Timpul trece, dar ochelarii rămân

  Intro lume plină de amăgiri, cu bucurii scurte și viitor nesigur, cu oameni schimbători și indeciși, cu dezechilibre planetare și prevestiri apocaliptice care se modifică de la o zi la alta, eu, cea mai neînsemnată parte a omenirii, fac pace cu destinul, abandonez lupta și declar oficial că pentru mine cel puțin, un lucru e sigur și așa va rămâne: am devenit dependentă de ochelarii de citit.

După ce ne-am tras de șireturi în ultimii doi ani ca doi adolescenți care n-au curaj să-și declare amorul, după ce am citit fără ei ziua și cu ei seara, după ce mi s-a părut ca am avut doar ochii obosiți și că în realitate nu am nevoie de ei, după ce i-am uitat prin fundul sertarelor luni de zile bucuroasă de independența mea....  de câteva luni încoace ridic din umeri și deschid larg brațele a neputință când vine vorba de citit ingredientele de pe cutia de biscuiți, nu mai pot fără ei.

Aș vrea eu, dar e o suferință prea mare, îmi lipsesc.
Îmi lipsesc siguranța și ușurarea care mi-o dau ei și numai ei, plăcerea clandestină care mi-o dă îmbrățișarea lor, fiorul cald al mângîierilor de după urechi și gestul decis și dulce cu care mă strâng posesiv la baza nasului, greutatea moale cu care îmi ating obrajii și sentimentul leneș cu care ne bucurăm împreună imediat ce suntem împreună.
Plăcerea febrilă cu care-i caut și emoția amanților care se văd pe furiș sunt și eleprezente, speciale.

Am amânat momentul, m-am mai legănat cu iluzia că am ochi de acvilă, m-am mai admirat în oglindă cu ochelarii altora zâmbind victorioasă în sinea mea, superioară și stăpână pe mine și pe claritatea vederii mele.
Pănă întro zi, o zi cu soare.....ziua de ieri.
Aceeași febrilitate, aceleași gesturi grăbite cu care răvășeam hărtiile de pe măsuță, plaidul de pe canapea și prosoapele din bucătărie în căutarea lor.
Nu erau nicăieri.

Treceam de la nerăbdare la calm și continuam să sper că încă nu i-am pierdut, că sunt pe-aici pe undeva rătăciți, uitați, privați cu nepăsare de dreptul lor profan la iubire.
Mă simțeam ca o femeie părăsită, mistuită de dorul lor, încrîncenată împotriva minții care-i dăduse prea ușor uitării.
Răscolisem tot, căutasem peste tot, zăbovisem cu privirea prin toate ungherele întunecoase dar ,cei trei amanți ai mei, pe care-i schimbam cu abilitate între dormitor și bucătărie, se-ncăpățânau să rămână ascunși răzbunători.
Perechea albastră de 1,5 o împărțeam clandestin cu Steve întro relație totală de menage a trois.
Perechea aurie mi-o dăruise el pentru că 1 ca dioptrie se dovedise prea slabă pentru el.
Iar perechea maro cu brațe tigrate mi-o cumpărasem eu, întrun raptus de chinese- shopping-addicted.

Am ajuns pănă în baie tot căutându-i.
M-am privit chiar și-n oglindă, deși... n-aveam de ce, iar din oglindă mi-a întors privirea o femeie încruntată, cu privire căutătoare, cu părul negru ridicat în vârful capului și bluza roșie cu fermoarul deschis, cu eșarfa albastră înfășurată neatent în jurul gâtului...
La gât, pe sub eșarfă și peste fermoar se vedea șnurul negru cu perechea de ochelari albaștri.
Pe cap, în vârful părului negru tronau celelate două perechi de ochelari îmbrățișate strâns una peste alta.   Cea aurie și cea maro cu brațe tigrate...