...e doar o după amiază ploioasă

 S-a inorat așa de tare că pare deja noapte.
Am făcut și o poza, prea erau amenințători norii de deasupra caselor.
Dacă aș fi avut perdele nu i-aș fi văzut . Nici soarele nu l-aș fi observat azi dacă nu se-nora așa dintro dată.
Pentru că ni se pare natural să nu vedem lumina când există, soarele când e ziuă, binele când îl avem, sănătatea când nu ne lipsește și tot așa.




Doar atunci când m-am descălțat și m-am întins pe patul de spital, când anestezistul s-a apropiat de mine împreună cu gastroenterologul și cu Steve de partea cealaltă, doar atunci când au stins lumina ca să vadă mai bine monitorul, doar atunci m-au acperit cu un cearceaf alb mi-am dat seama că lacrimile îmi alunecaseră deja pe față și pe gât în jos până pe pernă, vroiam să mai spun ceva dar vocea îmi tremura și mă simțeam neputincioasă, instabilă, înfrântă.

 Asistentul avea un zâmbet de om bun și o privire blândă, pansamentul cu care-mi ștergea lacrimile părea mai mult o mângâiere și-o alinare.
 - "Acum ești aici, zicea anestezistul, și în două minute e gata totul. Tot tot, și zâmbea și el...
 Ți-am zis că e mai bine cu anestezie, ascultă-mă pe mine, nu pierzi nimic, întinde brațul...închide și deschide pumnul, înc-odată, continuă, așa , .... noi facem anestezia și din alte motive draga mea, înțelegi? și avea ochii negri mari și părul scurt aproape alb....acum e bine, stai fermă, ai vene bune ..uite că e gata...daaa știu, ai dreptate, ustură tare ...și arde da!.. dar trece repede...și continua să zâmbească în timp ce eu începeam să văd cum pereții camerei se-nvârt ușor ca atunci când eram mici și ne prindeam cu mâinile încrucișate și ne-nvârteam până amețeam... și fețele medicilor începuseră să se rotească încet... și Steve părea să aibă două pulovere albastre...

Teama însă nu ceda,  lacrimile se opriseră, avusese dreptate, cu puțină morfină devenisem mai nepăsătoare, mai insensibilă la durere, la umilință, la rolul compătimitor de bolnav cronic... nu mult, dar suficient cât să aștept oarecum  liniștită rezultatul endoscopiei.
Știam că îl voi face luni, mă pregătisem pentru examenul ăsta de duminică, vroiam să-l trec sub tăcere, să mă prefac că nu mi-e frică, să continui să trăiesc zilele ca și cum n-ar fi nimic special pentru mine, dar era.
Crema de zahăr ars pe care-am făcut-o azi a ieșit fină, catifelată, cremoasă, de revistă....cea pe care-am făcut-o duminică pentru Steve, a ieșit ca un burete, la fel și pastele cu anghinare, s-au mâncat dar era clar că n-aveam mintea acolo când le-am făcut.

Aveam mintea deja în viitor, în ziua de luni la ora zece, la examenul endoscopic pe care nu-l putea evita.
Ultimele două endoscopii, acum trei ani și acum doi ani, au declanșat un tzunami. Amândouă.

Și totuși luni doctorița spunea cuvinte frumoase de data asta, nu era numai efectul narcotic "nuuu, eu nu văd nimic aici spunea ea în timp ce cele trei pietre rotunde ale cerceilor lungi în ton cu cămașa de sub halatul albastru tremurau la fiecare mișcare a capului... uită-te și tu, e curat, mergi mai jos, ok, ... era frumoasă, probabil puțin mai tânără decât mine, tenace și ambițioasă, ochii ei căprui priveau fix monitorul din stânga ei analizând imagini, comparând, cîutând ... , e bine, aproape am ajuns la cec, e curat tot, foarte bine, gata, nu e nimic, nici aici,...alarmă falsă, cei de la PET mai exagerează și ei dar asta e..mai bine sa fim siguri.. culoare roz, mucoasă curată, închide,bine , poți scoate sonda, ok, e în regulă, multumesc!".

Mie ! Mulțumesc! Ea, mie, mulțumesc !!!!!!!

Habar n-avea că eram gata să sar de pe pat și să mă-nvârt cu ea și cu morfina și cu anestezistul și cu toți asistenții aia cu halate albe din toate sălile alea trei ale lor de gastroscopie, cu toate sondele și monitoarele și aparatele lor înfricoșătoare plinde cabluri și de furtune și de ace, seringi și, cutii și flacoane de orice fel.

habar n-avea că tocmai îmi dădea verde pentru toate sărbătorile din iarna asta și pentru toate cele din anul viitor, că mă făcuse să trec și peste obstacolul ăsta și să devin înțeleapta satului la care merg toți după sfaturi.

Habar n-avea că ieșind de-acolo urma să văd că afară era soareeeee !

O zi strălucitoare de decembrie cu oameni grăbiți, cu Steve zîmbitor, cu copii veseli și cu becuri atârnate prin toată Roma așteptând seara.
O seară obișnuită de început de decembrie dar care pe mine mă făcea să mă simt mai ușoară cu 1000 de kg.
O veste bună și țac ! faci pace cu lumea toată, cu destinul și cu viitorul.
O veste bună și hopla! viața nu ți se mai pare plictisitoare, zilele încep să aibă un rost aparte, oameni necunoscuți încep să-ți zîmbească și totul reîncepe. Și vrei să dansezi, să vorbești, să povestești tuturor și să uiți.

Pentru că doar atunci când se-norează tare-tare ca acum simți frica, dar chiar și atunci e doar un sentiment, o posibilitate, un gând de o secundă și totul trece.

Dar dacă e tzunami?
N-are cum să fie, ok, e imposibil...dar eu știu cum e un tzunami adevărat.