Intrebări concrete



Marina con frammenti

        Sunt oameni care știu să-ntrebe.
Sau să-mi spună ceva ce are sens, nu doar "săraca de tine, cred că e teribil, așa a vrut Dzeu, ce ghinion ai avut, ..etc" sau și mai rău, să mă privească cu milă sau pe ascuns mulțumiți că nu li s-a-ntâmplat lor.
Dar asta e părerea mea acum, înainte nu știu dacă aș fi știut să mă port cu un prieten bolnav.

Oricum, o întrebare utilă și concretă care merită o scurtă descriere e asta: "Cum ți-ai dat seama?"
Greu. De fapt n-am bănuit nici măcar o secundă.
În urmă cu vreo 4 ani am descoperit sânge pe hârtia igienică.
Și m-am speriat. Dar nu destul încât să fac tot ce ar fi trebuit să fac.
Dacă l-aș fi descoperit pe batistă să zicem ar fi fost altceva.
Oricine merge, vorbește și a auzit de stomatolog.
Fie vorba între noi, să stai acolo cu gura deschisă, cu respirația urât-mirositoare, cu balele care-ți atârnă până pe cămașă și cu aparatele alea în gură nu prea e nimic romantic; și e la fel cu multe alte lucruri dar despre asta vorbim oriunde fără jenă.
Dar dacă unul are diaree sau e constipat sau fetele au ciclu sau candida sau câte și mai câte dar în zona aia...eeei se schimbă treaba. Nu mai ești așa de dezinvolt, nu te mai dai mare, nu mai întrebi pe toată lumea ce și cum și nu te mai duci imediat la doctor "ca sa scapi de-o grijă"

Pentru că în societatea noastră, evoluată! (vorba vine) unele părți ale corpului sunt rușinoase.
Și unele cabinete medicale ar trebui să funcționeze undeva la subsol sau în pod sau mă rog, undeva unde nu mai sunt alte cabinete și nici alți pacienți. Și medicii ar trebui să fie roboți.
Mie cred că și de roboți mi-ar fi fost rușine!
Mi-ar fi fost!

Am lăsat să treacă vreo câteva zile, iar vorba vine! pentru că mă duceam de zece ori la baie și examinam fiecare peștisor din ăla desenat pe hârtia igienică să văd dacă nu cumva e sânge.
Mă gândeam în prostia mea că poate am ulcer că aveam uneori când încercam să fac diete ciudate câte-o gastrită, normal,  și aia tratată doar așa când mă durea stomacul rău de tot.
Pentru că eu nu puteam să cred că sunt bolnavă. Nu și nu.

Când am văzut că n-a fost o întâmplare singulară aia cu sângele m-am dus la doctorul de familie.
pffffuaaai...eram atât de stânjenită că săracul se cam pierduse și el...
Bineînțeles că am luat-o de la gastrită, am zis ceva și de colecist și numa' după vreun sfert de oră am tot început să fac ăăăă, ar mai fi ceva dar, ăăăă...uneori...ăăă... când merg la baie....
Incredibil!

Oameni buni, asta e prostie! Dacă e un medic de treabă, înțelege și știe cum să te ajute să vorbești dar chiar și-așa se pierde o grămadă de timp și de răbdare. Te simți umilit inutil și credeți-mă nu e cazul!!
NOi suntem ceea ce suntem, doar psihicul nostru bazat puternic pe convenționalisme și pe neinformare, pe tabuuri prosteți din evul mediu și pe o educație comunistă care nega sexul și flutura steagul alb al inocenței virgine, doar astea ne complică atât de mult viața.

Deci medicul de familie a dedus din ălea câteva cuvinte ale mele mai multe ghicite de el decât spuse de mine, că aș putea avea hemoroizi.
Terorizată că ar putea să mă consulte, deja mi-l imaginam că-mi spune să stau cu fundul în sus în timp ce își caută mănușile, i-am spus că oricum trebuie să merg la ginecologie și deci...
Ok, cred că a răsuflat și el liniștit și mi-a dat o cremă pentru hemororizi cum ziceam .
Când l-am salutat eram sleită de puteri și cred că și el.... mare prostie vă spun!

Medicul e medic, cu cât spui mai clar și mai fără sentimentalisme care-ți sunt simptomele cu atât e mai ușor pentru el, mai rapid pentru tine și mai eficient pentru amândoi.
Și mă duc la ginecolog, și-acolo altă scenă. Dar ăsta nu se lasă și chiar își pune mănușile alea.Pfff
Nu găsește cine știe ce dar zice că da, ar fi niște hemoroizi interni și-mi dă o cremă și el.
Și gata.
Eu de cabinetele lor nu mai vroiam să știu că există.
Crema n-avea la ce să-mi folosească pentru că dureri eu nu aveam.
Doar din când în când, fără nicio explicație, vedeam sânge roșu viu colorat pe hârtie și pe vasul de la WC.
Dar dacă-s hemoroizi? ce vrei.... mi-au zis că-s hemoroizi deci pot sta liniștită.

După vreo doi ani am început să am și alte semnale.
Ba mă duceam prea des ba nu mă duceam deloc la baie.
Dar și de data asta am pus-o pe seama ultimelor evenimente tragice din viața mea care-mi schimbaseră oarecum toată viața și deci tot echilibrul, psihologic, morfologic și de sănătate. Pierdusem în greutate vreo 3-4 kg care nicicum nu le-am mai pus la loc, chiar dacă după părerea mea mâncam mai mult decât înainte.

