Run, baby, run

libero arbitrio

Într-o noapte cu vânt mare, cam prin februarie așa, a căzut o cracă grea de pin pe Smartul vecinului parcat chiar sub geamul meu.
Vecinul s-a salvat că era noapte, smartul nu, că era prea mic.
În aprilie când m-am întors din spital, ceva se schimbase mult pe viale Beata Vergine del Carmelo (mă jur, așa se numește strada).
De la ușa-geam a balconului din bucătărie, panorama mi se mărise în lung și-n lat cât vedeam cu ochii...sau aproape.
Se tăiaseră între timp toți vechii pini care străjuiau starda de-o parte și de alta.
Mai fusese o acțiune similară cu oprirea circulației între anumite ore în toamnă, dar tăiaseră doar crengile mai joase și așa pinii cei mai îndrăzneți își scuturau coroana stufoasă de la înălțimea blocurilor de patru etaje, era plin de ace pe jos e drept și era greu de stabilit care creangă e mai bătrână dar făceau deja parte din perisaj. La propriu. Și-au fost lăsați așa.
După întâmplarea cu smartul, i-au tăiat de tot. Pe cei bătrâni.
Odata cu tăierea lor au apărut afișe ici și cu colo ale verzilor și ecologiștilor, dar ce-i tăiat tăiat rămâne.
Strada nu pierde foarte mult din frumusețe pentru că au mai rămas câțiva ici și colo dar oricum întreg cartierul e plin de plante și copaci verzi tot timpul anului. Și smarturile circulă iar neobrăzate și parchează fără nicio lege pe unde vor ele. (numai smarturile, restul sunt ok)

Acuma, ce vreau să spun cu asta?(nu prea are mare legătură dar așa mi-a trecut mie prin cap...)
Că o săptămâna are șapte lungi zile, iar când e de vacanță săptămâna trebuie folosită la maxim.
Deci duminică, Nan cu Steve coseau cu o sulă nouă și super-performantă și cu sfoară lucioasă și super-trainică o pereche de adidași vechi dar nostalgic păstrați și temeinic spălați de subsemnata în noua ei mașină de spălat. Sula, sfoara, lipiciul, detergentul, energia și uzura mașinii nu se pun. Nici faptul că era duminică. Italienii n-au regula aia cu păcatul dacă lucrezi duminica, dar chiar și așa Steve a răspuns nepăsător "Noi ne jucăm aici, ce păcate vezi tu?, trage bine de sfoară Nan..."

Pentru cine toată "joaca" asta? 44? Evident nu pentru mine.
De ce? pentru că cei mai comozi pasageri ai zborrului Bucureșt-Roma, înțeleg prin bagaj de mână 10 kg, un rucsac-ghiozdan ce-i drept cu fermoarele întinse de nervi dar fără adidași de jogging (total kg >5).

Biiine.
Și deci, după-amiaza ( nu zilnic...că  acidul lactic tralala..) în timp ce mă dezintoxicam cu ceaiul ăla canadian, puteam să-l văd pe Nan cum urcă cu pas măsurat, nici repede nici încet, a treia tură de alergat,15 min.  fiecare. Același ritm cu cel din primele două ture, aceiași respirație, aceeași distanță între pași.
Ai zice că poate alerga așa până dimineață mă gândeam....și eu care la școală nu știam ce să inventez când venea proba de rezistență...

