Zilele astea trec prea repede.
E vremea joggingului, sau a trekkingului, a maratonului, ce vreme?
Dau să pun câte-o întrebare dar toți sunt pe fugă, toți au "cose da fare" (lucruri de făcut).
Oncologul mi-a dat alte analize de făcut, și alte ecografii, dar în general a făcut și ea (de data asta era o doctoriță) ceea ce făcuse și el (oncologul care m-a controlat în iunie), adică și-a văzut de statisticile lui, și-a tot copiat, și-a tot pus întrebări, și-a completat pe fișe, în calc. și în registre.
Medicii au prea mult de lucru, atât de mult încât le rămâne mai puțin timp să-și facă meseria.
Ori la care medic mă duc, găsesc același mod de lucru: puțin timp pentru pacient, mult timp pentru hârțoage.
Știu de ce, dar asta nu schimbă senzația pe care o am: sunt unul dintre mulții (prea mulții) pacienți de care doctorul trebuie să aibă grijă. Dar n-are suficient timp. Pacienții cresc, timpul n-ajunge, hârțoagele de completat se-ngroașă.
Vorbărie goală. Praf mult.
Esențial e că n-am metastaze, că hemocromul e bun și că nu sunt noutăți îngrijorătoare.
În rest, sunt tot un pacient cu cancer deci nu mă pot aștepta la minuni.
Nu după șase luni de la ieșirea din spital.
Oncologul: - Ciao! Cum te simți?
Eu: - Ciao! Ehm...în general bine, am recuperat mult, forță, serenitate, speranțe. Dar...
Onc. : Dar?
Eu - Mă simt dintr-odată bătrână...
Onc - Mental?
eu - Nu, dimpotrivă. Somatic. Corpul meu e ruginit, înțepenit și obosit.
Onc - (zâmește resemnată)....
-Când obosesc am ochii tulburi și roșii ca de babă.
-Dimineața când mă trezesc am degetele amorțite și reumatice, îmi trebuie două minute de gimnastică ca să pot începe să le folosesc.
-Dacă mănânc ceva interzis ficatul mi-l simt greu și-mi dăsenzații de somnolență și de oboseală.
-Auzul nu vrea să-mi revină și mă deranjează să-i tot pun pe oameni să-mi repete ceea ce deja mi-au spus de două ori. Oare să-mi fac un aparat acustic?
-Tot sistemul meu imunitar a fost grav atacat cu mulți ani înainte când a început să se formeze probabil și tumoarea și de-atunci nu-și mai revin nicicum.
Eu tot sper că ceva o să se-ntâmple. Că toate patologiile astea, mari, mici, grave sau senile, au avut un singur motiv declanșator.Și că odată îndepărtat motivul respectiv ar trebui să-nceapă reconstrucția.
Poate sunt prea optimistă. Poate ingenuă.
Am 44 de ani, o fi târziu?
E drept că nici nu prea fac nimic pentru asta, dar .... ceva s-a schimbat totuși. știu sigur.
Cred tot mai ferm că orice formă de cancer, înafara motivelor genetice, alimentare, patologice, ambientale, psihologice și așa mai departe are la bază un puternic factor declanșator, ceva care oprimă, care pune o presiune prea mare, care atacă prea puternic, o supărare, o tensiune, o tristețe care se prelungește dincolo de limita suportabilullui. Fie în timp, fie în forță.
O presiune care nu găsește pentru multă vreme nici o ieșire.
O oală sub presiune care ori explodează și se face țăndări ori slăbește încet încet toate filtrele, pereții, încheieturile, sudurile, toate componentele.
Asta ar fi definiția mea pentru cancer.
Unii scapă, miraculos sau nu, dar scapă.
Alții se distrug de tot și o iau de la capăt cine știe când și unde, întro altă viață, întrun alt timp, în Univers.
Alții recidivează, aceeași greșeală, același re-start, fac și refac aceeași stradă.
Eu m-am văzut mereu în prima categorie. Și logic și sentimental vorbind.
De altfel, mi-au confirmat că ceea ce numeam eu recidivă nu era defapt o recidivă, ci o rămășiță, un nucleu de celule care la prima operație nu fusese îndepărtat.
Și am fost de acord cu explicația asta, pentru că toate evenimentele ultimilor 7-8 ani, continuitatea și consecvența lor, deznodământul și schimbările finale, toate duc la explicația pe care mi-am dat-o de-atâtea ori.
M-am forțaț prea mult, m-am constrâns să n-aud și să nu văd consecințele, m-am supus unei tensiuni dincolo de puerile mele, m-am crezut invincibilă, inoxidabilă.
Pe dinafară!
Pe dinăuntru însă, m-am simțit nesigură, speriată, slabă,dezamăgită și tristă. Adesea.
Dar credeam că sunt doar faze trecătoare, așa ca multe altele, așa cum se-ntâmplă tuturor.
Pentru că nu eram mereu așa. Dimpotrivă. Toate stările astea alternau cu momente de mare bucurie, plăcere, lejeritate și echilibru.
