Remember....

Nudo disteso

Size: 80 cm (base) x 60 cm (height)

Technique: acrilico

Style: figurativo 

Support: tela

Collection: roma
Artist: Steve

Available: no

E iunie. Au trecut un an și patru luni de când sunt aici.
Era februarie când am venit la Roma.
Eram îngrijorată e adevărat, atunci când m-am internat la S.Eugenio, dar niciodată și zic nici-măcar-o-dată nu m-aș fi gândit la scenariul horror care urma să-l trăiesc pe propria-mi piele!
După două săptămâni de spitalizare încă râdeam cu Steve (cred că făcea de gardă zi și noapte ca să nu mă simt singură)...dar când am aflat despre ce e vorba...poate tocmai pentru că până atunci luasem totul în glumă cu atâta inconștiență, cutremurul, declinul și-apoi resemnarea au fost una mai teribilă decât alta.

Nu aveam numai o tumoare, mai eram și subocluză.
Intervenția chirurgicală nu mai putea să aștepte nici măcar o zi în plus.
În timp ce el căuta un chirurg cât de cât priceput, eu căutam un moment în care să fiu calmă măcar 2 minute ca să-i pot da vestea asta lui Nan fără să revărs asupra lui toată disperarea mea. N-am reușit.

Am făcut totul la repezeală, pierduți în fața unei tragedii mai mari decât noi.
Nu exagerez, de-abia acum după atâta timp realizez ce și cum s-a-ntâmplat.

Imaginați-vă cum e să-i spui unui "copil" (chiar dacă are 20 de ani) că mama lui are cancer.
Că e singură într-o țară străină, că trebuie să lase școala în plină sesiune și să se ducă să stea cu ea pentru că nu mai are pe nimeni. Pe el se bazează.
 Imaginați-vă că nici până atunci "copilul" n-avusese clasica copilărie lipsită de griji și de probleme a uni copil normal .... un divorț, o mamă plecată din țară, o ruptură de femur, apendicită, zona-zoster, mononucleoză...astea sunt doar câteva exemple...
Imaginați-l la Roma, zâmbind, stăpân pe el, gata să-mi dea din curajul lui, din forța lui, din tinerețea și din optimismul lui!
Și a reușit! Acolo unde oamenii maturi, adulți cu experiență, mă făceau să plâng el reușea să mă facă să zâmbesc. Cum, nu știu... dar credeți-mă că a reușit să facă față unei situații de haos, disperare și incertitudine vecine cu moartea.

Imaginați-l și pe Steve care a trebuit să găsească spitalul, chirurgul, casa în chirie, hotelul pt. Nan și toate celelate "mărunțișuri" pe care eu din spital nu le puteam face... imaginați-vă că noi, eu și Steve, de-abia ne cunoscusem și că în fața unei situații atât de complicate ar fi avut toate motivele ca să-mi dea un sfat în privința medicului și spitalului după care.... să-și vadă de drum.

Fiecare om are viața lui, serviciul, copiii și problemele lui, nu-i nevoie să rămâi alături de o muribundă care în plus e ca o piatră de moară legată de gleznă pentru că n-are pe nimeni, n-are casă, n-are prieteni, n-are nimic.Chiar și prietenii adevărați te lasă în situații din astea. E scuzabil și de înțeles.
Nu și pentru Steve ....el a făcut tot ce era de făcut....nu s-a plâns, nu s-a pierdut cu firea, n-a renunțat...așa cum se-ntâmplă întotdeauna în cazuri din astea....de undeva, de nicăieri, o mână divină îți vine în ajutor.... și încet încet treci și obstacole care de departe par insurmontabile.

Pe 9 martie a fost prima operație. Nereușită.
După 10 zile a fost a doua... Incompletă.
După alte zeci de analize, tomografii, ecografii, catetere în toate venele, drenaje care numai curate nu erau, griji și disperări ...fistola. Peritonită! Peritonită serioasă.
Tăindu-mi o parte din colon, pentru că eram prea tânără sau pentru că....nu știu de ce.... nu mi-au pus săculeț, au făcut prima operație în laparoscopie și au legat totul la loc cu "speranța" că va fi totul în regulă.
Și n-a fost.
Cum eram deja ocluză, și cum "cusăturile" n-au rezistat, pin fistolele alea încet încet, în câteva zile colonul s-a "revărsat" tot în abdomen....unde toate organele mele "pluteau' frumos în.... super, nu?!

A treia operație a fost cea cu rugăciuni, cu două zile de reanimare (pe care nu mi le amintesc deloc deloc) și cu ileostomie și colostomie una la stânga și una la dreapta.
Ca să fiu bine împodobită pentru sărbători mai aveam în dotare și un cateter pentru urină șase drenaje (sau 7?) plus operația în sine care începea și nu se mai termina....cât era de lung abdomenul!