Acuma o să ziceți că sunt romantică sau ceva pe-acolo, duios-nostalgică sau efect întârziat post-operator..... dar asta e.... uitându-mă așa cum aleargă cu căștile alea în urechi (ascultă ceva de neDEscris) îmi venea în minte niște amintiri din copilărie, ...de ex:
- imaginea lui de acum 21 ani., când de-abia reușea să stea și el în fund și cum într-o după-amiază ca asta a adormit stând așa în fund și ținându-se cu mânuțele de gratiile alea de lemn de la pătuț.
Mă jur, adormise așa, și-i cădea capul ca la adormiții din trenuri când pe-o parte când pe alta dar nu ceda strânsoarea și revenea șin nou la poziția inițială tot dormind.
Degetul mare (vorba vine) de la piciorul stâng îi ieșea autoritar prin salopeta roz (oh nu mă ucideți, era de la ajutoare și eram chiar mândră că o căpătase) dar n-avea rost s-o mai cos că oricum creștea, nu? și era și de la ajutoare, și era și roz...știu poate tocmai de-aia o mama adevărată ar fi cusut-o , dar eu nu....
- imaginea de acum 20 de ani când deja mergea bine și repede prin casă și era un pericol pentru toate colțurile de masă care se hazardau să-i iasă în cale....altfel era un copil liniștit, putea sta o oră să înșire machetele lui colorate pe marginea bibliotecii. Întâi aia roșie preferata nr. 1, pe urmă cea roșie preferata 2 și tot așa pâna la cele verzi, galbene și ce-o mai fi rămas.
Vă mai aduceți aminte cutiile alea de plastic pline cu machete mici mici de toate culorile cumpărate de la turci? Ei, alea! tare-i mai plăcea să le "plimbe" prin cameră acum 20 de ani.
- sau acum 15 când începuseră să-i placă machetele alea mai mari...alea care costau o avere în comparație cu salariile părinților și cu nerăbdarea lor.
ȘI tot așa amintiri luminoase pe care le înșir în gând zâmbind serafică în fața geamului și uitându-mă neîncrezătoare pe fereastră.
Parcă a fost ieri și totuși  uite....uiteeeee!!!... noooo....oooh,  uite uite la baba aia care tocmai a coborât din mașină!!
Și-a deschis repede umbrela. Plouă??? Plouă frate!! Diluvia. (de la potop vine)
Și tricoul albastru a lui Nan tocmai acum a cotit metaforic la drreapta ... și amintirile mele cu zâmbet au luat-o pe arătură și s-a dus la rațe momentul meu de suflet și de lirică înaltă ....și pe-acolo nu mai sunt nici pini, nici brazi, nici mere pădurețe, nici amintiri nostalgice....e doar strada, stradă și un câmp gol în dreapta și niște flori cu poza unui tânăr lângă o cruce înainte de întrarea pe sub pod.
Sinistru și lugubru. Și plouă...o dă serios acuma....
Mă uit la ceas, 49min...pfffiiiu...deci încă 11min. prin ploaia asta o să-i facă mai bine cât o zi de armată.
Da, dar în ziua aia ar fi devenit bărbat.
În asta poate .....
- Tu n-ai văzut că începe ploaia, puteai să te-ntorci că era mai aproape și nici nu te udai pe sun brazii ăștia de lângă casă...!
- Hai frate că nici nu m-am udat, uită-te aici tricoul e pe jumătate uscat... (leoarcă, nota redacției)
-.... bine dar chiar ești obligat să fugi patru ture și dacă plouă?
- a fost fain! pfiiiu.... (adică nici nu mă bagă-nseamă)

Pentru că eu oameni buni am fost mereu un tip original de mamă...adică na, dacă trebuie să-i cos ciorapii n-o fac și-i arunc pe motiv că lucrurile cârpite au energii negative și nu trebuiesc păstrate.....dar dacă nu trebuie să fac nimic doar să dăscălesc pe cineva, ei atunci e fain să fii mamă.... și mă avânt să zic niște fraze d-alea de morală părintească standard care-mi ies tare bine....

De fapt, adevărul e că-mi ieșeau.... de vreo câțiva ani deja fac doar tentative temerare, încep și zic câte ceva dar imediat îmi dau seama că ar fi patetic.... și de fapt nici Nan nu mă mai ia de mult în serios.

Și totuși !ce bine-mi amintesc momentele alea de acum 20 ani. Parc-au fost ieri.
Pe unde au ieșit toți anii ăștia și unde s-au dus.?....când au crescut toți copiii ăștia și cum de s-au schimbat așa rolurile principale??
S-a-ntâmplat noaptea în timp ce dormeam? sau ziua în timp ce ei erau la școală și noi la serviciu?
și de ce nu ne uitam atent seara unii la alții?
poate cineva, dacă am fi pus niște oameni de veghe atenți , poate cineva ar fi observat cum li se lungeau lor oasele și cum li se schimbau lor dinții (odoamne! n-a fost o figură de stil reușită că și nouă ni se cam schimbau) cum li se vindecau juliturile și cum eșuam noi în cure de slăbire, cure de întinerire antirid și anticearcăn. Ehe...

Da, s-a-ntâmplat sigur noaptea....ziua era imposibil, eu eram mereu cu ochii pe el.
Noaptea în somn așa-i?? Pe întuneric și în liniște. așa-i? :-)