E ok....

Din 14 feb., când m-au operat, iar alții au sărbătorit ziua îndrăgostiților, am fost mereu legată de copacul ăla cu perfuzii, ba pentru hidratare (la-nceput), ba pentru antidolorifice ulterior, ba pentru antibioticele din ultima lună care nu se mai terminau.

Condiția de câine în lesă o cunosc deja foarte bine; inițial mai plecam așa uitând de copac și riscând să-mi smulg acele alea din port-a-cath sau să-mi trag copacul peste mine…dar …ca orice câine deștept, încet încet am învățat cât mi-e lanțul.

Am învățat și cum să dorm ca să nu mi le-nfășor în jurul gâtului sau cum să nu dorm pe tuburile alea , sau cum să dorm numai pe-o parte ca să-mi ajungă legătoarea sau cum să nu dorm deloc și să recuperez după masa de prânz când pentru două ore aveam pauză de antibiotice.…eheee… totul se-nvață…și uneori nici nu-ți dai seama când ai trecut de partea cealaltă.

Care parte nici eu nu știu bine…dar știu că mereu e și o altă parte…partea celor sănătoși, partea celor bogați, a celor deprimați, a celor curajoși…și tot așa.

În spital e partea vieții de spital….și întrun fel, acolo în spital, când ești foarte bolnav, te simți protejat…dar nu de dureri sau de teama că s-ar putea complica lucrurile…. tz, nunu….e ceva mult mai subtil…te simți în „mediul tău” …acolo toți sunt bolnavi, toți sunt cu ace, toți sunt în pijamale, toți cu fețe de bolnavi, prea slabi sau prea grași…. și acolo, în condițiile alea, în mod surprinzător, îți dai seama că nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui, nu trebuie să încerci să pari nici mai frumos nici mai odihnit nici mai elegant,nici mai deștept; nu trebuie să ai grijă de nimic.Au alții grijă de tine și pentru ei, pentru "alții’….e ok așa cum esti, nimeni nu se-așteaptă nimic special de la tine pentru că acolo toți sunt la fel!

Am avut sentimentul ăsta și data trecută când am stat mult mai mult și în condiții mult mai grave în spital, atunci parcă mi-era și teamă ăs ies…bine, arătam ca de la Auschwitz evadată…dar nu era numai asta..

Și pentru asta, pentru curajul de-a ieși în lume privind oamenii în ochi fără să mă ascund și discutând în mod normal despre boala mea cu oricine îmi punea întrebări (chiar și din alea deplasate, jignitoare sau prostești ) încă n-am reușit să le mulțumesc îndeajuns nici lui Steve, nici lui Nan.

Amândoi s-au purtat absolut incredibil.

Amândoi au făcut haz pe seama mea exact atât cât trebuia ca să-mi cadă bine, ca să mă facă să uit, ca să mă facă să-nțeleg că lumea nu e perfectă și fericirea n-are nimic de-a face complexele mele și  că timpul înțeles ca durată a vieții e imprevizibil și incontrolabil.

Că în fața unor astfel de evenimente, calitatea de om ne indică adevărul, lucrurile pentru care merită întradevăr să trăiești se ridică lin la suprafață și n-ai cum să greșesti.

Și mă refer la lucrurile esențiale… pentru că numai astea contează!

În fața morții contează doar dragostea și prietenia, credeți-mă…

Vrei doar să îndrepți ceea ce în graba vieții a rămas strâmb, gol sau nedreptățit, și vina sau contribuția au fost și ale tale.

Vrei doar să le spui celor pe care-i iubești fie ei prieteni, părinți sau copii că e așa, că-i prețuiești și că le ești recunoscător....și ei poate știu deja demult asta…. dar sentimentele din cînd în când tebuiesc confirmate. Fără rezerve și fără economie.

Postul acesta a ieșit cam prea serios pentru un blog ca al meu…dar îl las așa… și mă duc să mă odihnesc puțin ca să pot ieși la plimbare după masă.

E și asta o mică bucurie …dar numai când ți-a fost pentru un timp înterzisă.

Pe urmă…te obișnuiești și….. peste câteva zile o să-ncep să mă plâng de căldură, de plictiseală, de vânt, de Steve, de aglomerații,...și tot așa.

Cum vi se pare?

Pentru mine e ok :)