Rinichii s-au cam blocat, albumină nu mai aveam deloc, plămânii erau plini de apă, mă umflasem cam ca o spălătoreasă vânjoasă și stăteam cumva tare ciudat în pat, cu picioarele și capul ridicate și restul... restul nu mai știu... era o durere continuă, erau zile și săptămâni care treceau fără să se schimbe nimic, erau lacrimi în ochi de bucurie când reușeam să fac doi pași, gârbovită, scheletică, târâind toate tuburile alea după mine și zâmbind disperat în speranța că cineva, prin minune ar mai putea să nu mă compătimească.

Și Nan a fost acolo. Și n-a încetat o clipă să-mi zâmbească. Și nu l-am văzut nici măcar o dată privindu-mă cu milă, cu resemnare, cu silă sau ....sătul de toată povestea aia interminală, tristă, fără speranță.
Un copil oameni buni, ziceți-mi ce vreți dar la 20 de ani nu ești pregătit pentru zguduituri din astea.

Și Anubis mi-a fost de mare ajutor, neașteptat și nesperat. De Steve ce să mai spun, are o mie de resusrse omul ăsta, n-o să ajung niciodată să-l cunosc... e pur și simplu incredibil.

Și nu s-a terminat acolo.
Mi-au mai făcut o operație....Tot cu ghinion.
N-a fost operație la care eu să nu fac măcar o complicație.
La a patra a fost un hematom. Ba nu, două. De vreo 13 cm....enorme.
Cu febră până la 39, cu dureri incredibile.
Înainte de a patra, am avut 3 săptămâni de pauză. Eram fericită, începusem să merg, eram încă gârbovită și plină de dureri dar...mergeam.
După câteva zile de stat acasă am făcut? Sciaticăăă!
Niște dureri insuportabile și continue.... pe tot timpul cât am stat acasă.
NU-mi treceau cu niciun medicament.....dureri până la lacrimi. Zi și noapte.
Dar Nan tot m-a dus la "belvedere". Eram la Spoleto. MI s-a părut așa de familiar locul ăla de sub munte, același aer ca la Brașov, aceeași panoramică, aceleași culori, mi le-aduc aminte și acum.
Cum am ajuns acolo e un mister.
Aveam dureri, eram obosită și-mi venea să mă opresc la fiecare doi pași....pe ultimii metrii Nan mai avea puțin și mă lua în brațe. Eram terminată. Și eu și el.

La a patra operație, cea cu hematoamele, după a nu știu câta tomografie și ecografie... trebuia să mă internez din nou a doua zi dimineața dar ....am fugit.
Și astăzi mă-ntreb cum am reușit să stau 2 ore în mașină, de la Spoleto la Roma.
Când am intrat pe coridorul de la urgențe de la S. Eugenio am vomitat. Verde.
Imaginați-vă cum e să-ți pună o sondă prin nas până în stomac când ai 39 febră, dureri peste tot, sperietură și oboseală la maxim.
Și pe urmă altă semi-intervenție cu drenaj pus în zona hematomului.....

Și imaginați-vi-l pe Steve zi de zi în zbuciumul ăsta timp de patru lungi și grele luni. Nu zile. Luni. Patru luni!
Când am ieșit era iulie.
Puteam să merg....dar...atât.
aveam 43 de kg și drept să spun...când mă văd în pozele de anul trecut (numai Nan a avut curajul să mi le facă) mă sperii. Corpul meu era daor o linie curbă făcută din oase mari și pungi goale de piele atârnând ca la bătrâni acolo unde odată fuseseră mușchi, grăsime, forme de femeie. Eram un monstru.

Și după alte două luni. Recidiva!
Chimio, radio și altă intervenție. Pe astea vi le-am descris în direct.
Infecția mea de-atunci cred că și-o amintesc toți pe unde-am trecut, mirosul era năucitor. Cred că dezinfestau zona după ce ieșeam eu din cabinete.

Nu zic că acum mi-e bine. analizele de la ficat de ieri sunt de speriat.... mai rele decât cele pe care le aveam în spital cu antibiotice non-stop.
Dar.... mă simt altfel. Bine.
Calitatea mea cea mai mare e puterea de adaptare. Nu sunt eu cel mai optimist om dar îi bat pe mulți prin rezistență.
Am avut nevoie de perioada asta de refacere. M-am mai reclădit puțin peste tot, stau bine cu moralul și m-am obișnuit cu noul meu abdomen, găurit, cusut, umflat, fragil....
Cea care face roata acolo pe plajă în pozele din postul de mai jos sunt eu să știți și asta e doar o probă pentru cine nu e încă convins de faptul că noi, corpul uman în general, e un miracol.

Și vineri vin acasă. Mă jur!
Nu e minunat?