Ne-am dus de multe ori noaptea s-o vedem, era înspăimântătoare, mugea și huia și izbea valurile de dig de săreau stropii la 20 de metri înălțime.
Valurile imense treceau peste dig și ajungeau pănă-n stradă.
Surpa malurile și săpa pe sub casele de pe țărm ca o nebună fără minte.
Și-apoi tot ea în primăvară devenea blândă și docilă și mângâia turiștii cu apa ei călduță pe picioare.
În zilele cu vânt pierdeam ore-ntregi uitându-mă la nebunii ăia ce se dau cu scândura pe sub valuri.
Fix cum vedeam la televizor în reclamele de vacanțe fericite.
E fascinantă, e tulburătoare, e misterioasă până în străstrăfundurile ei alunecoase de nisip.
Adesea e folosită ca metaforă pentru viață.
Marea. Viața.
Valurile lor.
Schimbările și neprevăzutul.
Riscul și relaxarea.
Poezia și furtuna.
Sunt trei ani de-atunci.
Exact trei ani s-au împlinit astăzi la prânz.
Eram la mare și n-am bănuit nimic. Absolut nimic. Nici măcar o secundă nu mi-a trecut prin cap că s-ar fi putut întâmpla ceva.
Sunt oameni pe care norocul sau întâmplarea pare să-i învăluie întro mantie protectoate încă de la naștere.
Se nasc zâmbind și-nvață să trăiască așa. Zâmbind!
Chiar și obstacolele par să fie mai ușor de trecut pentru ei.
Și chiar și-atunci când se-ncrâncenează în lupta cu dragonii negri, le rămâne mereu un zâmbet ironic în colțul gurii. De parcă-ar zice "vezi, e doar o joacă,viața nu trebuie luată în serios"
Și zâmbetul ăla, etern și contagios, lui nu i-a lipsit nicodată. Și rar am văzut pe cineva să-l întâlnească fără să se molipsească de puțină bucurie.
O licărire acolo, o scânteie mică, o luminare a chipului, ceva se-ntâmpla mereu pe fața celor cărora le strângea mâna.
Fără el eu aș fi fost un alt om astăzi.
Cu totul altfel.
Am luat de la el puțină nepăsare, multă relaxare și naturalețe, și am învățat să nu mă mai tem de nimic.
Am învățat că viața e adesea frumoasă.
Când n-a mai fost.... am crezut că o să uit tot și că tot ce învățasem avea rost doar cu el și doar în felul lui.
Când n-a mai fost...
Sunt trei ani de-atunci... din ziua aceea pe plajă când așteptam să vină și nu bănuiam nimic.
Pentru mine și sunt sigură că pentru noi toți, lui nu i se putea întâmpla nimic niciodată.
Era etern. Știa perfect cum să trăiască pentru a fi fericit. N-avea probleme pentru că nu-i plăceau.
Știa tot ce trebuie să știi ca să trăiești bine. Era ca un scut pentru noi, mereu bun, mereu disponibil.
Lui nu.... nu putea să i se-ntâmple. Nimănui nu-i venea să creadă.
Iar pentru mine ziua asta a fost începutul. O altă viață...
Mă uit în urmă și ăștia trei ani îi văd ca valurile alea imense care amenințau să distrugă tot, să cadă ca ghiulelele peste case și peste străzi și peste tot ce găsea în jurul ei, să dărâme, să strice, să tragă totul după ea și să sugă viața din toate pănă la măduvă.
La-nceput m-am zbătut oarecum disperată, încet încet m-am resemnat și mi-am dat seama că nu te poți pune cu valurile, cu marea cu viața.
Dacă vrei să supraviețuiești trebuie să te lași în voia lor, pe cursul și pe direcția pe care ți=o imprimă ele.
Și să aștepți. Să aștepți să treacă. Pentru că trece, întotdeauna trece.
Multe lucruri nu le credeam posibile acum trei ani. Nu-nțelegeam nimic și vroiam să știu doar de ce?
De ce o fi făcut Universul lumea așa de tristă?!
Și zâmbesc pierdut.... pentru că știu ce gândeam atunci. "Ce-ar mai putea să mi se-ntâmple acum, le-am trăit pe toate?!"
Dar...hehe... aveau să mi se mai întâmple multe.
Anul trecut de exemplu, dacă e să rămân la metafora cu marea, eu am fost exact schiorul ăla norocos care trece pe sub valuri cu scândura lui. Nu-i ușor să știți, întâi îți trebuie mușchi de oțel, apoi o plută performantă și-apoi valuri uriașe și dexteritate maximă. Curaj și calm.
Iar mie valurile uriașe nu mi-au lipsit.
Unii numesc perioada asta "bătălia cu cancerul", "lupta pentru viață", eu m-am simțit fix ca schiorii ăia care trec prin valuri.
Nu e nicio bătălie, nicio luptă încrâncenată, e doar noroc, calm și așteptare.
Trei ani.
Ar fi fost zece ani împreună.
Cine știe unde te-ai dus de-aici....
Știu doar că eu fără tine n-aș fi fost ce sunt astăzi. Asta e sigur.
Tot ce s-a-ntâmplat îți datorez ție.
În felul tău, incredibil, te-ai sacrificat pentru toți.
Asta a fost soluția și răspunsul tău la toate întrebările.
Iar eu îți sunt recunoscătoare, atât mai pot de-aici de unde sunt.
Mulțumesc.
Nessun commento:
Posta un commento
Comentarii