E vremea graurilor iar!

Numai două zile a șuierat Tramontana pe colinele Romei și s-au și organizat tordi (graurii) pentru voiajul de toamnă.  Vin stoluri-stoluri iar vestea s-a dus și ea ca vântul din gură-n-gură și din telefon în telefon.
Toți vânătorii freamătă, pe frecvența mea nu se vorbește despre altceva.
Vin tordi! mergem mâine? la ce oră? unde?

Azi dimineață la 6, Steve și Kira erau în poziție de așteptare pe nush care deal.
Echipament mimetic el, ea n-are nevoie.
Poziție de așteptare, pușca în mână privirea spre cer, urechile ciulite. Amândoi!
Nimeni nu mișcă, liniște absolută.
Din când în când se-aude câte-un fâlfâit de aripi.
Unu-doi-trei, doar trei mișcări rapide și precise și pac-pac-pac.
Dacă e cazul, adică dacă e un graur (tre' să-l cunoști de la distanță) ...dacă nu e graur, alarmă falsă... și iar la poziția de stană nemișcată dinainte.
Și tot așa vreo 2 ore... cam asta-i joaca de-a vânătoarea.
Uneori mai și prind câte ceva, dar numai uneori!
Cea care se distrează cel mai tare e Kira, e liberă, aleargă, primește recompense și dă fericită din coadă.
Cea mai bună perioadă e asta, când începe migrația și vin stoluri mari de păsări.

Pănă să-l cunosc pe Steve, ziceam și eu aceleași lucruri de spre vânători, ca toți necunoscătorii: "vânători? bleah! oameni fără milă, criminali deghizați, instincte sălbatice, nevoia de a ucide, cinici, nepăsători, însetați de sânge, n-am ce vorbi cu astfel de oameni, ....și cetera.
În realitate nu e chiar așa.
Un vânător nu poate vâna când vrea el și nici ce vrea el.
E obligatorie respectarea unui echilibru natural, verificat an de an, cu numere, specii și date precise.
Un vânător, vorbesc de cei mici, vânătorii de păsări, au doar câteva luni pe an în care le e permisă joaca asta și doar câteva specii de păsări.
De vânători vorbesc nu de braconieri, asta e altă specie de oameni.
Pe lângă ei, ceea ce facem noi în fermele de animale e crimă organizată.
V-am povestit ce zicea Nan de toate animalele alea pe care le creștem în baterie și le omorâm cu sutele în fiecare zi, le hăcuim în hale organizate, le facem pateu și le trimitem pe tăvițe albe la Carfur.

În pădure, pe dealuri,  în fața vânătorilor păsările au măcar o șansă. Și adesea învață s-o folosească, adaptându-se mediului plin de vânători, exact așa cum am învățat la zoologie.
E interesant să-i asculți pe vânători, e interesant să afli câte surprize le pregătesc păsările, cum învață să-i ocolească, să-și mute cuiburile, să zboare mai sus, în fiecare an să fie tot mai deștepte.
Iar vânătoarea, atâta timp cât e legală contribuie doar la păstrarea unui echilibru necesar în natură

Desigur că o pasăre moartă e mereu privită cu milă și cu sentimente gen "moartea căprioarei" dar când mi-aduc aminte ce făcuseră graurii în jurul Palatului Sportului, ce miros greu de excremente și ce murdărie lăsaseră pe toți copacii, aleile și zidurile din toată zona Roma-eur, îmi dau singură seama ce-nseamnă "echilibrul natural".

Bine, mâine vă spun dacă a prins ceva. Și la rețete tot mâine mă uit, pentru că s-ar putea să nu fie nevoie să gătesc păsări....poate mă scot cu o farfurie de paste cu pesto.

Zyzyphus vulgaris

Apropo, pariu că nu știți ce-s alea "giuggiole"?
Numele deja e ca un program.... evident că nu poate fi un tip de mobilă, nici un proiect de lege, nici un tratament cosmetic, nici moneda de schimb a Tanzaniei...clar, nu e vorba de ceva serios.
E ceva comestibil, aduce a giugiuleală dar are gust de măr și curmală, mărimea unei măslime și culoarea merelor putrede, un bordo stins așa...sunt bune, crocante, dulci.
Iar copacul, giuggiolul sau cum i-o fi zicând e foarte frumos, folosit și pentru ornament uneori.
Acum e perioada lor, a giuggiolelor.
Dacă nu găsiți, încercați cu niște giugiuleli sincere, ar trebui să fie la fel de bune.