Dimineti de octombrie

Deschise din mers calculatorul de pe scaunul de lângă ușa spre balcon și se opri în fața plitei de inox; "plita mea de sticlă e mult mai frumoasă" gândea în fiecare dimineață în timp ce-și pregătea ceaiul.
Își puse mănușile și spălă încet cele două farfurii vechi cu dungi verzi rămase de la cina de ieri în timp ce primele mărgele de apă caldă se ridicau de pe fundul ibricului de inox. O felie de lâmâie galbenă și parfumată fu pisată cu două lingurițe de miere de portocală. În ceașca albă de porțelan ceaiul căpătă culoarea transparentă a chihlimbarului și răspândi parfumul sobru al ceaiului verde amestecat cu primele gânduri ale dimineții. Dacă ar renunța la ceaiul verde oare ar putea să nu se mai gândească în fiecare dimineață la faptul că avusese cancer?
 Era duminică dimineața și el era de gardă, sanpietrinii din curtea interioară a micuțului apartament din uriașul cartier al Romei-sud, începeau să oglindească  primele raze ale soarelui călduț de octombrie.

Șase mini-vile compuse dintrun prim etaj cu dublă expoziție (spre curte și spre stradă) și o cochetă mansardă, împărțeau aceeași curte interioară unde la parter duminica, spațiile comerciale aveau jaluzelele decolorate trase a pustiu.

La ora 10 când ieși să întindă cele 5 pulovere de lână salvate de la inundația de acum câteva zile, cele 10 apartamente aveau aproape toate grătarele de fier de la uși și ferestre încă încuiate.
Doar un corb obraznic o privea de pe balustrada balconului din față. Trăiesc de 4 ori mai mult decât noi gândi ea, de ce s-ar teme de mine?
Scutura, ordona și prindea în cleme, pulovere și gânduri, culori și sentimente - indecisul gri o să se mai înveselească lângă oportunistul mov iar clema albă-prietenie le va ține mânecile împreună - zâmbi cu ochii închiși ridicați spre soarele de toamnă aurie.
Simți cum ridul de expresie de pe frunte (cel pe care și-l vedea tot mai des în ecranul negru al computerului) se destinde rapid iar pielea feței i se "trage" spre ceafă ca la un lifting perfect făcut dintro singură mișcare de un chirurg magician expert.
O lumină intensă portocalie și caldă ca focul împletea leneș din spatele pleopelor puncte jucăușe albăstrui cu sentimente plăcute și călduțe de completă relaxare.
Dintro dată,  plămânii îi izbiră cu putere pieptul și nările i se deschiseră inspirând  brusc o cantitate prea mare de aer, ca surprinși de cine știe ce neașteptată amintire.
Vecinii ar putea s-o creadă ciudată dac-ar vedea-o cum stă acolo cu corpul sucit înspre soare și cu ochii închiși, gândea ea, dar respiră a doua oară cu nesaț umflându-ți nările și pieptul ca un copil fericit gata să stingă dintro suflare  lumânărelele colorate de pe tortul de ciocolată surpriză.

Nu se putea desprinde, în fond poate nu trecuseră mai mult de 2 minute, poate nici măcar unul singur dar corpul relaxat, chipul luminos și fericit, expresia de echilibru și fără pic de tensiune nu știu cum, în lumea noastră, în ochii celorlalți, aduce mai degrabă a nebunie.
Sau poate daor așa credea ea, prea se gândea mereu la ce cred ceilalți despre ea. Cu trecerea anilor devenise nepăsătoare la multe lucruri dar tot se mai gândea din când în când la ce zic ceilalți.

Genele-i drepte se mișcară în semn că revenise pe pămând, incă puțin și ar fi intrat, s-ar fi așezat în fața computerului, ar fi deschis conexiunea-i leneșă și ar fi început să trieze ultimele anunțuri de case în vânzare, apoi ar fi mâncat ceva în grabă și ar fi ieșit aruncând din mers un măr roșu, două telefoane negre și cheile cu care nu-ncuia niciodată ușa apartamentului cu chirie.

La jumătatea drumului spre sprâncene pleopele coborâră din nou oprite de imaginea tortului cu munânărele colorate.
Mâine e 24 octombrie, prima sărbătoare a scorpionilor dragi printre care trăia.
Ziua lui.
Ar fi fost 57, dar știa că nu-i plăcea să-i recunoască. Nici n-avea de ce, corpul lui tânăr, puternic și frumos, tineresc și sigur pe el, cu chipul mereu luminat de un zîmbet splendid, cu spatele drept mereu elegant, mereu corect îmbrăcat, cu aerul tineresc și glumeț ce răspândea mereu bună dispoziție, corpul lui perfect care atrăgea mereu magnetic privirile celor cu care vorbea, corpul lui energic, viu.... corpul lui.... îl trădase o singură dată.
Poate nici nu fusese o trădare, poate fusese soluția supremă, imposibilă, găsită dincolo de viața însăși, soluția generoasă până la absolut care-o găsise scormonind, filtrând, cernind și până la urmă obligând el singur viața să-i răspundă, zmulgându-i un răspuns la toate cererile lui, exact răspunsul pe care și-l dorea.
Fusese mereu un norocos.
Un optimist inconștient de norocos.
Fusese mereu un altruist. Pe dinafară și pe dinăuntru. În comportament, în înfățișare și în gândire.
Elegant la suprafață, generos în suflet, sigur în gândire.
Un aristocrat veritabil.
Singura combinație perfectă pe care-o cunoscuse ea până atunci.
Singurul echilibru natural între a trebui și a dori, între a trăi și a fi fericit.
Era cel mai aproape de fericire om pe care-l întâlnise vreodată.
Cel mai aproape....
Cel mai...