa de la balcon e deschisă.
Zice " păi scara asta ce are?"
"E prea scurtă" zicem noi toți în cor.
"Ei da! ați încercat-o"
"Da, dom'le, dar n-ajunge nici s-o sprijinim de balcon, Parol!"
"Ei da! ia lăsați-mă pe mine, Simonica stai aici tată că se duce tata să se cațere pe balcon la tanti, bine?"
"Unde? pe cale balcon?"
"Uite-acolo tata, stai tu aici cuminte că imediat vine tata"
"Iiio, vin si io atolo cu tine..si si...stau pe ialba"
"Bine tată, sytai acolo pe iarbă"
Din conversație mi-am dat seama că "tata" trăsese ceva la măsea și în plus nici nu era mult mai înalt decât mine. Deci... puține șanse.
Dar omul se riscă, nu-l putem opri.
Pune scara, noi femeile punem piciorul la scară să nu se miște, el se urcă dar de pe ultima treaptă ajunge doar la pervazul de gresie de pe margunea balconului.
Mie mi-a stat inima. Numai eu știu cum e pusă gresia aia pe poliuretanul ăla alb cu care s-a izolat blocul.
Și mă mai gândeam și la damful de alcol și la Simonica ce stătea cuminte pe iaLbă.
Dar omul are sânge de erou.
Se mai ridică o treaptă, practic punând piciorul în vârful-vârfului scării, care scară s-a înclinat puțin și toți am făcut "iiiiih" aspirând aer pe gură.
Dar totul a durat doar două secunde.
După două secunde, tatăl acrobat al Simonicăi ne făcea cu mâna de pe marginea balconului iar mașina cu Anubis claxona de pe alee.
Venise și a doua scară.
Nu știam cui să-i mulțumesc mai întâi.
Și-mi venea să aplaud ca la aterizarea avionului TelAviv- București Otopeni.
Și asta a fost cu cheia uitată-n broască.
Și asta a fost cu vecinii mei cei inimoși, săritori și curajoși.
Sunt mândră de ei :-) Nu ma mai mut niciodata!!
Nessun commento:
Posta un commento
Comentarii