A trecut un an de zile !

Un an de zile, tocmai astăzi.
Mă aduseseră din sala de operații și Nan zâmbea mirat: "tu n-arăți deloc a persoană opertă! dar deloc deloc, parcă acum te-ai trezit !"
Eu nu râdeam dar eram destul de inconștientă încât să cred că ce-a fost greu a trecut.
Nu=mi puteam imagina că vor veni zile când o sa-i invidiez pe cei care mor de infarct.
Și nici că mă voi gândi, prea des, la cum aș putea muri repede dar sigur.
Dar....dar ! Dacă te simți iubit și util, dacă ai timp și rabdare, dacă ai reușit să faci o bună parte din lucrurile pe care ți le-ai dorit mereu, o schimbare, chiar  și una drastică și de neascuns, se poate totuși suporta.
Cu puțin timp , mintea și sufletul se realiniază. Crează alte scheme și inventează alte motive, dăruindu-ți un alt fel de viață. Diversă de cea dinainte dar pe alocuri mai interesantă și mai plină.
Ceea ce nu se poate suporta e durerea.Suferința fizică.
Și din cauza ei, a durerii, pentru mine viața își pierde mantia ei de frumuseșe și de magie. Cu restul am reușit să mă împac.

Am avut și aseară 38,2. Și e a patra săptămână de spitalizare și a doua de antibiotice....dar... mă simt altfel față de acum un an.... ceva s-a schimbat ..

Oh...am pierdut șirul, că a venit asistenta, voluntara (niște femei care vin mereu la ora prânzului în caz că avem nevoie de ajutor ca să mâncăm ) și prânzul.
Iar carne, orez și portocale. Am mâncat pâine cu banane eu .... și ciocolată cu cognac...să vezi acum ce-mi crește hemoglobina!

Ieri a fost 8 martie și m-a sunat Nan să știți, și m-am bucurat.... cu atât mai mult cu cât nu mă așteptam la gesturi așa galante de la un viitor veterinar...hehe!
Așa parcă mi-a mai trecut puțin...că drept să spun eram cam dezamăgită.
Știu că asta era a 7-a operație, și știu că mama era pregătită deja de o lună să vină când mă operează, și știu că Steve n-a lipsit nicio secundă (cu toate că are și el serviciu, casă, treburi..) și știu și că era sesiune și examene importante....dar..... ce să fac, eu m-am așteptat ca Nan să vină sau măcar să-mi spună că vrea să vină, măcar pentru două zile... ca să mă simt mai puțin singură..să simt că am pe cineva al meu lângă mine..
Și știu că nu e chiar corect ceea ce spun, pentru că de fapt eu l-am educat așa, l-am învățat să fie mai puțin sensibil și emotiv, mai puternic și mai nepăsător... dar na.... nu știu de ce, tot m-am simțit dezamăgită.
Sau poate e doar un complex de-al meu, complexul genitorial care te face să te simți util doar în caz de nevoie....adică atunci când copiii au nevoie de tine te caută, în rest rămâne de la sine înțeles că totul merge bine.
Sau poate, și asta mi se pare cel mai plauzibil, aștepta să-i spun eu...doar că sunt lucruri din astea mai delicate, pe care dacă le spui își pierd valoarea.
Și-apoi Nan e băiat...dacă aș fi avut eu o fată hehe....glumesc evident, e bine așa cum e.... doar că din când în când uit cât sunt de norocoasă.

Eh... m-am schimbat puțin, văd și eu.... eu nu-mi mărturiseam niciodată nemulțumirile, le țineam pentru mine și încercam să dau o imagine cât mai frumoasă alor mei, mie, în general.
Dar blogul ăsta are un efect terapeutic și mi-am propus să fiu sinceră.... altfel își pierde utilitatea.


Băbuța e bine, au operat-o ieri de la 4 la 7, la sanul stâng și azi s-a trezit de parcă dormise rău, a cerut caffelatte, gem și pâine iar la prânz mai avea puțin și trecea și la cutiile mele ! Mâine o externează, super, să fie sănătoasă !