150 de ani de la unire

Zi searbădă, plouă de azi dimineață.
Aer de duminică plictisitoare....de fapt azi e sărbătoare, 150 de ani de la unirea Italiei , mi-a spus Lola mai 'nainte, ca să știu și eu ce mai e prin lume.
Are dreptate, habar n-am ce se mai întâmplă.
Prietenii mei îmi scriu foarte rar. Ori muncesc foarte mult, ori cred că în spital nu vrei s-auzi nimic altceva decât povești triste.
Nici eu nu știam cum să mă comport când aveam pe cineva bolnav.
Mi-l imaginam suferind, mi-l imaginam fără chef de vorbă, fără chef de nimic.
Când mergeam în vizită la spital era și mai rău că nu știam niciodată cum să mă comport.

Uite la ce mi-au folosit toate lunile astea de spitalizare:
- în mod normal bolnavi rămân aceeași oameni, cu aceleași sentimente și interese .... deci comportați-vă cu ei ca-ntotdeauna, dar sunați-i mai des.
- la spital faceți-vă utili, întrebați-l ce nevoi are și nu vă uitați la el cu milă. E absolut normal, doar că trece printr-o (și-aici se taie cratima??) perioadă mai dificilă.
- în afară de mama, căreia o să-ncerc să-i pun niște filme horror imediat ce ajung acasă, bolnavilor nu le place să vorbească de lucruri triste, descrieri sângeroase, depresii fără sfărșit, plânsete, drame și tragedii
- viața  unui bolnav, da,  se oprește pentru căteva secunde când află despre ce e vorba, dar în câteva zile observă că trenurile continuă să circule (și să-ntârzie), berlusconi continuă să se dea în bărci cu trei femei deodată, prețurile n-au scăzut, rudele continuă să meargă la serviciu, idem prietenii.... și că na, n-o să primească niciun premiu, niciun ajutor special, nicio recunoștință. Deci? își suflecă mânecile și se ajută singur. Dar continuă să facă parte din lume, să-l intereseze cine cu cine și de ce.... că na, asta făcea și-nainte
- cei care stau mult în spital, vor să știe ce se mai întâmplă prin lume, cum o mai duc prietenii, ce mai e pe la serviciu, cine ce și-a mai cumpărat, ce vă fac copiii, părinți...și de-astea.
Viața e făcută din lucrurile astea mici și multe, doar jos jos de tot pe listă vin interesele culturale, artistice, literare și chestiile astea care vor să arate cât ești de dĂștept.
Apropo, am început altă carte de Joyce. "Portret al artistului in tinerete"
 la pag. 110 a trebuit s-o las puțin deoparte că-mi venise iar tahicardia, așa de tare  m-am speriat de viziunea aia a bibliei. Pare că Dzeu ne-a creat doar ca să-i aducem slăvi și osanale și să fim cum zice el că de nu, iadul e al nostru. Pe veci!
N-o citiți în spital.... și nici în vacanță.... citiți-o cu interes critic și nu literar. Nu e o carte de balansoar.

Of... și 'or mai fi multe de spus dar m-am oprit că mi-au adus cina. Supă, ricotta și pireu, și mere.

@Anonymus
după ce am citit comentariul tău, m-am dus și am citit câte ceva din posturile mele anterioare.
Ultimele sunt cam încâlcite, dar n-am răbdare să formulez fraze concrete și concise.
Scriu ce-mi vine în minte, mă mai descarc și îmi mai trece și timpul.
Stau întro poziție foarte incomodă și n-am răbdare să corectez ce-am scris.
Am găsit câteva erori, dar nu la cele de gramatică mă refer.... în curând o să rectific câte ceva și o să-mi cer chiar și scuze.... dar nu acum că cine știe ce iese :)

În rest, dragă anonime, să știi că eu puternică nu sunt.... rezistența și răbdarea vin de undeva atunci când ai nevoie de ele. Garantat.
Nu-ți spun de câte ori l-am sunat pe Nan să-l întreb de ce merită să trăiești sau să-i explic că cei care suferă au dreptul să vorbească despre lumea cealaltă fără să fie considerați lași.
Și Nan a avut mereu răbdare, și m-a ascultat, și mi-a explicat de ce e el fericit, și încet încet îmi trecea și râdeam și eu cu el și uitam(mulțumesc Nan :)

Și ultima, da, scopul blogului ăsta, a fost și acela de a fi util cuiva care trece printro perioadă dificilă.
Mie mi-a fost de mare folos când m-am îmbolnăvit, să citesc blogurile altor femei bolnave de cancer (în românește n-am găsit nici unul, poate nu știu eu să caut), experiențele lor, cât s-au simțit de speriate și cum nu știau în ce parte s-o ia și de unde să înceapă, și cum încet încet totul a trecut, și viața și-a reclamat drepturile și ...și....și... că nu e sfărșitul lumii.
Cel puțin nu acum :))
Mulțumesc pentru încurajări!