Nu mai e mult...

S-au implinit cele 72h de probă cu ultimele antibiotice bombă.
La 17 când mi-au verificat temperatura aveam 37.1.... dar parcă simt că-mi crește.
Mi-au pus iar o doză de merrem.... și am încercat să-i conving că asta e ultima, dar asistenții fac doar ceea ce văd scris acolo pe cartelă. Negru pe alb!
Aștept un medic....
Mâine e duminică și totul e în așteptare aici dar marți, marți dimineață eu plec. Cu sau fără voia lor.
Mi-a promis-o Steve. (luni e de gardă ;) )

Azi am ieșit în curte... și am stat puțin pe bancă la soare...era cald și în jur era plin de margarete din alea mici.
Și eu stau aici și mă droghez cu antibiotice...grrrrrrrrrrrrr

Daaar! E destul să mă gândesc că anul trecut, exact pe vremea asta stăteam întinsă în pat cu toate tuburile alea și dacă reușeam, cu mari eforturi, după vreo 10 min. de încercări, să mă întorc pe partea dreaptă (stânga era exclusă) Anubis trebuia să-mi ridice barele laterale și să-mi pună perne și în față și în spate ca să mă pot menține.......of. of!...
Și afară mă ducea tot Anubis dar în cărucior!
Și când am reușit să fac câțiva pași pe hol, cu toate drenajele alea adunate într-o pungă, mi s-a părut un miracol.....
Și mă ridicam încet încet și începeam să sper și să zâmbesc ....și când credeam că e totul terminat, de-acum pot să mă duc acasă, iar mă operau....și iar tot calvarul ăla de la capăt și iar toată lumea în fața sălii de operații și la reanimare să se roage pentru mine. ...
Și m-au operat de vreo 5 ori acolo...... nu-i ușor să găsești resurse de energie sau de optimism în cazuri din astea.
Și de fapt, cazurile astea, nu sunt ceva care se-ntâmplă oricui sau oricând....deci n-au nicio regulă și niciun dzeu și nu folosesc nimănui la nimic. Suferință inutilă!
Ce am descoperit atunci și continui să observ cu multă mirare și acum, e că corpul omenesc e incredibil de puternic.
Fantastic și miraculos.
Are o putere de regenerare absolut uimitoare.

Și deci.... e destul să mă gândesc doar două secunde la asta și îmi trece orice supărare.
Și zâmbesc :) 
Pentru că viața doar așa are rost: când poți zâmbi!