 |
| Profumo di Zagara |
Citesc, joc tenis in garaj si cand imi aduc aminte ies pe balcon la asfințit si-mi umplu ochii de toate culorile cerului.
Si rasaritul l-aș putea vedea, dar îl las pe Steve sa se bucure de el în toată intimitatea, nu e ora cea mai potrivită pentru mine.
Nu scriu, dar nu pentru că n-aș avea motive.
Nu scriu pentru că sunt indecisă în mare măsură, iar în măsură mai mică Internetul nu mă ajută deloc.
Nu scriu pentru că încă nu m-am decis despre ce să scriu în principal.
Acum doi ani aproximativ, cand am deschis blogul de-aici de la Roma o făceam cu un scop determinat, acela de a da un semn despre mine. de a-mi deschide sufletul și de a mă plânge așa cum nu am făcut-o destul în trecut dar cum am învățat ulterior că e bine să o fac, fără rezerve.
Să-mi descarc din când în când desaga cu nemulțumiri, dezamăgiri și tristeți ca să pot merge mai departe cu ea goală și ușoară.
Blogul, în felul lui mi-a fost util, mi-a dat un sens zilelor lungi și triste în care stăteam în pat gândindu-mă la ce era mai rău. Mi-a creat un ritm și o datorie pe care trebuia să mi-o fac zilnic și în felul ăsta mi-a permis să mă analizez mai bine, să-mi cântăresc viața, prietenii, rudele, viitorul.
Deciziile și trecutul, deciziile din trecut.
Din post în post, cuvintele se schimbau și deveneam când mai tristă, când mai melancolică, ironică, bucuroasă și uneori chiar fericită.
Din post în post, cu temeri și cu speranțe, scriind și reflectând, îmi făceam planuri, număram anii de facultate rămași ai lui Nan, calculam zilele rămase până la următorul control, scormoneam netul în căutarea statisticilor, mă-ntrebam a mia oara cum și de ce mi s-a-ntâmplat tocmai mie, îl cicăleam pe Steve cu aceleași întrebări, deveneam din euforică disperată, intram și ieșeam din tot felul de cabinete și spitale dar un lucru, unul singur rămânea sigur: cu fiecare zi care trecea mă-ndepărtam de ochiul ciclonului.
Chiar și acum când trec pragul cabinetelor de medicină nucleară, pentru examene sau controale, expresia mi se schimbă, zâmbetul și hotărîrea îmi dispar, inima mi se face mică și sufletul parcă s-ar dezlipi de trup șși ar rămâne la fereastră cu mâinile împreunate a rugăciune.
Nu e o condiție obișnuită, aceea de pacient, sau poate mie nu mi s-a potrivit niciodată.
Am avut mereu aerul unui călător care s-a rătăcit pe drum și-a ajuns întrun loc total greșit.
Nu mi-am acceptat niciodată condiția de bolnav, mi-am împrumutat doar corpul unui timp care nu era al meu și unui loc pe care nu vroiam altceva decât să-l părăsesc, cu felul de-a fi al celui care nu se ia pe sine în serios pentru a nu le da celorlalți și sie insuși ocazia de a fi compătimit.
Continui să privesc cu mirare sălile de așteptare, bolnavii și medicii, amuțesc de cîte ori văd halate albe și mă transform întrun fel de mielușel care face tot ce i se spune cu un singur gând fix în minte: câte minute au mai rămas până ies de-aici?.
Memoria mă ajută mult, selectează, înmagazinează și mai ales șterge.
Șterge tot, cu mare plăcere capitole întregi dispar imediat ce ies de pe poarta spitalelor și în locul lor intră cu litere bolduite frumusețea lumii de afară, zâmbetul cald și iubitor al lui Steve care fumează, citește manualul lui de acupunctură și bea cafea prea dulce în timp ce mă așteaptă, răpăiala ploii de toamnă și umbrela pe care n-o avem niciodată atunci cînd ne trebuie, șoseaua de centură la oră de trafic maxim, arborii de citrice plini doldora de fructele lor portocalii prinse prea strâns pe ramurile verzi ca niste globuri rotunde pe un brad prea încărcat, cățelul negru de la balconul din față doar puțin mai mare decât Mitzu.
Orice imagine e bună.
Oricât de simplă ar fi, ruptă din cotidian sau din lecturi e perfectă pentru a substrage din memorie orele dense petrecute prin spitale, bătăile accelerate ale inimii în care năvălesc amintiri grele, tu-tum, tu-tum, tu-tum-tum...
A trăi cu idea de bolnav, de boală, de compătimire și de dramă, pentru mine nu e o opțiune.
Am vîrsta, puterea și posibilitatea de a prospecta viitorul, de a descoperi și însămânța noi terenuri, de a face multe lucruri frumoase.
Nu mărețe ci simple și normale, așa cum îmi doresc de fapt să fie toți anii care vor veni, o viață normală dar nu banală.
Iar pentru început blogul ăsta mă ajută și el așa cum știe și cum poate el.
Cu fiecare post - fie el despre mobile sau despre toamnă, despre Steve sau despre rețetele de paste - nu fac altceva decât să ridic un zid între ce a fost atunci și ceea ce este acum.
Cu viața mea zilnică, normală, mă îndepărtez de ace, de tomograf, de dureri și de spaime și îmi fac loc în lumea celor sănătoși și nepăsători.
Mai timid sau mai stângaci încerc sa trăiesc așa cum faceți voi toți, gândindu-mă la lucruri simple, la problemele vieții zilnice și uitând complet că timpul ne e măsurat.
Mă uit la voi în timp ce trăiți și zâmbind pe furiș încerc să-mi potrivesc pasul cu al vostru ca atunci când intri în trafic de pe o stradă laterală și accelerezi puțin mai mult ca să intri neobservat în...anonimat !
^__^
Nessun commento:
Posta un commento
Comentarii