 |
| Privire inapoi |
Villa Pamphili * la care vroiam să ajung de multă vreme e așa de pe gustul meu că aș trece pe-acolo zilnic dacă ar fi mai aproape.
Ieri, o zi însorită de mai, era plină de sportivi, mai mult alergători evident.
E atât de mare încât găsești mereu un spațiu la soare unde să te așezi cu rucsacul sub cap și cu pantalonii suflecați fără să deranjezi pe nimeni și fără să simți că se uită la tine cei care trec pe alei.
Aleile sunt mai degrabă niște drumuri de țară, largi și fără pic de asfalt, exact cum le-a făcut mama natură, dar îngrijite... n-am văzut nicăieri o hârtie și acolo unde m-am oprit iarba era perfectă, fără mușuroaie și fără alte surprize.
Sunt 2 km2 întregi de teren deschis soarelui, cu umbră deasă sau cu umbră filtrată ici și colo, imposibil să nu găsești ce-ți place.
Nu sunt locuri de joacă pentru copii, liniște totală.
Nu sunt chioșcuri, baruri, tarabe, doar niște fântâni cu apă potabilă.
M-am simțit ca la țară.
Îmi lipsea doar cartea care de grea ce era n-am putut s-o duc cu mine.
Am adus vorba de ea, pentru că e întradevăr de recitit, sau de citit mă rog.
Sunt importante primele pagini unde ca la toate romanele rusești sunt de memorat toate numele alea lungi ale lor, dar pe urmă Război și pace se citește ușor, e plină de acțiune și de situații care după 200 de ani confirmă faptul că lumea e practic aceeasi.
M-am uitat astăzi la statisticile blogului și am văzut că am pierdut mulți cititori pe drum.
La-nceput mi-a părut puțin rău pentru că orice s-ar spune, faptul că cineva te citește ,nu te lasă indiferent.
Eu am fost mereu stimulată de atenția care mi-a fost dată în perioada asta, deși credeam că va fi doar un jurnal on-line, mai mult pentru mine adică.
La-nceput mă gândeam chiar să nu-l fac public deloc, dar apoi.... ce aveam de ascuns?
Și după ce mi-a părut rău, mi-am dat seama că de fapt nu i-am pierdut pe parcurs ci aproape dintr-odată pe cititori și momentul coincide cu cel în care m-am hotărât să nu mai scriu zilnic despre cancer.
Mă săturasem și eu de atâta me, me, me, myself and I. Și toate posturile alea tristoline, horror,sângeroase, pline de ace și de febră și de bisturi și de oncologiști.
Citeam numai blogurile celor cu cancer, nu trecea oră să nu aduc vorba de vreo durere, de vreo teamă, de "și dacă.." , de spital, de aventurile mele și ale altora.... casa era plină de medicamente, soluții, picături, prafuri și ceaiuri... peste tot și cu oricine numai cancer, milă și frică.
Oh! și dacă am observat eu asta, gândiți-vă la ce plăcut era să mă-ntâlnească cineva !!!
Așa că m-am gândit că n-ar fi rău să mai trăiesc puțin în lumea voastră a celorlalți. Să văd dacă pot să nu mai vorbesc măcar o zi despre toate astea și să-ncerc să mă gândesc fără euforie și fără disperare că dacă azi mi-e bine atunci e ok. Ce va fi vom vedea, dar eu sunt și altceva decât un ex-bolnav oncologic.
Așa că.... da, probabil majoritatea celor care citeau aici erau cei interesați de viața mea de oncologistă, în timp ce eu acum, cu fiecare zi ce trece sunt tot mai departe de asta.Size: 80 cm (base) x 80 cm (height)
Technique: mista
Style: figurativo
Support: tela
Collection: Roma
Price: 500 €
Available: Yes.
Villa Pamphili * la care vroiam să ajung de multă vreme e așa de pe gustul meu că aș trece pe-acolo zilnic dacă ar fi mai aproape.
Ieri, o zi însorită de mai, era plină de sportivi, mai mult alergători evident.
E atât de mare încât găsești mereu un spațiu la soare unde să te așezi cu rucsacul sub cap și cu pantalonii suflecați fără să deranjezi pe nimeni și fără să simți că se uită la tine cei care trec pe alei.
