O'Professore




Donna con lo specchio


În ultimii doi trei ani eu am încetinit considerabil ritmul.
Am avut norocul să-mi permit așa un lux (pentru că asta e!) și-am câștigat în schimb mai mult calm și mai multă concentrare.
De câte ori mă duc la medicul meu de familie, doctorița Concolino (dacă așa o cheamă..!) mă gândesc însă că poate nu suntem făcuți toți la fel....sau poate da, dar nu toți ne exploatăm potențialul.
Ea de exemplu, de câte ori am văzut-o era mereu în priză, activă la maxim, expeditivă, încărcată și parcă pregătită de luptă.
E drept, nu zâmbește des dar nici nu e în tensiune, nervoasă sau agitată.
Are doar capacitatea și energia de a fi  în același timp peste tot.
În timp ce vorbește la telefon rezolvă o mulțime de lucruri, semnează, scrie rețete, controlează agende, alt telefon, secretara, face ordine pe birou, în geantă și multe altele.
Idem când conduce. În mașina ei găsești de toate și ea știe care unde sunt! (asta chiar că e ceva, nu?)
Și toate astea pe tocuri de 10 cm și adesea cu rochițe fru-fru colorate și moderne.
În afară de cabinetul din strada Genova (care a fost a tatălui ei) mai lucrează pe la niște clinici de dializă, merge la congrese, acasă la pacienți, la ASL și alte chestii d-astea de-ale lor.
Mereu eficientă, cochetă și mereu super-ocupată. Și are 50 de ani bătuți pe muchie.

Odată, cred că odată de mult, aș fi invidiat-o pentru cum reușește să rămână calmă și să mai și zâmbească pe de-asupra, pentru că se vede că așa e ea,nu se forțează. Copii n-are dar soț are.
Eu când mă uit la ea deja obosesc și cum ziceam cred că e doar o chestie de energie și de sănătate psihică.

Eu fac puține lucruri zilnic și uneori și alea puține mi se par multe, dar am norocul să mi-o pot permite și deci mă odihnesc sau încetinesc pasul ca să-mi fie bine.
Nu e bine nici ca ea, nici ca mine, e bine după cum aveți pasul, totul e să vă simțiți ok, calmi, eficienți , cu toate sub control, operativi....în sfârșit, fiecare cum simte el că-i e mai bine.

Perla asta de înțelepciune mi-a venit azi în minte gândindu-mă la săptămâna trecută și la cât avem cu toții viața de variată. Eh...?

De ex: de luni până vineri: Dimineața Lakers-Hornets. Inelele lui Phil, costumele gri ale lui Monty, Play-off, 1-1, 2-1, 2-2, Jack Nicholson, pauze, publicitate, minutul care durează de trei ori un minut, și iar atac ratat și lovitură de trei puncte și...la fel ca anul trecut și ca acum doi și trei ani, energie, spirit competitiv, victorii. Concolino!
Și apoi hiperfagie, sialorea la bovine, cauzele care induc anorexia la pui și bulimia la câini, pauză, apă, marker, pag.78 și mai am încă 70, sindromul dr. house, eutanasie, sânge.
Cotor!
Și iar Kobe și carnea Kobe și Lakersground și New orleans și casetă și nba. Și iar Energie.

Văzând atâta zbucium am propus să mergem într-una din cele trei zile la beatificarea lui Giovanni Paolo Wojtila.
La început s-a acceptat. Chiar cu entuziasm dar apoi: nooo, unde? habar n-aveți, toată Roma va fi plină de turiști, piața San Pietro n-o s-o vedeți nici pe monitoare atâta lume va fi.
Și așa a fost. Lumea a lăsat tot ce făcea de obicei, tot tot tot, s-a urcat în trenuri, mașini și autobuze și-a venit la Roma să asiste la slujbe, chiar dacă majoritatea au văzut slujba de pe străzile din jurul Vaticanului, la distanțe considerabile de piață. Așa a fost și sâmbătă și duminică și chiar și luni.
Pare că nu mai sunt credincioși pe lume, adică nu din ăia activi, și totuși...uite că.... mă-nșel.

