O zi de împachetat și de aruncat la gunoi, fără resentimente.
Aș fi vrut să scriu un post frumos pentru că ea ar fi meritat șipentru că atâta timp cât îi ai pe cei dragi aproape, nu-i prețuiești.
Și mi-am propus de azi dimineață să scriu măcar două versuri și-o floare, dar uite că nu pot.
Am început-o cu un plâns lejer la telefon cu tata, am continuat abundent la telefon cu Mihaela, am mai suspinat puțin și cu Anubis și încă pe-atât și singură.
Efectiv nu-i nimic de făcut, atunci când pierzi o persoană dragă corpul are mecanismul lui de apărare, durerea se atenuează dar rămâne acolo și întro zi ca asta de exemplu, inundă tot.
Am discutat aprins si cu Steve iar dacă l-aș fi găsit pe Nan la telefon probabil i-aș fi căutat și lui vreo vină numai ca să mai pun paie pe foc, câutând cearta cu lumânarea.
Mai acum o oră când am decis să ies am făcut și greșeala să caut explicații și convingeri în jurul meu.
Și să știți că nici convingerile nu au valoarea pe care credem noi că o au.
Mai exact, am ieșit convinsă că dacă ies afară, la soare,va fi mai bine.
Că dacă fac cum zice Zeland, tulburările se vor evapora și o să mă trezesc că am uitat de probleme.
Și chiar așa a fost : am simțit caldarâmul încins sub sandale, am auzit păsărelele ciripind, am simțit vântul prin frunzele de nuc, am văzut norii umflați de ploaie la răsărit și oh!! mi-am zis că daaaa, așa e, e destul să te detașezi de probleme, să te fixezi în prezent și hopla! te trezești zâmbind fericit și fără griji.
Și-atunci de ce m-am trezit tocmai la piață că aveam încă punga de gunoi în mâna dreaptă??
Era chiar grea! Și incomodă pe de-asupra.
Nessun commento:
Posta un commento
Comentarii