Jurnal de duminică

Unde poți merge duminică dimineața ca să ai garanția că poți respira profund fără să inspiri smog?
Dacă ești la Roma, răspunsul e: la mare!
Astăzi, 2 octombrie la ora zece, soarele frigea la foc mic femei și bărbați, copii și câini toți dezbrăcați regulamentar în chiloței și sutiene colorate și întinși la soare. Mă rog...câinii nu, se-nțelege !

La 12 când am plecat transpirasem deja jumătate din toxinele acumulate în ultima săptămână și normal că mi se lipise și tot nisipul ăla strălucitor pe piele. Eram un șnițel cald cu crustă aurie numai bun de pus lângă cartofi.
Steve, cu tot arsenalul lui cel nou de pescuit, n-a prins nici măcar o hamsie de sămânță.
Dar lasă că nici ceilalți pescari n-au mișcat, m-am uitat eu bine la undițele lor.
Steve azi avea un fel de plasă cu fir de plumb la capete, largă și creață ca o perdea de sufragerie dublă...dar nimic. Mai multă muncă cu ea, că e și-acolo un stil de aruncare și de strângere nu așa oricum.
De fapt văzuți de departe, toți pescarii ăștia nu sunt alceva decât copiii de mai ieri care și-au schimbat jucăriile și în loc de lopățele au undițe și năvoade.

Niște copii adevărați însă, moderni și răsfățați cum le stă bine copiilor italieni, au chițăit, urlat și chelălăit la 2m de mine cu niște găletușe și un câine două ore pe toate frecvențele, până când am văzut priviri asasine în ochi celorlalți oameni care veniseră și ei tot la copt sub soarele lui octombrie.
Veniseră să se relaxeze în pace, să rezoneze cu natura, să se piardă în albastrul limpede al mării și al cerului perfect de duminică, să se-ncarce cu energii din alea ...dar na....
N-a fost chip! Așa mă gândesc eu... poate dacă ucideau vreo doi copii, cu cățelul n-am mai fi avut nicio bătaie de cap.
Poate.... nu se știe.

Asta a fost de dimineață la Roma-sud înspre mare.

Mai spre seară când am ieșit la pizza, am văzut două lucruri inedite.
O stea căzătoare sau mai degrabă o cometă uriașă cu coadă, roșie și mare cât o torță aprinsă coborând liiin și neverosimil pe deasupra caselor până dincolo de deal. Era incredibil de aproape și de "reală" și bineînțeles că și dorința pe care mi-am pus-o eu a fost pe măsură. Eh..!
Iar când ne-am întors am mai văzut o șmecherie.
Niște băieți în parcare lansaseră în văzduh un balon, așa părea, un balon micuț de forma și mărimea celor care stau atârnate în fața magazinelor chinezești, care se-nălța suuus-sus spre cer cu o flacără roșie în mijloc.
Mă gândesc că se tot ridică până i se termină combustibilul, dar în plină noapte flacăra asta roșie care călătorea spre cer în bezna nopții, făcea atmosfera ireală, de film jules-verne.
O fi o jucărie obișnuită nu știu dar eu am văzut-o azi pentru prima oară.