Și credeam că asta e suficient ca să balanseze spre zero balanța "mulțumiri-nemulțumiri"
Evident, eram mult prea departe de adevăr. Nu pesimistă cum mi-au spus mulți ci absurd de optimistă, inconștientă de-a dreptul.
Ok, dar asta a fost atunci.
Acum mulți ani.
În ultimii doi, in/out prin spitale, am avut timp să reflectez și să văd cât fusesem de zdruncinată.
Și cât de puțin lăsasem să se vadă. De frică? De rușine? DE teama că nu voi (mai) fi acceptată?
Nu numai ceilalți mă vedeau ok, dar și eu îmi spuneam că sunt ok, că trec printro perioadă de "dolce far niente" cu toate avantajele și dezavantajele expresiei .
Mi-aduc aminte o revelație extrem de tristă pe care-am avut-o întro zi în spital la Spoleto.
Tocmai ieșiseră medicii de la vizită și intrase asistenta să mă-ntrebe ce să-mi aducă mâine la prânz.
Brusc mi-am dat seama că ceva îmi plăcea acolo în spital, în toată tragedia care continua cu operații, înjecții, dureri, sperieturi și incertitudini.
Ceva care-mi lipsise multă vreme.... sau cu care nici nu eram obișnuită... ceva care eu avusesem doar foarte rar în viață :
- În sfârșit cineva avea grijă de mine, se interesa sincer de viața mea, de mine.... și-aproape că nu-mi venea să colaborez..... nu eram obișnuită să se ocupe cineva de mine..... nu în modul acela, intim, direct, esențial, fructuos.
Și nu e că fusesem singură până atunci. Ba deloc. Aveam un partener, copil, familie, prieteni, puțin dispersate toate dar le aveam.
Cu toate astea însă, esențialul rămânea ascuns, neatins, durerea rămânea doar a mea, n-o puteam mărturisi sincer nimănui și nici eilalți nu mă puteau ajuta altfel decât superficial.
Și asta nu era de-ajuns.
Era doar imaginea, poleiala, veșmântul prea subțire pe care-l îmbrăcăm de obicei când ieșim în lume.
Se vede, e ok, probabil e chair la modă și frumos colorat.
Dar nu ne ține de cald, nu ne e deloc comod, nu-l simțim proaspăt și curat și nu ne dă deloc siguranță.
Cam asta am simțit acolo în spital; că pentru prima dată nu mai eram singură în lupta asta.
Și-aproape că-mi era frică să plec... să mă-ntorc din nou la rolul dinainte, să m-arăt din nou mare și tare, frumoasă și deșteapă, veselă și fericită....când pe dinăuntru mă simțeam așa de singură, de speriată și de obosită.
Pemăsură ce scriu îmi dau seama că ăsta nu e postul lejer pe care vroiam să-l scriu despre controlul trimestrial, despre vânătoare, despre pozele pe care mi le-am făcut întrun sătuc la 80km de Roma pe Harley-ul unui țăran cu pasiune pentru motociclete, despre 15 octombrie și protestele care-au avut loc în multe din capitalele lumii tocmai ieri.Despre Indignados spanioli și incazzados italieni, despre schimbările pe care nu le vedem dar există deja în conștiința socială a lumii moderne, despre faptul că știm toți că ceva nu mai merge, că direcția nu e corectă, că ne amăgim cu nimicuri , despre faptul că ceva se va schimba, deja a început de multă vreme și e ceva mai mare decât noi și de cât putem noi să-nțelegem acum.....dar vom ști, vom înțelege și vom vedea.....
Ăsta nu e niciunul din posturile acelea, e doar o spovedanie, un remember, o ședință de blogo-terapie publică., mai utilă pentru mine decât pentru cei care-o citesc.
Dar o să vină și vremea posturilor lejere cât de curând.
Deocamdată nu reușesc să scriu limpede, concentrat și îngrijit cum aș vrea dar scriu.
E doar o ciornă, o schemă scrisă la repezeală cu multe ștersături și sublinieri.
Sunt notițe luate în grabă în timp ce trenul șuieră voios printre dealuri pline de culori ce trec rapid de la verde la roșu și de la galben la gri, alei cu frunze foșnitoare pentru care turismul a scornit termenul "foliage".
Dar eu nu pot să stau acum s-ascult cum vine toamna din multe și variate motive.
Unul important e acela că cel mai gros lucru de îmbrăcat pe care-l am cu mine e un pullover de lână verde pe sub care pot îmbrăca cel mult un tricou cu mânecă lungă sau o cămasă.
Și la Bv ninge deja de o săptămână!
Și aseară la Frascati era deja răcoare, dar răcoare! Din aia care-l face pe Steve să-mi ofere cu cavalerism jacheta lui.
Aseară am refuzat, mi-am putut permite, erau încă 15 grade la ora 22..... dar azi sper să fie deschisă Euroma2, am văzut o hăinuță frumoasă la Zara, îmi mai lipsesc niște cizme lungi de piele întoarsă.
Ma duc....despre evenimentele importante mai vorbesc mâine.
Bye
Nessun commento:
Posta un commento
Comentarii