Bine... întoarsă la Bv, alt medic de familie, alte explicații, alt diagnostic: colită.
Începusem să citesc tot mmai mult pe internet despre patologiile colonului, intestinelor și aparatului digestiv în general.
Pierdeam ore întregi citind forumuri, poveștile altora, vorbeam timid cu unul cu altul dar vă spun , după atâta timp încă tot mai așteptam să-mi treacă, știam că nu-s hemoroizi, dar nici nu mă duceam să-mi fac niște analize cum trebuie.
Ba nu, mi-am făcut câteva, dar alea standard, și mi-a ieșit o anemie ușoară dar ce vrei îmi spuneau toți, mănânci puțin, fără carne, etc
Pe la mijlocul lui 2009 a devenit gravă situația. Mă simțeam obosită, dacă mergeam mult pe jos simțeam așa ca o greutate undeva în zona aia și mi-era frică să merg undeva unde nu există o baie la-ndemână.
Grav de tot. Iar medic de familie iar medicamente, ba pentru diaree ba pentru constipație și sfaturi alimentare de aplicat în ambele cazuri. Aveam intestin neregulat, trebuia să stau liniștită pentru că avea cauze psihologice.
Eu luam medicamentele alea, mâncam ba orez ba iaurt dar așteptam să-mi treacă. Pentru că eu psihologic mă simțeam ok, nu eram nici nervoasă nici nebună.
Cam prin septembrie l-am cunoscut pe Steve, dar ce credeți că i-am spus ce disperată eram ??
Naaaah.... dimpotrivă, mă temeam să nu-și dea seama că merg prea des și stau prea mult în baie.
Între timp tumoarea crescuse într-atât încât practic îmi închidea colonul.
Dar eu nimic, așteptam să-mi treacă.
Ce naiba să-mi treacă, oameni buni....dacă aveți chiar și minima suspiciune, de hemoroizi de fisuri anale, de ceva ce s-a schimbat în organismul vostru nu lăsați timpul să treacă. dacă e grav măcar puteți interveni din timp, dacă nu egrav măcar vă recâștigați liniștea.
În decembrie eu chiar am mers cu Nan la Amsterdam.
Numai când mă gândesc mă sperii. Atâta inconștiență și-atâta prostie nu-s posibile întrun singur om.
Nu prea m-am simțit bine, căutam des băile, oboseam repede și eram ușor speriată.
În ianuarie am vorbit cu Steve. Greeeeu, moartă de rușine și vai de capul meu dar.... m-am dus și mi-am făcut analizele pe care mi le-a spus el.
Anemie dar nu numai.Doctorița de la laboratorul unde-mi făceam analizele de vreo 3 ani, m-a sunat seara acasă să mă-ntrebe dacă nu am vreo boală ...nu mai țin minte de care fel...țin minte doar că atunci m-am speriat tare. Să mă sune de la laborator !!?? O_O

Era vineri. Duminică mă simțeam slăbită rău, Steve m-a trmis la urgențe. M-am dus la județean. Singură.
Și m-am simțit incredibil de singură și de amărâtă. Și mie mi se face milă de mine când mă gândesc.
NU m-au internat dar mi-au recomandat să fac urgent o colonoscopie.

Steve a fost perplex cînd i-am spus cât aveam hemoglobina: sub 7!! și cum de nu m-au internat pe loc.
Sâmbătă (parcă) eram la Roma...dar și acolo, în spital, cu toți medicii ăia și în secția lui Steve, tumoarea mi-au descoperit-o doar după o săptămână.
Nu era un diagn ostic ușor. eram prea tânără.

Concluzie: orice schimbare percepută în organism trebuie analizată.
Corpul nostru dă semnale timide sau confuze dar le dă. O schimbare e un semnal clar.
Vorbiți fără jenă, cu medicul de familie au cu persoane de încredere dar vorbiți. Vorbiți des, ori de câte ori se-ntâmplă ceva nou. Puteți fi ipohondru dar și asta e o patologie.
Și alții au probleme, poate chiar mai grave decât ale voastre și poate abia așteaptă să vorbească cu cineva. Dar unul din doi trebuie să-nceapă.
Nu mai repet dar e fundamental să vorbești.
Pe urmă analizele, medicul de familie și din nou analizele.
N-are rost să vorbesc prea mult de patologia mea pentru că chiar e rar întâlnită la vârsta mea, dar în zonele anale și genitale pot apărea mereu neplăceri, schimbări, dubii și teamă.
Lăsați la urmă naturistele, enrgeticianul și diagnosticele puse așa aiurea-n tranvai de oricine (eu fusesem la una care face masaje în talpă, una renumită, chiar atunci când am început să am suspiciuni, dar mi-a spus doar că am fierea ca un cârlig și mi-a dat niște ceaiuri. Aiurea, mi-am văzut fierea în toate ecografiile și tomografiile de-tunci și nimic! nici vorbă!)
Aflați mai întâi diagnosticul, analize și medic de încredere. Și fără jenă. Și fără amânări.
E drept multe neplăceri trec așa cum vin, răcelile, gastrita, durerile de cap, reumatismele și zeci de alte chestii din astea mărunte. Dar dacă după o lună nu s-a schimbat nimic, faceți ceva.
Dacă după diagnostic și medicamente nu s-a schimbat nimic faceți altceva.
Diagnosticul e lucrul cel mai important.
Și pentru asta medicina e sfântă.
Cu un diagnostic clar puteți ulterior alege calea pe care-o doriți, dar nu puteți mânca numai fructe dacă nu știți despre ce e vorba.

Bine, acum mă duc să curăț anghinarea aia că am vorbit destul.
Să fiți sănătoși vă doresc !