Viața bate filmul

N-am scris niciodată despre ea, despre Anna Lisa, deși urmăresc blogul ei zilnic de prin octombrie.
Câutând disperată o soluție la problemele mele am dat de blogul ei. Simplu și direct încă din titlu, blogul ei se numește "Am cancer - blogul unei bolnave răsfățată și iubită"
Are 33 de ani și combate deja de trei ani pentru viața ei, pentru sănătate, pentru viața care i-a fost furată acum trei ani.
E o fată simplă și bună care nu vrea altceva decât să fie așa ca toată lumea.
Cu stilul ei sincer și direct a emoționat o țară-ntreagă.
E incredibil ce a putut face doar din pat, cu un blog în care scria zilnic, printre ședințe de chimio și radio, operații, dureri, spaimă și dureri continue.
A ales de la-nceput să-ți trăiască boala și durerea în mod deschis, public, spunând tuturor ca i se-ntâmplă, ce simte și cât e de nedrept.
Așa e ea. Alții se ascund și refuză orice ajutor, alții devin egoiști și-i terorizează pe cei apropiați crezând că se răzbună pe soartă iar cei mai disperați cad în depresii sau se sinucid.
Boala ne schimbă caracterul și nimeni nu poate prevedea cum și în ce fel se va schimba.
Anna scrie iar în puținele perioade de răgaz trimite CV-uri, ba chiar a și lucrat o perioadă bună pentru că e și deșteaptă și frumoasă și tânără. Doar că e bolnavă.
Mi se pare că o cunosc dintotdeauna așa de multe știu despre ea.
Fratele i-a murit întrun accident de mașină, tatăl a părăsit-o iar ea a rămas doar cu mama ei întrun apartament în chirie undeva în Toscana. Și prietenul ei a părăsit-o, cu puțin înainte de a afla de cancer.
Acum are un alt prieten, unul mai bun, mai adevărat și mai OM.
Știu mult mai multe despre ea dar cam ăsta e rezumatul.
Statul italian îi dă o pensie de mizerie care n-ajunge nici de chirie.
Blogul ei însă a avut succes, din zi în zi era tot mai citit și tot mai comentat.
Întro zi Anna a cerut public sfaturi și păreri utile care să-i aducă cumva un venit de undeva. O muncă de-acasă, pe net, prin corespondență, orice dar să fie o muncă demnă, nu pomană, nu donații, nu milă.
A primit multe păreri, multe erau pe teme "scrie o carte, ești talentată"
O cititoare mai activă și mai deșteaptă a scris unui cotidian de mare tiraj "La stampa" iar directotul ei a răspuns pozitiv: de a doua zi, blogul Annei începea să fie publicat, câte un post pe zi.
A devenit și mai citită de când cu ziarul.
I s-au luat interviuri la un post de radio și pentru o emisiune la Tv.
De mai bine de o lună e în spital, de fapt nici nu mai e la spital pentru că situația ei s-a înrăutățit tot mai mult cu fiecare zi. E întro clinică de cure paliative unde încearcă măcar să-i controleze simptomele. Cu morfină și cu alte antidolorifice. E gravă situația ei cu atât mai mult cu cât știe deja o țară întreagă și o iubesc toți dar nimeni n-o poate ajuta.
Face eforturi incredibile, se îndoapă cu medicamente dar tot se ridică, se forțează, râde și scrie. Scrie chiar cu ironie, bătându-și joc (dacă-i posibil) de soartă.
Acum vreo zece zile prietenul ei a cerut-o de soție. Da, chiar așa.
Și ea a acceptat.
În trei zile, din pat, și-a organizat nunta, invitații, tortul, rochia, tot.
Nu putea să se ridice, a fost mireasă în scaun cu rotile.
Nu putea nici să respire, a fost mireasă cu masca de oxigen.
Nu putea merge la primărie, ceremonia a avut loc chiar acolo în clinică.
În clinica decorată de nuntă, cu scunul îmbrăcat în tule și panglici de satin, flori și un tort de șapte etaje.
Știrea a făcut înconjorul țării și a ajuns și la BBC iar dacă vă gândiți că s-a abuzat de starea ei ca să facă senzație, auting și creșterea audiențelor vă spun că nu-i adevărat.
O spune chiar Anna pe blogul ei, ea e bucuroasă și perfect conștientă de ce se-ntâmplă.
Pare o telenovelă sau o știre regizată special ca să atragă atenția.
Pare, dar nu e, când i-am descoperit eu blogul era o fată oarecare, puțin mai altfel prin prisma cancerului care la 30 de ani nu e normal și nu poți trăi cu el cum ai trăi cu o durere de măsele.
Blogul ei avea câțiva cititori ficși și câțiva prieteni, bloggeri și ei, care comentau din când în când.
În câteva luni a ajuns celebră, faimoasă și cunoscută peste tot.
Și-a scris cartea, în câteva zile cred că va ieși de la tipar.
A fondat o asociație, asta funcționează deja de anul trecut.
A devenit mătușă și a câștigat licitația unei case la țară care până acum o lună încă visa cum s-o transforme în B&B.
Mai sunt câteva proiecte mici (inscripții pe tricouri, etc) care s-au realizat și ele.
Iar acum câteva zile a avut nunta.
Toate astea bolnavă de cancer în stadiu terminal.
Oricine poate spune "da, dar asta nu e viață" sau alte zeci de chestii de genul ăsta.
Dar ce știm noi ce simte ea, ce e bine și ce nu, ce simte că trebuie să facă și cât de mult își dorește să trăiască știe doar ea.
Viața e cu adevărat mult deasupra capacităților nostre de a o imagina sau prevedea.
Iar tendința noastră de a-i judeca pe alții prin prisma unui "normal" sau a unui "nu așa se face" e absolut inutilă.
Fiecare trăiește cum simte el că-i mai bine și își urmează vocația, sensul responsabilității sau conștiința cum crede el, nicio lege nu te poate obliga să te simți vinovat, liber sau optimist până în ultima secundă a vieții.
Pentru că Anna, cu toate astea, își dorește să fie o bună soție.În pofida medicinei care nu găsește niciun leac, în pofida metastazelor de la plămâni și de la cap, în pofida durerilor care o țin la pat cu mască de oxigen de aproape o lună .
O lună lungă de zile. Zile, unele dintre ele, incredibile și frumoase.
Zile pe care majoritatea celor în situații similare cu a ei, nici nu le trece măcar prin minte că ar fi posibile.
Citiți-i blogul dacă știți italiana, e frumos și optimist.