Aleile sunt mai degrabă niște drumuri de țară, largi și fără pic de asfalt, exact cum le-a făcut mama natură, dar îngrijite... n-am văzut nicăieri o hârtie și acolo unde m-am oprit iarba era perfectă, fără mușuroaie și fără alte surprize.
Sunt 2 km2 întregi de teren deschis soarelui, cu umbră deasă sau cu umbră filtrată ici și colo, imposibil să nu găsești ce-ți place.
Nu sunt locuri de joacă pentru copii, liniște totală.
Nu sunt chioșcuri, baruri, tarabe, doar niște fântâni cu apă potabilă.
M-am simțit ca la țară.
Îmi lipsea doar cartea care de grea ce era n-am putut s-o duc cu mine.
Am adus vorba de ea, pentru că e întradevăr de recitit, sau de citit mă rog.
Sunt importante primele pagini unde ca la toate romanele rusești sunt de memorat toate numele alea lungi ale lor, dar pe urmă Război și pace se citește ușor, e plină de acțiune și de situații care după 200 de ani confirmă faptul că lumea e practic aceeasi.
M-am uitat astăzi la statisticile blogului și am văzut că am pierdut mulți cititori pe drum.
La-nceput mi-a părut puțin rău pentru că orice s-ar spune, faptul că cineva te citește ,nu te lasă indiferent.
Eu am fost mereu stimulată de atenția care mi-a fost dată în perioada asta, deși credeam că va fi doar un jurnal on-line, mai mult pentru mine adică.
La-nceput mă gândeam chiar să nu-l fac public deloc, dar apoi.... ce aveam de ascuns?
Și după ce mi-a părut rău, mi-am dat seama că de fapt nu i-am pierdut pe parcurs ci aproape dintr-odată pe cititori și momentul coincide cu cel în care m-am hotărât să nu mai scriu zilnic despre cancer.
Mă săturasem și eu de atâta me, me, me, myself and I. Și toate posturile alea tristoline, horror,sângeroase, pline de ace și de febră și de bisturi și de oncologiști.
Citeam numai blogurile celor cu cancer, nu trecea oră să nu aduc vorba de vreo durere, de vreo teamă, de "și dacă.." , de spital, de aventurile mele și ale altora.... casa era plină de medicamente, soluții, picături, prafuri și ceaiuri... peste tot și cu oricine numai cancer, milă și frică.
Oh! și dacă am observat eu asta, gândiți-vă la ce plăcut era să mă-ntâlnească cineva !!!
Așa că m-am gândit că n-ar fi rău să mai trăiesc puțin în lumea voastră a celorlalți. Să văd dacă pot să nu mai vorbesc măcar o zi despre toate astea și să-ncerc să mă gândesc fără euforie și fără disperare că dacă azi mi-e bine atunci e ok. Ce va fi vom vedea, dar eu sunt și altceva decât un ex-bolnav oncologic.
Sunt tot mai banală și, culmea, îmi place tare mult! Credeți-mă, e exact ceea ce-mi doream !
The normal life, aia în care nimeni nu se mai uită întâi la tine, nimeni nu-ți dă prioritate, atenție și cuvinte speciale. Nu ești nici frumos, nici slab, nici deștept, nici tânăr, nu mai mult decât alții vreau să spun. Intri în normalitate, atâta tot.
Deocamdată mi-e bine așa. În viitor, dacă totul va rămâne neschimbat (și mi-aș pune semnătura acum pe loc pentru ca totul să rămână așa) probabil că-mi voi dori mai mult, așa cum se-ntâmplă tuturor .
Când totul merge bine începem să fim nemulțumiți și ne dorim mai mult.
Ei, când o să se-ntâmple (sunt deja semnale doar nu credeați că m-am schimbat așa de mult!) o să văd ce-aș putea face mai mult. Am câteva idei creative. Dar încă nu e momentul:-)
http://it.wikipedia.org/wiki/Villa_Doria_Pamphilj
*(câte ceva despre parc și multe fotografii)
Nessun commento:
Posta un commento
Comentarii