Notti magiche






Carpino

    


Am schimbat câteva imagini dar până la urmă am decis: carpenul ăsta merge bine în deschidere.(click pe imagine pt zoom)
Ar fi mers și mai bine un peisaj de primăvară dar Steve e un geniu al dezordinii, mai tare și decât Nan,  și e greu să găsesc ceva anume, probabil nici nu are poze la toate lucrările.
Oricum merge, muuult mai bine decât prima imagine pe care o alesesem la întâmplare și care întâmplare s-a dovedit un nud. Din spate dar  nud.
Arta e artă, ok, dar cu titlul ăsta chiar că v-ați fi făcut o părere bună despre însănătoșirea mea.
Oare v-ați fi gândit la ce mă gândesc și eu?
Dacă da, atunci trebuie să vă spun că eu, dacă n-am vorbi de un proces natural și instinctiv, ar trebui să mă duc să fac un curs.Intensiv evident, ca să-mi aduc aminte cum si de ce se face.
Și dacă mai e cineva întro situație similară, din solidaritate se-nțelege, cred că e cazul să recurgă la niște soluții. Vedeți voi....aehm, oricare e mai bună decât asta. Decât nimic.
S-a-nțeles despre ce vorbesc?? Nuuuuu? atunci chiar că unii tre' să vină la curs cu mine...
Ok, trec mai departe deocamdată.

Notti magiche, e titlul unei melodii cântată de Gianna Nannini.(CM fotbal din It)
E vecheee....și ea și melodia....dar între timp a mai scris câte ceva fain.
Pe mine mă bine dispune, și ca orice rock lejer, îmi dă energie, mă-ncarcă.
Pe 3 mai va fi aici în spatele casei, la Lottomatica...dar prețul biletelor  (de la 75euri) m-a pus pe gânduri.
Chiar așa de mult să placă? (Steve de ex. ar veni cu mine doar ca să nu merg singură, sau...oare ar veni?)
Gianna mai mult de 50 ani și fie vorba între noi, nu e chiar așa deeee...dar na... poate așa sunt biletele pe-aici, trebuie să mă informez. Eu de-abia acum mai ies în lume. Și voi în loc să-mi mai spuneți câte ceva....lasă lasă că știu eu...

Nopți magice e bun însă ca să vă povestesc ceva despre tavanul meu.
Noaptea, după ce sting lumina (un bec old-style în tavan) după câteva secunde încep să apară niște steluțe.
Sunt așa de efect încât prima oară când le-am văzut aproape că m-am speriat.
Era prin sept. când tocmai descporisem recidiva.
N-aveam încă lampă pe noptieră așa că făceam doi pași pe-ntuneric, pipăiam pe lângă ușă, găseam întrerupătorul și cu un ochi închis ca să nu mă trezesc de tot, mergeam la baie.
Becul rămânea aprins un minut. Poate două trei, oricum puțin.
Într-o noapte când aveam jaluzele închise bine și era cam beznă, după ce m-am pus în pat, pe spate și pe trei sferturi adormită, am văzut cum tavanul încet-încet se luminează, până cînd în jurul becului devenise o calea lacteee. JUmătate din tavan era plin de steluțe dar alea de lângă bec erau mai mari și mai luminoase.
Eram singură, am tresărit aproape speriată dar efectul era feeric, nu mă puteam speria.
Atât de frumos și atât de real, la 3 noaptea, încât m-am relaxat imediat.
Mi-am controlat tricoul și da! adormisem cu ăla pe care era cusut cu paiete o imagine cu inimi și pui, parcă...
M-am mișcat, m-am sucit, dar tavanul rămânea neschimbat, nici așternutul n-avea nimic care să reflecte pe tavan, am controlat.
Vă repet, eram tare amărâtă pe-atunci, confuză și speriată.
Tavanul din cauza steluțelor părea mai jos decât de obicei.
Si așa, pentru o secundă crezut că gata, asta e, acum o să-mi facă cineva vreun semn, o să aud o voce, o să simt ceva, o să am o revelație sau măcar un vis.... așa credeam, așa aș fi vrut să fie, dar eram convinsă că dacă aprind lumina dispare tot.
Și culmea, continuam să fiu încă pe jumătate adormită.
Cu gândurile alea și cu un sentiment ciudat și nelămurit....totuși... în câteva minute am adormit. Aș fi vrut să fi fost o mică minune, o "ceva", orice...dar știam că nu e.
Știu că multă lume în cazul meu n-ar fi aștepatt prea mult ca să se simtă iluminat și eventual să povestească tuturor......cred că așa se nasc poveștile. Poveștile de toate felurile...

A doua zi am tot încercat să sting lumina, să stau în pat, să.....dar nimic.
N-am vorbit cu Steve, știam că trenbuie să fie vreo explicație.
Când ți se-arată "ceva" știi. Sunt sigură că așa trebuie să fie.
Motive pentru asta aș fi avut destule. Hăhă....motive divine...cancer, doliu, abandon, copil, spaimă, încercări de meditație, de yoga....etc...aveam aveam.
După vreo două nopți însă, tadaaaaaaam...iar baie, iar bec, iar stele.
Și-atunci am înțeles.
A doua zi, și eu și Steve, la miezul zilei, în plină beznă în dormitor așteptam să se lumineze tavanul.
Era o scenăăăă..... dacă am fi fost în iarbă noaptea și afară, mai era cum mai era..... în dormitor însă, eram patetici.
Și cu toate că până la urmă ni s-au arătat și ziua, stelele nu erau așa de luminoase și nici așa de multe ca atunci când le-am vazut eu la 3 noaptea.
Normal că Steve s-a urcam în pat, a pipăit și măturat tavanul, s-a uitat pe parchet, pe cuvertură....nimic.
Stele și gata.

Misterul încă nu l-am descoperit, probabil unii dintre voi știu deja despre ce e vorba și-mi vor spune.
Ieri ne-am uitat și la dungile alea albe de pe stradă, alea de se văd noaptea...dar nu e așa tavanul nostru.
Zugraveala e o lavabilă albă simplă simplă.
Becul e din ăla care dă căldură, model din 1950.
Punctele luminoase pâlpâie ușor, se sting și iar se luminează. Sunt așezate la-ntâmplare, fix ca stelele și totul nu durează mai mult de căteva minute. După care rămâne întuneric.
Noaptea efectul e spectaculos.

Am fost acum vreo doi ani la un observator să vedem stelele căzătoare întro noapte de 15 august întro poziție ideală și cu un profesor univ. de astronomie. Mi-a plăcut mult și ne-a explicat o mulțime de lucruri (eu am înțeles foarte puțin că nu sunt pasionată deloc) dar tavanul din dormitorul meu în prima noapte, în situația aia disperată mi s-a părut mult mai spectaculos.
Și încă-mi mai place....