Sâmbătă am văzut totuși un film, Shutter Island, Scorsese, Leonardo, thriller. Super fain . Nu-l pierdeți că merită.

Pe la mijlocul filmului:
- Nu vrei o pizza?
- eh, dacă o faci tu acuma...hihihi
- grrr....o comand!
- mmmmhhh....no că nu mi-e chiar foame
- ieșim peste o oră. la O'Professore??
-e aproape?
- aha, aici în spate.
-ok
-yeaaaah!!

Și ne-am dus. La oțProfessore! Ajunși în față;
-frate, azi e sâmbătă, de ce nu ne-am gândit, va fi plin la ora asta, e 21, hai să ne-ntoarcem
- naaaa, tentativa trebuie făcută mereu și oricum.
- Buona sera, buona sera, aveți rezervare? nu!, atunci nu cred că vă pot primi, suntem numai doi, încerc să văd dacă a rămas vreo masă jos. încearcă încearcă.
Și rămăsese. O masă. O măsuță de fapt, dar când m-am uitat mai bine toate erau la fel de mici doar că puse una lângă alta păreau mari.

A noastră era așezată strategic în mijloc, imposibil să ne așezăm fără să deranjăm celelalte scaune dar nimeni nu se simte deranjat. Ne așezăm. Gălăgie e puțin spus. Vacarm!. De-atâtea voci nu se mai auzea clar niciuna.
Era doar o puternică voce de fond (cam ca la școală când ieșea proful din clasă), toți vorbeau cu toți și păreau că se-nțeleg perfect.
Chiar și copiii se simțeau ca la ei în sufragerie, umblau nestingheriți cu Iphonul părinților la 5 ani și nimeni nu se supăra, nimeni nu striga, nimeni nu zicea "ți-am zis să stai frumos, să nu te joci cu aia, să nu faci aia și să nu te uiți acolo" De-o masă era legat un scăunel din ăla pentru bebeluși, și ăla micu' micu' era ok, își ascuțea vârtos dinții întrun colț de pâine în timp ce maică-sa râdea liniștită cu prietena ei.
Toți ca acasă. În gălăgia aia!

Numai noi eram cam extratereștrii. Nu că nu mai fusesem în restaurante italiene, dar acolo jos la subsol erau vreo 80 de persoane care mâcau chestii interesante din veselă interesantă și în grupuri mari vorbind cu voce normală și toți odată, familiari și nepăsători.

Erau de studiat ce mai!
Am calculat că tot restaurantul are cca 200 de locuri. Parter și subsol. Design cu puțini bani dar cu mult gust. Culori calde și ornamente perfecte pentru un loc unde se mănâncă.
Feluri de mâncare super gustoase și pentru că eram așa de mulți cred că erau și foarte proaspete.
Pizza mea subțire ca o clătită cu dovlecei și pomodorini era la fel de bună ca și tris-ul de carne cu friatielli pe care-o alesese Nan.
Felul întâi se servea în tigăi mari de aluminiu (cred...erau albe)...dar mari, mari și cu coadă!
felul doi din niște tigăi mai mici de fontă joase și înșurubate cumva pe funduri de lemn.
Am mai văzut aperitive calde puse în tavă, carne (cam la 1kg porția) în niște farfurii imense, gnocchi în niște farfurii lungi ca de pește, alte aperitive pe alte funduri de lemn și altele din niște scoici mari.
Totul cu gust . Chair și chelnerii erau zâmbitori și familiari. Ne-au explicat ce sunt și cum se gătesc friatielli ăia. Un fel de frunze de broccoli trecute prin ulei cu peperoncino și usturoi. Dar buuune, mai bune decât cartofii.
Pentru noi a fost o distracție, ceilalți se vedea că vin acolo în fiecare sâmbătă, dar noi cum spuneam am fost ca la spectacol..... O'Professore cere bis!