Cicatrici

iunie 2012

Fotografia din stânga ar putea aminti de vară, de concedii, de costume de baie cu preț redus, de piscină, sau de umbrele de soare Pepsi, și totuși sunt eu, în noul meu costum de baie comandat în Texas întrun raptus necontrolat de shopping.

E prima oară când port un costum de baie întreg și am vrut să imortalizez momentul și să nu mă gândesc la  nenumăratele cicatrici mari și mici pe care costumul cu motive girafate are rolul de a le ascunde împletind nylonul cu eleganța.

De ce să le-ascundă? zice Steve despre cicatrici, ar trebui să le porți cu mândrie, sunt semnele rănilor tale din război.

Oare așa să fie, să fie ca niște răni de război?
Înainte de-a mă îmbolnăvi eu am avut un raport destul de bun cu corpul meu, nu m-am simțit niciodată foarte frumoasă, dar am fost mereu recunoscătoare pentru că nu sunt urâtă și pentru că am un corp pe care dacă-l spăl, îl aranjez și-l îmbrac cu grijă, devine plăcut și acceptabil oriunde.

Hainele, tunsoarea, machiajul discret și mai ales caracterul frumos sunt determinate pentru o femeie. Avem un mare avantaj față de bărbați, orice vânătaie, cicatrice, depigmentare, pată, sau inestetism, sunt ușor de mascat cu puțin fond de ten sau prin vestimentație.
În cazul meu există costumul de baie întreg, rochiile cu talie înaltă, bluzițele cu volane sau pantalonii cu curea. Posibilitățile sunt multe și variate și deloc costisitoare.
N-aș mai fi putut purta un costum în două piese niciodată, nu atât din jenă sau stânjeneală cât din simplu respect pentru cei care mă privesc.
Eu m-am obișnuit cu mine și mi se pare totul normal, îi sunt recunoscătoare corpului meu pentru tăria și toleranța de care a dat din plin dovadă, pentru modul în care m-a sprijinit și m-a readus la normal. La acel normal care se vede în fotografie și mai ales la acel normal care înseamnă plăcerea de a trăi din nou, indiferent de ce-a fost ieri și indiferent de ce va fi mâine.

Prin urmare cred că n-o să le port cu mândrie în public ci o să le țin doar pentru mine (cicatricile), ele sunt doar niște riduri mai mari, mai adânci și mai ascunse, semnele unui anume itinerar de viață, mărturiile unor obstacole rămase în urmă, amintirea frumoasă a unei nesperate izbânzi.
Sunt o sursă continuă de energie și încredere în mine și deasemenea proba elocventă a miraculoasei capcități a corpului omenesc de a depăsi bolile, durerea și destinul potrivnic, deschizându-se din nou la viață ca floarea soarelui dimineața. Standing ovation for our body !

Poza a fost făcută de Steve , pe care-l vedeți pe terasa de la Vintage împreună cu mine, în martie anul acesta ^__^, o zi absolut strălucitoare de primăvară timpurie brașoveană.